|
Wienstation, punct de reper trecut sibilinic pe afis,
nu spune mare lucru vienezului. Locul in sine, ziua, nu promite. Pare
un atelier de mecanica: dusumea din beton, potrivita pentru instalarea
unui strung sau a unui polizor, si dulap urias din tinichea cu sertare
si sertarase, trintit in mijlocul incaperii. Un muncitor sudeaza in compartimentul
frontal al dulapului - viitoarea buda pentru fete. Intr-un colt, slab
si barbos, mumificat de radiatiile unui monitor, Manfred, curatorul. Sala
este plasata in una din nenumaratele arcade peste care trecea, cu multi
ani in urma, prima linie - circulara, cum altfel, intr-un oras astfel
construit - de tramvai din Viena. Un proiect al municipalitatii vieneze
incearca sa injecteze adrenalina in zone moarte ale orasului. Sub zeci
de arcade de-a lungul centurii vieneze, pe un tronson aflat in apropierea
Garii de Vest, au aparut buticuri, crisme, frizerii. Ratacita printre
baruri, o sala dedicata artei contemporane. Nu cu mult mai aproape de
centru, tot pe linia vechiului tramvai, se afla inca in constructie, anul
acesta, ceea ce va fi una din cele mai importante biblioteci ale orasului.
De o parte si de alta a sirului de arcade, autostrada. Pereti de sticla
intr-o parte si in cealalta. Prin unul din ei, peste benzile care duc
spre oras, se vad fundatiile cladirii care urmeaza sa acopere doua fete
de cladire oarbe. Nu chiar oarbe: supra-fetele inalte de citeva etaje
sint pictate cu ferestre, balcoane, chiar si citeva personaje care privesc
spre centru, peste sosea, si care vor pironi cu privirea, ani multi, pina
la cataracta, zidurile cladirii in constructie.
Wienstation se schimba radical noaptea. Capacele de sticla inchid un spatiu
prin care trec amatori de arta contemporana. Sau amicii lui Manfred. Sporovaiala
sub dulapul de metal, intr-un soi de bucatarie ingusta. Lumina artificiala
ascunde zgrunturii podelei din beton si culoarea slinoasa a dulapului.
Jo, cum ii spun prietenii lui Johannes Gelich, era ferm hotarit sa organizeze
o seara de pomina. Asa lucreaza el, pune tot sufletul in fiecare proiect.
Eu si Horatiu Decuble, cei doi faptasi textuali, am aflat, ajungind la
Viena, ca a fost invitat si un DJ adevarat. In prima seara, in garsoniera
lui Jo, am facut un sampling. Am inregistrat, pe gadgetul ultraperformant
al lui Jo, fragmente din textele noastre, in romana, germana si engleza.
Minidiscul a ajuns la DJ care, pornind atit de la texte cit si de la sunetul
celor doua voci, a selectat fragmente muzicale pe care sa fie suprapuse
inregistrarile.
Pentru ca DJ-ul sa-si poate face treaba, Jo a cautat in pagini aurii,
la un telefon public, o firma care inchiriaza echipament audio. Era nevoie
de masa de mixaj (Manfred avea una la Wienstation), de amplificare, de
boxe puternice si picupuri speciale, care sa se lase frecate de DJ. Sint
altfel decit cele obisnuite, ne-a explicat proprietarul firmei, in timp
ce sotia lui, la fel de tinara si grasa ca el, incerca sa infiga un biberon
cu ceai in gura pustiului dintre maldare de boxe si bacsuri cu bere. Patronul
era, de altfel, prins de pregatirile pentru un "eveniment" de mari proportii
care urma sa aibe loc a doua zi, in zona primariei vieneze. Cinci mii
de oameni, multa bautura, multi decibeli. Cind am adus inapoi echipamentul
ne-a povestit, palid si mahmur, ca a fost totul in ordine dar ca el -
vedeti si voi cum arat, zice - bea cam doispe litri de bere intr-o noapte
ca cea prin care tocmai trecuse.
Eu, Horatiu si Jo nu aveam nevoie de cinci mii de spectatori. Cincizeci
erau suficienti, iar afisele si invitatiile trimise de Dan Ursachi de
la Timisoara si tiparite la Viena si-au facut treaba - cititorii de poezie
il stiu pe Dan, sau Burs, pentu prieteni, prin colectiile de poezie de
la "Marineasa" si "Brumar", colectii pe care le-a conceput grafic.
Mai trebuiau puse la punct prezentarea unui clip si a unei casete video.
Clipul pornea de la un text de-al meu, "Marul", si era la cea de-a treia
varianta, data de Florin Grogiras, profesor la Academia de Arte din Iasi.
Prima varianta, prezentata la a patra editie - cred - a Perifericului
(curator, Matei Bejenaru), a fost regindita anul trecut pentru o expozitie
de arta contemporana de la Cupola (galerie din centrul Iasului) si a ajuns
la varianta finala pentru "lectura" de la Wienstation. Graficianul echipei,
Dana Darvariu-Mereuta, s-a ocupat de animatie - Candriescu aparea ca DJ
hip-hop: freka la rece discuri si distorsiona traiectoria unui text fara
pretentii de fronda, gen épater les bourgeois, vorba lui Ovidiu, printre
altii.
Pentru clip era nevoie de computere. Cel al lui Manfred si laptop-ul lui
Jo, masinarie care si-a julit coatele pe asfaltul din fata unui bar de
pe linga Wienstation, chiar cu o zi inainte de "lectura" - daca despre
lectura a fost vorba - au fost suficiente pentru arcada plasata ca o chiftea
intre vechiul tramvai si preacuratul metrou vienez. Sub arcada, sub autostrada,
sub centura vechiului tramvai a fost sapata "linia maro" a metroului vienez.
Parca linia maro trece pe acolo.
Pentru caseta video, o inregistrare de la lansarea volumului lui H, la
Centrul Cultural German (H, charismatic si infierbintat, isi cinta - is
chanting, ar zice raposatul Allen - versurile clasicizante insotit de
ritmurile tribal-adrenale cu care unul din cei mai puternici percutionisti
din Est - in fine, din estul tarii - umpleau sala indeobste cuminte a
Centrului).
Seara dinainte: echipamentul audio, incilcit, plin de cabluri si placi
cu butoane, pus pe masutele din acelasi metal din care era construit dulapul
cit un tractor. Boxele, agatate pe cite un trepied aparent fragil, de-o
parte si de alta a unuia din colturile incaperii. O masuta - metal - la
intrare, pentru carti. Linga volumele iesene, cartile undergroud-ului
vienez. Si revistele. In ziua pregatitoare, pe la miezul noptii, cind
sala era aproape gata, au inceput sa musteasca bautorii de prin baruri.
Juni curiosi dar speriati de "livrescul" locului. Plecau repede. (In seara
faptei, ratacitii de prin crisme inmarmureau in fata standului de carti
si reviste. Cuvintul scris sperie.) Unul din grupuri a ramas aproape zece
minute. Pina cind mulatrul si-a terminat dansul, pe pardeaua din beton
care noaptea aduce a ring de dans. Eu si Jo am plecat ultimii, dupa ce
s-a terminat bacsul cu bere.
Ziua "lecturii". Jo, cu geanta pe umar si lacrami in ochi, ne intimpina
in fata Operei, la iesirea din metrou. S-a intimplat o nenorocire, zice.
Asta stiam si eu: nu-mi gaseam textele, sacosa cu texte. Nici cartile.
N-aveam idee ce puteam sa mai fac la "lectura". Stiu, zic, amarit, dar
nu cu supra de masura. Privirea lui ma inmarmureste. Imi zic: am uitat
statiunea vieneza deschisa si ne-au furat picupurile pentru DJ. Proprietarul,
cu priviri de otel scoase din carnea berie, ne explicase ce am pati daca
s-ar pierde cele doua instrumente. Astept confirmarea ca am dat-o in bara.
DJ-ul nu mai gaseste CD-ROM-ul, zice (DJ-ul este functionar ziua; toti
colegii de servici isi petrecusera simbata cautind discul). Rasuflu usurat.
Groaznic, spun. (Mai tirziu, cu putin inainte sa vina consumatorii de
fapta culturala, s-au rezolvat toate: Jo a gasit CD-ROM-ul in laptop -
ii daduse DJ-ului doar carcasa - iar eu am dat peste sacosa cu texte si
carti in fundul unuia din sertarele metalice.)
[...]
Dimineata la cinci nu mai era multa lume. De vreo ora se asculta concertul
lui Bregovici la Iasi, inregistrare pirat care umplea pina la greata spatiul
dintre cimentul pardoselei, piatra din bolta si dulapul de tinichea. Cu
luminile stinse, locul era sala de asteptare clasa a doua de la Pascani,
sala in care mi-am petrecut ore bune pe vremea navetei, in miros specific
de sosete si cas. Eu si H i-am lasat pe amici sa-si termine berile si
am plecat cu un taxi vechi prins la primul semafor de pe centura spre
caminul de handicapati locomotor in care eram cazati. Un camin de lux,
de altfel, in buricul metropolei. Mult mai central decit Wienstation.
Nu as spune ca eu si H ne-am chinuit prea mult sa evaluam "impactul" serii
asupra culturii vieneze. Ca experiment multimedia, era peste ceea ce se
face azi in Iasi in zona literelor scrise, dar nu avea cum depasi orizontul
de asteptare al "artistului contemporan" din Occident. Unul dintre amicii
nostri, care participase cu vreo doi ani inainte la Periferic, ne-a spus
ca a iesit mult mai bine decit lectura de la Salzburg, cu un an inainte
(organizata tot de Jo; impricinati, la vremea aceea: Mariana Codrut, Constantin
Acosmei, R A Candri, Mick Astner, Dan Lungu, O. Nimigean si studentele
care au participat la traducerea numarului din Wienzeile dedicat literaturii
din nord-estul Romaniei). Vinovat de reusita, in masura in care despre
o reusita poate fi vorba: Jo, capabil sa ne puna pe aceeasi frecventa
cu gusturile publicului de la Wienstation - un public orientat mai mult
spre vizual decit spre cuvintul scris.
[…]
H a plecat la Konstanz, Candri s-a intors la Iasi. Fara un mesaj anume.
Cu sentimentul apropierii de normalitate la nivelul comunicarii culturale,
dar, pentru a evita mahmureala trezirii la realitate dintr-o betie cu
apa rece, batind sceptic-iertator pe umar ideea ca am fi rupt gura tirgului.
(Din multe puncte de vedere, Viena este un tirg, ca si Iasul, ceea ce
nu e tocmai rau.) Pe Jo il asteptam la Iasi (unde vine sa-si termine romanul
care urmeaza sa apara la toamna), dupa ce lanseaza, la Chisinau, numarul
din Literatur und Kritik dedicat scriitorilor tineri din Basarabia - pentru
mai multe informatii, vezi www.ost-texturen.com.
|
