28 decembrie 2007
Lev Tolstoi surprinde in „Moartea lui Ivan Ilici” un fenomen paradoxal. Degradarea fizica a lui Ivan este concomitenta cu evolutia lui sufleteasca, de la egoismul absolut pana la iubirea si acceptarea aproapelui.
Daca este intr-adevar asa, moartea ar trebui reconsiderata. Moartea noastra, a tuturor. Povestirea lui Tolstoi s-ar putea sa fie o punere in scena a parabolei despre bobul de grau care trebuie sa moara ca sa aiba viata vesnica.
29 decembrie 2007
Principiul de lectura ( si de scriere?): „(...) numai dupa ce te-ai familiarizat cu el multa vreme, traind oarecum cu el laolalta, adevarul rasare in suflet, cum tasneste brusc lumina din focul aprins, si se hraneste singura.” (Platon, Scrisoarea a VII-a)
Aplicarea principiului la „Moartea lui Ivan Ilici” inseamna: in aceste 12 zile, care desparte Anul vechi, al Mosilor, de Anul Nou - perioada in care mortii se intorc printre cei vii - Ivan Ilici revine pe pamant, se apropie de mine pe furis... Si cand nici nu ma astept imi sopteste la ureche o parte din adevarul vietii sale. Ce s-ar intampla daca ar rosti dintr-odata tot adevarul? Nu trebuie decat sa il iau si sa traiesc „oarecum cu el laolalta”. Adica sa ii ofer adevarului un culcus cald, sa il spal dimineata pe fata ca sa se risipeasca de la fata lui umbrele minciunii si ale falsitatii, sa il plimb prin orasul cenusiu si sterp si sa-l readuc inghetat in intimitatea caldicica a vietii mele.
Adevarul vietii sale imi va rasari in suflet ca rezultat al conlucrarii dintre cunoasterea lui despre sine si despre ceilalti (ca un „trecut dincolo”, Ivan Ilici vede realitatea „fata catre fata”, fata de noi care inca privim adevarata realitate „in ghicitura”) si dorinta mea, nevoia mea de adevar.
Astazi am avut viziunea eseului despre Ivan Ilici. Un eseu se construieste treptat, in trepte. Ideile sufla unde vor si eu aud bataia lor, dar nu stiu de unde vin, nici unde se duc. Important este sa iti dezvolti abilitatea de a le prinde cu repeziciune si de a le infige in acest insectar (hartie de prins muste?), care este coala imaculata, imaculare care este, in fapt, conditia de posibilitate a literaturii. Cum ar putea scriitorul sa isi obiectiveze gandurile daca hartia ar fi deja scrisa?
Niciodata ideile nu ni se prezinta incolonate (atat de incolonate!) unele dupa altele, asa cum suntem tentati sa credem cand citim un eseu. Inainte de a asista la parada ideilor e nevoie de multa si obositoare instructie: drepti! culcat! inainte mars!
Tentativa mea se va numi „Jurnal de sarcina”. Dupa incheierea perioadei de gestatie adevarul despre Ivan Ilici mi se va naste in suflet, iar eu il voi depune cuviincios pe hartie. De ce nu ar fi literatura (publica, nu cea de sertar) o imensa si durabila maternitate a „adevarurilor despre”?
Exista o fundamentala diferenta intre „adevarul despre Ivan Ilici” si „adevarul lui Ivan Ilici”. Primul ar fi rezultatul unei priviri exterioare, din afara, care se vrea obiectiva. Al doilea ar fi consecinta unei introspectii pe care numai Ivan Ilici sau tatal sau, Tolstoi, ar fi indreptatit si in masura sa si-o faca.
Toate adevarurile despre Ivan Ilici au fost spuse cu pretentia ca sunt adevarurile lui Ivan Ilici (interpretii povestirii „Moartea lui Ivan Ilici” au pretins ca au surprins esenta ei, adevaratele intentii ale autorului).
Distinctia „adevarul despre”- „adevarul lui” ar putea avea efecte comparabile cu cele ale intalnirii dintre Pilat si Iisus. Un cautator al adevarului, Pilat, sta fata in fata cu Adevarul si il judeca. Pentru ca sa se implineasca Scriptura, adevarul absolut trebuia sa se lase judecat, condamnat si rastignit de adevarul relativ al oamenilor.
In fata intrebarii lui Pilat, „Ce este adevarul?” ( Ioan 18, 38), Iisus tace. De ce? Pentru ca intrebarile prost puse nu isi gasesc raspunsul. Nu „ce este adevarul?” ar fi trebuit sa intrebe ci „cine este adevarul?”.Comentatorii latini ai evangheliilor au constatat ca intrebarea lui Pilat tradusa in limba latina contine, prin anagramare, raspunsul: Quid est veritas? Est vir qui adest (E omul care sta de fata) (cf. Andre Scrima -„Comentariu la Evanghelia lui Ioan”, Humanitas, Bucuresti, 2003, p.49).
Si functionarii mor. Acesta cred ca este primul mesaj pe care Tolstoi, prin intermediul lui Ivan Ilici, ni-l transmite. Pana si functionarul, prin moarte, are acces la Adevar si Fiinta; in termeni metafizici, are acces direct la Principiu. Din perspectiva metafizica, Tolstoi difera de Platon. La Platon au acces la Principiu numai filosofii, prin intelect (nous, in limba greaca); filosofia insasi este o pregatire pentru moarte intrucat filosoful moare putin cate putin lumii simturilor. Tolstoi este mai putin elitist si intelectualist: toti murim.
30 decembrie 2007
Adevarul lui Emil Cioran despre Ivan Ilici
„In decorul intersanjabil, in lumea conventionala in care traieste Ivan Ilici, boala da navala. La inceput, el isi inchipuie ca-i vorba de-o simpla indispozitie trecatoare, de-o sfarseala fara urmari; apoi asaltat de suferinte tot mai precise si-n cele din urma crancene, sfarseste prin a intelege gravitatea cazului sau, si isi pierde curajul” (cf. E.M. Cioran - „Cea mai veche spaima - in legatura cu Tolstoi”, in „Eseuri”, Cartea Romaneasca, 1988, pp.156-157).
„In lumea conventionala in care traieste Ivan Ilici boala da navala”. Boala, inainte-mergatoarea mortii, isi face bresa in lumea prea-cunoscutului. La nivelul individului Boala este echivalentul lui Ioan Botezatorul, inainte-mergatorul Adevarului si al Vietii.
Nu numai boala izbucneste, provocand dezordine, ci si adevarul metafizic (Platon: „adevarul rasare in suflet cum tasneste brusc lumina din focul aprins”) sau cel religios ( Hristos: „ Vi se pare ca am venit sa dau pace pe pamant? Va spun ca nu, ci dezbinare.”; Luca, 12, 51).
„Extrem de zgarcit cu adjectivele, Tolstoi gaseste patru de asta data pentru a caracteriza o simpla senzatie, dureroasa, ce-i drept. Considerand carnea o realitate fragila si totusi infricosatoare, un izvor nesecat de spaime, cu ea incepe, si pe buna dreptate, sa infatiseze fenomenul mortii”(Ciora, ed. cit., p.157).
Carnea, trupul este principiul individuatiei. Trupul nostru ne face ai nostri. Ne separa de tot ce nu suntem noi. Numai prin moarte, prin decorporalizare, individul iese din imanenta si se unifica cu Principiul (mortificarea eului - eul fiind un produs al conditionarilor de tot felul -, asceza, cunoaste in mistica crestina trei etape, in functie de gradul de abandonare a eului si de apropiere de Dumnezeu: purificarea (catharsis), iluminarea (photismos), indumnezeirea (teleiosis) ).
Ivan Ilici „ sfarseste prin a intelege gravitatea cazului sau”. Putem presupune ca Ivan intelege altfel, din interior, faptul ca va muri. Aceasta intelegere difera de alte procese de intelegere. Ivan Ilici intelegea, desigur si alte enunturi, cum ar fi: „Pamantul se invarte in jurul soarelui”. Noi, cititorii, la randul nostru intelegem ca pe lume exista adevaruri obiective, dar neutre, si adevaruri subiective, dar semnificative pentru noi ca indivizi. Adevaruri costisitoare.
„Fara boala, Ivan Ilici, spirit altminteri obisnuit, n-ar avea nici un fel de relief, nici o consistenta”. Moartea ne face interesanti, originali de-a dreptul, prin faptul ca desi toti ne aliniem la linia de start, fiecare alearga in felul sau.
„Distrugandu-l, boala este aceea care ii confera o dimensiune existentiala. Curand nu va mai fi nimic; tot nimic era si inainte de boala; el este numai in intervalul cuprins intre vidul sanatatii si cel al mortii, el nu exista decat atata vreme cat moare” (ibid., p.158). Cioran cioranizeaza. Apologetul Nimicului vrea cu orice pret sa ni-l faca pe Tolstoi nihilist. Ivan Ilici nu „este numai in intervalul cuprins intre vidul sanatatii si cel al mortii”.Ivan Ilici, odata cu boala, abia incepe sa fie. Interpretarea aceasta a textului ni se impune de la sine daca citim povestirea pana la capat. Mai mult, in incercarea lui Cioran de a ne livra un Tolstoi nihilist, comite o eroare de rationament grava, daca nu ar fi una voita: in enunturile „curand (Ivan Ilici) nu va mai fi nimic; tot nimic era si inainte de boala”, cuvantul „nimic” nu are acelasi inteles in ambele cazuri, asa cum ar vrea Cioran sa ne sugereze. In primul, „nimicul” inseamna non-existenta ( cuvantul are semnificatie ontologica). In al doilea, „nimicul” semnifica insignifiantul, non-valoarea (cuvantul are semnificatie axiologica).
Cioran agonisticul ( ce idee, sa faci din agonie o ideologie!!!)concluzioneaza: „(...) Adevarata viata incepe si se termina cu agonia, iata invatatura ce se desprinde din incercarea lui Ivan Ilici, ca si dintr-aceea a lui Brehunov, de altfel, din Stapan si sluga” (ibid.).
Originile psihologice ale hermeneuticii cioraniene: „Atat in filosofie, cat si in literatura ma intereseaza cazurile, autorii despre care se poate spune ca sunt „cazuri” in sensul aproape clinic al expresiei. Ma intereseaza toti cei care merg spre catastrofa, ca si aceia care au reusit sa se situeze dincolo de catastrofa. Nu pot admira pe nimeni mai mult decat pe cineva care a fost pe punctul de a se prabusi. De aceea i-am iubit pe Nietzsche sau pe Otto Weininger” (cf. „Convorbiri cu Cioran”, Humanitas, 1993, p.25).
Daca proza „Moartea lui Ivan Ilici” este adevarata, adevarul ei trebuie sa atinga toate straturile importante ale individualitatii mele. Trebuie sa fie adevarata din punct de vedere psihologic, etic, religios (pentru ca autorul ei avea o perspectiva religioasa asupra realitatii) si metafizic. Altfel, nu este un adevar deplin si ma pot dezbara de el uitandu-l, aruncand cartea in biblioteca, vanzand-o la anticariat, demonstrand prin toate aceste acte ca „adevarul lui Ivan Ilici” este unul comun si relativ.
31 decembrie 2007
Adevarul lui Lev Sestov despre Ivan Ilici
Sestov il sestovizeaza pe Ivan Ilici. Sestov catre Benjamin Fundoianu: „( Eu si Nikolai Berdiaev) Nu ne-am inteles niciodata, ne ciondanim mereu, ne rastim unul la celalalt... Si el imi reproseaza fara incetare ca sestovizez autorii despre care vorbesc; pretinde ca nici Dostoievski, nici Kierkegaard n-au spus niciodata ceea ce ii fac eu sa spuna. Ii raspund de fiecare data ca imi face o onoare prea mare si ca, daca am inventat de unul singur tot ceea ce afirm, ar trebui sa ma umflu de vanitate” (cf. Lev Sestov - „Inceputuri si sfarsituri”, Institutul European, Iasi, 1993, p.145).
„Ivan Ilici, precum Brehunov, se afla in afara ratiuni, mor intr-o singuratate desavarsita. Tolstoi ii izoleaza cu buna stiinta de societate, de orice fel de actiune, de toate izvoarele din care ne adapam, in mod obisnuit, puterea de-a trai. Era cu neputinta sa se insele pe sine. Ceva cumplit nou si atat de insemnat, incat nimic asemanator nu i se mai intamplase, se implinea acum in sufletul lui Ivan Ilici”(cf. „Revelatiile mortii”, editura Institutul European, Iasi, 1993, pp.126-127).
Ruperea legaturilor este conditie necesara in orice initiere. In societatile arhaice puberul este izolat de comunitate, supus unor privatiuni drastice, „omorat”, pentru ca in final sa renasca, sa revina printre cei vii cu un alt statut, de adult, si cu un adevar pe care inaintea initierii nu il poseda: acum a capatat o viziune de ansamblu asupra lumii sub forma mitului care povesteste originea comunitatii din care fostul aspirant la initiere face parte. Ivan Ilici trece printr-o initiere la sfarsitul careia nu va afla un adevar colectiv, tribal, ci unul strict personal.
„Si numai el o stia. Cei din jurul sau nu intelegeau, nu voiau sa inteleaga si credeau ca totul este ca inainte. Trebuia sa traiasca asa, pe marginea prapastiei, cu desavarsire singur, fara o fiinta care sa-l poata intelege, si sa-i fie mila de el”.
Adevarul interior se obtine in urma unei lupte primejdioase pe care nu o constientizeaza decat cel care o poarta. Nu numai solitudinea e o conditie sine qua non a oricarei initieri ci si frica, in special frica de necunoscut.
„ E putin spus ca nimeni nu voia sa-l inteleaga si sa-l compatimeasca; ci pentru toti, pentru cei apropiati, pentru sotia, pentru copiii sai devine o povara apasatoare, stanjenitoare, suparatoare. Nimeni nu crede si nu izbuteste sa creada ca se petrece un lucru atat de nou cu Ivan Ilici, ceva mai important decat orice i se intamplase pana atunci; tot asa, cei apropiati lui Nicolai Ivanovici nu-l cred atunci cand el incearca sa le comunice revelatiile sale. Toti erau convinsi cu strasnicie ca Ivan Ilici tulbura, ilegal si criminal, ordinea existentei unanim admisa, cu ale sale capricii. Nu se mai putea merge la teatru, nu se mai tinea seama de apropiata casatorie a fetei, nu se mai puteau cumpara rochii. Nu se mai putea face nimic” (ibid, p.127).
Moartea lui Ivan Ilici scoate la iveala niste adevaruri despre noi, oamenii. Sestov releva in primul rand un adevar psihologic.: suferinta uni apropiat ne irita egoismul, ne da peste cap tabieturile, ne sugruma bucuria de a trai. L-am vrea cat mai repede scos pe scara de incendiu a vietii. Am dori sa nu fim deranjati cand ne-am asezat confortabil la masa si ne-am pregatit sa ne savuram prajiturica.
Temperament de revolutionar (Sestov i se confeseaza lui Benjamin Fundoianu: „Am fost revolutionar de la varsta de opt ani, spre marea disperare a tatalui meu”), Lev Sestov s-a angajat pe viata in lupta fara sfarsit impotriva evidentelor. Ganditorii pe care i-a interpretat au fost inregimentati cu de-a sila in aceasta campanie. Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Pascal, Spinoza, sub conducerea lui, s-au prefacut in simpli soldatei, in carne de tun. La fel procedeaza si cu Ivan Ilici. Apropiatii acestuia (rudele, prietenii) se simt deranjati, in opinia sa, pentru ca agonia lui Ivan Ilici le tulbura „ordinea obisnuita si comprehensibila”, un alt nume pentru lumea evidentelor. Ca si cum aceste persoane destul de banale ar manifesta inclinatii si idiosincrasii metafizice! Primul pas spre sestovizarea povestirii lui Tolstoi a fost facut. „ Asadar, desi Ivan Ilici ne este foarte drag, ordinea existenta nu poate fi transgresata in favoarea lui. Este un adevar evident pe care nici o fiinta cu mintea intreaga nu-l poate nega. Apropiatii fac tot ce se poate ca sa pastreze ordinea obisnuita si comprehensibila. Ei se straduiesc sa instaleze bolnavul cat mai confortabil cu putinta, cheama medicii cei mai costisitori, ii dau potiunile la orele indicate, se lipsesc de orice fel de amuzament. Dar toate acestea, in loc sa-l linisteasca pe Ivan Ilici, il tulbura si-l intarata mai tare” (pp.127-128).
Urmeaza al doilea pas: „ El vede aici exprimarea convingerii nestramutate conform careia lumea obiectiva, incarnata prin semenii sai, nu poate si nu vrea sa tina seama de noile lui senzatii, oricat de ciudate ar fi ele. Insa rudelor si prietenilor lui Ivan nu le era de-ajuns sa nesocoteasca importanta speciala a celor intamplate cu Ivan Ilici; in numele ratiunii, stapana adevarurilor obligatorii, ei pretindeau ca Ivan Ilici insusi sa nu le acorde vreo insemnatate, intrucat nu pot exista doua adevaruri: unul unanim si altul in stapanirea unica a lui Ivan Ilici”(ibid, p.128).
Nu doar apropiatii lui Ivan sunt deranjati pentru ca acesta le destabilizeaza lumea lor obiectiva, ordonata, in care domneste ratiunea, ci si invers: Ivan Ilici este nemultumit pentru ca ei (lumea lor) nu ii accepta experienta subiectiva a mortii (adevarul lui interior nu isi afla locul in lumea lor obiectiva).
Sfarsitul povestirii demonstreaza ca Ivan se salveaza acceptand ordinea obiectiva. Isi gaseste pacea numai atunci cand adevarul lui se sincronizeaza cu adevarul celorlalti. Prin urmare, interpretarea lui Sestov este subiectivista.
1 ianuarie 2008
Fostii colegi ai lui Ivan Ilici de la Palatul de Justitie cand afla de moartea lui se gandesc la ce o sa le iasa din asta: „Ivan Ilici fusese coleg cu domnii adunati aici si toti il iubisera (...). Probabil ca am sa capat postul lui Stabel sau Vinnikov, se gandea Feodor Vasilievici. Mi s-a promis de mult, si aceasta avansare ar insemna pentru mine opt sute de ruble in plus la salariu, in afara de alocatia pentru cancelarie (...)Insusi faptul mortii unui cunoscut apropiat starnea, ca intotdeauna, in fiecare dintre cei care aflasera vestea, un sentiment de bucurie ca a murit acest om si nu el. „Ei uite, el a murit, eu insa nu”, se gandea sau simtea fiecare”(cf. „Moartea lui Ivan Ilici”, in „Nuvele si povestiri”, Editura Pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965, pp.99-100). Toti ne bucuram cand celalalt moare. Ca si cum adevarul ar fi de partea noastra, niciodata de partea lui. De unde stim ca este mai bine sa fii dincoace decat sa fii dincolo? Daca exista o asemenea stiinta numai cel mort o poseda pentru ca doar el a experimentat ambele stari, a fi-ul si a nu mai fi. Numai el poate si e in masura sa le cantareasca.
Exista doua mari perspective etice. Prima, deontologica, conform careia comportamentul unui individ este moral in masura in care acesta se abtine sa faca acte considerate a fi gresite in sine, prin ele insele (crima, minciuna, furtul). Etica deontologica este o etica a datoriei (in limba greaca veche deon insemna datorie). A doua, teleologica, sustine ca o actiune este morala sau nu prin efectele pe care le are, prin consecinte. Cele doua perspective sunt ireconciliabile fapt care rezulta din urmatorul exemplu: in situatia in care este necesara sacrificarea vietii uni om nevinovat pentru salvarea vietii a altor cinci oameni nevinovati, adeptul eticii deontologice se va opune sacrificarii acestuia. „A ucide” este un act imoral in sine. Un adept al moralei teleologice va fi de acord cu sacrificarea primului individ pentru ca efectele vor fi benefice (desi un om va fi sacrificat, alti cinci vor fi salvati) ( cf. Peter Singer-coord. - „Tratat de etica”, Polirom, Iasi, 2006, pp.235-237).
Piotr Ivanovici, unul dintre „prietenii” apropiati ai lui Ivan Ilici, ajunge la casa acestuia, „intra si, cum se intampla intotdeauna in asemenea prilejuri, nu stia ce trebuie sa faca” (cf. „Moartea lui Ivan Ilici”, ed. cit., p.101). Privind spre locul unde era depus Ivan (spunem despre cei morti ca sunt „depusi”; in viata cotidiana depunem numai obiecte care au consistente, materialitati si functii diferite; pentru cei de dincoace mortul s-a reificat, a devenit un obiect manipulabil; a decazut de la statutul ontologic de fiinta umana la cel de simplu obiect), il izbeste expresia acestuia, destul de ambigua: ”Pastra intiparita o expresie, de parca indeplinise tot ceea ce trebuise sa faca si inca asa cum se cuvine. In afara de aceasta, in expresia lui era si o dojana si un avertisment pentru cei ramasi in viata. Acest avertisment ii paru lui Piotr Ivanovici cu totul nelalocul lui sau, cel putin, neprivindu-l in niciun fel. Il cuprinse deodata un sentiment neplacut si de aceea, facandu-si inca o data, grabit, semnul crucii, chiar prea grabit, i se paru, nepotrivit cu regulile bunei-cuviinte, se intoarse si porni spre usa” (ibid, p.102).
Ivan Ilici avea o expresie impacata pentru ca isi facuse datoria. In timpul vietii Ivan se ghidase dupa principiul datoriei, fusese un practicant el moralei deontologice. Tolstoi precizeaza ca isi indeplinise „cu rigurozitate tot ceea ce considera ca este de datoria sa, iar datorie socotea el ca este tot ce era considerat ca atare de oamenii cu o pozitie sociala superioara(ibid, p.109). Mort, Ivan are o expresie impacata pentru ca isi indeplinise o datorie mult mai adanca decat cea pe care o respectase in timpul vietii. In aceasta consta si avertismentul pentru cei vii: vedeti ca principiul datoriei dupa care va conduceti voi este fals, de suprafata, nu are radacini puternice in sufletele voastre.
Piotr Ivanovici iese tulburat din camera in care Ivan Ilici isi savura victoria pentru ca el inca se mai ghideaza dupa „regulile bunei-cuviinte”.
Piotr Ivanovici nu se intoarce de la Ivan Ilici cu mana goala. Dupa ce afla de la sotia sa ca Ivan „in ultimele ore, nu minute, n-a incetat o clipa sa tipe. A strigat trei zile si trei nopti in sir” se gandeste: „trei zile si trei nopti de suferinte cumplite, si-apoi moartea. Dar aceasta mi se poate intampla si mie, in orice moment (...) si pentru o clipa i se facu frica. De indata insa, aproape fara sa-si dea seama, ii veni in ajutor gandul, cum se intampla de obicei, ca aceasta i s-a intamplat lui Ivan Ilici si nu lui, ca lui nu poate si nu trebuie sa i se intample ceva, ca nu trebuie sa se lase coplesit de asemenea ganduri apasatoare, ca nu este bine...”.
Stim numai prin intermediul celuilalt ca vom muri, indiferent daca „celalalt” este o planta, un animal sau un semen de-al nostru. Constientizam moartea noastra prin analogie cu moartea lui. Daca el a murit, voi muri si eu. Este o analogie inversa celei prin care stabilim, spre exemplu, ca omul din fata noastra are o minte. Eu sunt inzestrat cu minte, cel din fata mea este un om, prin urmare si el este posesorul unei minti.
2 ianuarie 2008
„Moartea lui Ivan Ilici” este si o povestire morala menita sa ne faca „educatia sentimentala”. Pentru filosoful american Richard Rorty, reprezentant al pragmatismului si al relativismului american, de la care am preluat sintagma si care i-a dat o semnificatie morala, eliberand-o de erotismul cu care o incarcase Gustave Flaubert, trebuie sa lasam la o parte intrebarile esentialiste si inutile de genul „ce este omul?” si sa le inlocuim cu intrebarea „ ce fel de lume putem pregati pentru stranepotii nostri?”. In acest scop, „ ar fi de folos daca am inceta sa mai raspundem la intrebarea „Ce ne diferentiaza de alte animale?” cu „Noi putem cunoaste, iar ele nu pot decat sa minta”. Ar trebui sa inlocuim acest raspuns cu „Noi putem simti unii pentru altii intr-o masura mult mai mare decat pot ele”. Aceasta substituire ne-ar permite sa desprindem sugestia lui Christos ca iubirea e mai importanta decat cunoasterea, de sugestia neo-platonica potrivit careia cunoasterea adevarului ne face liberi” (cf. „Adevar si progres, Univers, Bucuresti, 2oo3, pp.101-102).
Devenim agenti morali cultivand sentimentele morale din noi, nu printr-un demers rational, nu prin cunoasterea unui adevar moral. Noi si stranepotii nostri vom lupta impotriva oricarei forme de sclavie pentru ca am citit, daca am citit, „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe si am empatizat (am invatat sa empatizam) cu bietul Tom.
„Moartea lui Ivan Ilici” ne invata valoarea sentimentului de mila: Ivan invata, la randul sau, sa ii inteleaga, sa ii accepte si sa ii iubeasca pe apropiatii sai. Intram in marele jocul al empatiei: noi, cititorii, empatizam cu Ivan Ilici, Ivan Ilici empatizeaza cu ai sai.
13ianuarie 2008
Boala lui Ivan Ilici avanseaza, indispozitia sa creste. „Aceasta proasta dispozitie se accentua tot mai mult, si incepu sa strice atmosfera acelei vieti placute, usoare si decente, pe care o ducea familia Golovin. Sotul si sotia incepura sa se certe tot mai des si mai des si curand viata lor isi pierdu din placere si usurinta, pastrandu-se cu greu decenta”( „Moartea lui Ivan Ilici”, ed. cit., p.124).
Ivan Ilici devine sacaitor („se apuca sa-i sacaie intotdeauna inaintea mesei”), cusurgiu („ba observa ca ceva din vesela era stricat, ba ca mancarea nu era cum trebuie, ba ca baiatul pusese cotul pe masa, ba se lega de pieptanatura fetei”) si iritabil. Cand afla ca intr-adevar este bolnav il cuprinde o mila imensa de sine: „Din cele spuse de doctor, Ivan Ilici trase concluzia ca starea lui e proasta, dar ca doctorului, si, probabil, tuturor, acest lucru le este indiferent. Lui insa ii era rau. Si aceasta concluzie il ului dureros pe Ivan Ilici, trezind in el un sentiment de mare mila fata de sine insusi si de mare necaz pe acest doctor atat de nepasator intr-o problema atat de importanta” (ibid, p.126).
Pentru ca boala isi urmeaza cursul, Ivan incepe sa urasca:” (...) blestema nenorocirea sau oamenii care-i facusera neplacerea si care il bagau in mormant; simtea cum aceasta ura il omoara, dar nu se putea dezbara de ea.(ibid, p.128)”. Devine de-a dreptul furios pe cei care ii vor supravietui, pentru ca fiecare dintre noi am vrea ca lumea intreaga sa se clatine si sa dispara odata cu noi: „Lor le e totuna. Dar si ei vor muri ca si mine. Prostii! Eu mai devreme, iar ei mai tarziu; si ei vor pati la fel. Dar ei se bucura. Brutele! Furia il inabusa. Avea o stare chinuitoare, grea, de nesuportat”(ibid, p.134). Atinge pragul de jos al fiintei sale: „Ivan Ilici vedea ca moare, si era intr-o stare permanenta de deznadejde” (ibid, p.136).
In aceasta atmosfera de conflict generalizat se apropie sufleteste de sluga lui, Gherasim. „Gherasim era un taran tanar, curat, sanatos, care se ingrasase cu mancarea de la oras. Intotdeauna era vesel si senin.”(ibid, p.140). Gherasim compatimeste cu Ivan Ilici: „ Intelegea starea lui si-i era mila de el. Si de aceea Ivan Ilici se simtea bine cand Gherasim sedea uneori nopti intregi, tinandu-i picioarele (pe umeri), si nu voia sa se duca la culcare, spunandu-i: „Nu va nelinistiti, Ivan Ilici, mai am timp sa dorm”, sau, uneori, tutuindu-l deodata, adauga: „Daca n-ai fi bolnav, ar fi altceva, dar asa, de ce sa nu te slujesc?”(ibid., p.142).
Prezenta lui Gherasim ii provoaca lui Ivan indoiala asupra moralitatii vietii sale. Nu ne-am astepta de la un ins care s-a condus o viata dupa principiul „bunei-cuviinte” sa ajunga intr-un impas moral atat de sever. Si totusi: „Suferintele lui morale se desteptasera peste noapte, in timp ce privea fata lui Gherasim, somnoroasa, blanda, cu maxilarele proeminente si ii fulgera prin minte urmatorul gand: „Dar daca intr-adevar intreaga mea viata constienta a fost „alta decat se cadea”? Se vedea in ei (in lacheu, in nevasta-sa, in fiica-sa, in doctor) pe sine insusi, vedea tot pentru ce traise si vedea limpede ca toate acestea nu erau ceea ce ar fi trebuit sa fie, ca toate acestea fusesera o amagire grozava, imensa, care acoperea si viata si moartea”(ibid, p.157). Fapt pentru care ii da pe toti afara, se dezice de ei: „- Plecati, plecati, lasati-ma!”. Cui sa-l lase? Agoniei. „Si din clipa aceea, incepu acel tipat neintrerupt timp de trei zile, care era atat de inspaimantator, incat nu puteai sa-l auzi nici prin doua usi inchise, fara sa te apuce groaza. In clipa cand ii raspunsese sotiei sale, el intelesese ca este pierdut, ca nu mai exista nicio putinta de intoarcere, ca sosise sfarsitul, sfarsitul definitiv. Iar indoielile care-l framantasera nu-si gasisera raspuns, si aveau sa ramana asa, fara raspuns.”
Are impresia ca o mana invizibila il impinge intr-un sac negru: „Toate cele trei zile (...) s-a zbatut in acelasi sac negru in care il impingea o putere nevazuta si de neinvins.(...) Simtea ca sufera fiindca lupta sa se strecoare in aceasta gaura neagra si suferea si mai mult, fiindca nu se putea strecura prin ea. Il impiedica constiinta faptului ca viata lui a fost frumoasa. Aceasta justificare a vietii sale il tinea agatat si nu-l lasa sa treaca inainte, ceea ce-l chinuia si mai mult.”(ibid., p.159). In fata mortii viata nu are nici o justificare, indiferent daca am incercat sa traim frumos, moral, in acord cu o morala publica.
Ivan Ilici este scos la lumina de aceeasi putere nevazuta: „Deodata o forta il izbi in piept, intr-o parte, ii taie cu totul respiratia; atunci se prabusi in gaura si acolo, la capatul gaurii, zari o stralucire, o lumina. I se intampla ceea ce se intampla intr-un vagon de cale ferata, cand crezi ca mergi inainte, dar de fapt mergi inapoi, si deodata iti dai seama de adevarata directie”.
Scenariul mortii lui Ivan seamana izbitor cu descrierile facute de oamenii care au suferit o moarte clinica, marturii consemnate de Raymond Moody in „Viata de dupa viata”.
Redemptiunea lui Ivan Ilici are loc numai cand accepta ca nu si-a trait viata asa cum ar fi trebuit: „da, totul n-a fost asa cum ar fi trebuit sa fie, isi spuse el. Dar nu-i nimic. Se poate face „asa cum trebuie”. Dar ce fel este „asa cum trebuie?”, se intreba el deodata si se potoli.” (ibid., p.160).
Raspunsul ii va veni din exterior. Fiul sau se apropie de patul pe care zacea Ivan Ilici si ii saruta mina. „Deschise ochii si-l zari pe fiul sau. I se facu mila de el. Nevasta-sa se apropie de dansul. El o privi. (...) I se facu mila si de ea.”. „Ii arata sotiei din ochi baiatul si-i spuse: _ Ia-l de-aici... Mila... Si de tine...Mai vru sa spuna „iarta-ma”, dar spuse „Iata-ma”, si, nefiind in stare sa se mai corecteze, dadu din mana stiind ca cine trebuie o sa inteleaga.” „Cauta vechea, obisnuita sa teama de moarte, si n-o mai gasea. Unde este? Moartea? Nu mai simtea nici un fel de spaima, pentru ca nici moartea nu mai exista. In locul mortii era lumina” . „S-a sfarsit cu moartea, isi spuse el. Ea nu mai exista.”(ibid., p.160-161).
„Moartea lui Ivan Ilici” va continua sa fie si pe viitor o povestire morala care ne invata valoarea milei. Ea inceteaza sa mai fie doar o istorioara morala daca privim atent la doua amanunte: agonia lui Ivan Ilici tine trei zile si trei nopti. Iar in final, Ivan Ilici cu moartea pre moarte a calcat. Ultimele cuvinte: „S-a sfarsit cu moartea; ea nu mai exista” sunt echivalente cu „Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?” (I Corinteni 15: 54; 15:55). Moartea si invierea lui Ivan Ilici are ca model moartea si invierea aceluia care locuieste in fiecare dintre noi si care nu va inceta sa moara si sa invieze cu fiecare dintre noi pana la sfarsitul timpului. |
.jpg)
