Nu iti ia mai mult de cincizeci de pagini ca sa intelegi ca Haruki Murakami nu este doar un dirijor al „simfoniei” numita „Underground” – Atentatul de la Tokio si spiritul japonez (rol care ar fi fost, de altfel, destul de interesant). Scriitorul este chiar compozitor al acestei simfonii tragice, in care a adunat, cu multa maiestrie, teme, voci, instrumente. Le-a pus laolalta facand sa rezulte o carte care ii poarta intru totul amprenta, pe fiecare din cele 613 pagini. E un dar minunat pentru cei care iubesc romanele si povestirile lui Murakami, dar care au privit cu o oarecare retinere noua aparitie, prezentata drept o culegere de interviuri pe tema atacului cu gaz sarin de la metroul din Tokio. Este mult mai mult decat atat.
Nu poti sa nu ai in minte, cand pornesti in „Underground”, povestirile din volumul „Dupa cutremur”, cu personaje afectate intr-un fel sau altul de cutremurul din Kobe, din acelasi an, 1995. Te intrebi, firesc, cat de diferite vor fi nuantele vocilor reale, relatand despre atentatul de la metrou, fata de cele create in laboratorul imaginatiei lui Murakami. Veti gasi asa de multe asemanari, incat veti cauta sa vedeti daca autorul a scris povestirile dupa culegerea de interviuri. Si asa este.
Pentru „Underground”, Murakami a luat interviuri timp de un an, fiecare intalnire fiind de doua, trei, poate chiar patru ore. Casetele au fost transcrise de o echipa de asistenti, apoi s-au facut selectiile si prelucrarile necesare, insa fara sa se schimbe marturiile, acestea fiind trimise celor intervievati pentru acord. Au urmat serii de modificari din partea acestora, din nou sugestii ale scriitorului, acolo unde fraza nu curgea bine.
Murakami descrie in detaliu, in Cuvantul inainte, cum a dat de urma victimelor si cum le-a convins sa se lase intervievate. În cele din urma, doar 60 din totalul celor 3800 de victime au cooperat.
Murakami aminteste de retinerea pe care mai toti o aveau fata de presa. Daca s-a spus despre carte ca ar fi un document jurnalistic, eu voi indrazni sa spun ca este aproape anti-jurnalistic. Ochiul se indreapta cu atentie asupra fiecarei persoane, si nu a masei. Murakami se straduieste sa faca inteles acest lucru: „Probabil ca este un defect profesional, dar nu ma intereseaza caracterizarea de grup. Mai bine spus, imi place sa prezint fiecare persoana in parte. De aceea mi-am pregatit interviul inainte si, pe parcursul celor doua ore, mi-am concentrat atentia asupra caracterului individului, pentru a-l prezenta cititorului exact asa cum este el in realitate”. Si adauga: „probabil ca articolele din presa au vrut sa creeze o imagine colectiva”, in privinta victimelor, in timp ce atentatorii au fost prezentati cu portrete detaliate la televiziuni si in ziare.
Rezulta, deci, nu numai o colectie de marturii (si sa nu uitam cat conteaza felul in care e pusa o intrebare, chiar si felul in care se tace si se asculta!, iar aici e inca unul dintre meritele autorului), dar si o colectie de portrete, pictate suta la suta de Murakami, chiar daca dupa modele reale.
Fiecare relatare este prefatata de o astfel de prezentare succinta a celui intervievat. Toate acestea se imbina cursiv, personajele sunt vii... si chiar si mortii traiesc intr-un fel bizar... Pe domnul Takahashi, prima dintre victime, il intalnim in diferite relatari, inlantuite intocmai ca-ntr-un roman, si il vedem traindu-si iar si iar ultimele clipe, asa cum l-au vazut Izumi Kiyoka, Yuasa Masaru, Miyata Minoru si altii, toti acestia povestind si despre ceilalti, fiecare devenind personaj vazut din noi unghiuri.
O batista flutura iar si iar la geamul unei masini, ca sa semnaleze urgenta, ambulanta trece de tot atatea ori fara sa opreasca linga cele trei trupuri intinse pe targa, iar punga cu lichid e intepata nemilos cu varful umbrelei, intr-o repetitie naucitoare.
În plina simfonie tragica, nu poti sa nu recunosti meritele de compozitor ale lui Haruki Murakami. Preludiul suna asa:
„Luni, 20 martie 1995. O zi frumoasa de primavara. Vantul e rece si oamenii care merg pe strada poarta inca paltoane. Ieri a fost duminica, maine e sarbatoare nationala – Echinoctiul de Primavara – si toata lumea va fi libera. Te gandeai: As fi vrut sa am liber si azi. Dar, din pacate, aveai treaba si nu puteai sa te invoiesti.”
|
