Intentia acestei publicatii este reabilitarea unui mare necunoscut al literaturii romane, un autor practic desfiintat de regimul comunist, dar care este (dupa parerea mea) cel mai aspru "terapeut" al "disfunctiei totalitare". El a scris in plin regim comunist o proza atroce si teribil de autentica, o adevarata incursiune in patologicul romanesc, in culisele "omeniei", "sufletismului" si a "tovarasiei", oferindu-ne tesutul malign al unui "traditionalism" cinic si primitiv. Scrierile sale sunt valabile si astazi sau mai degraba, sunt universal valabile si nu se refera doar la comunism. Nu intamplator Laurentiu Ulici a spus despre "Guliver" (proza "forte" din volumul Rebarbor) ca este "cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporana". Pentru cei interesati de o literatura nefardata, fara compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate in volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. În cele din urma, acest prozator mi-a demolat convingerea ca proza ruseasca ar fi mai "dura" sau mai "taioasa" decat cea romaneasca.
Mitos Micleusanu
GULIVER
Sunt tot felul de oameni pe strada cu tot felul de sacose in mana si ce-i mai rau e ca nimeni nu stie ce se ascunde in ele: ardei grasi, varza, tricouri sportive, dinamita sau sobolani.
Spun asta pentru ca el avea o sacosa, un sac murdar si-ncapator in care de fapt nu se-ascundea nimic; s-a prezentat mamei ca igienist de la Deratizare si a intrebat-o daca avem sobolani. Mama n-a stiut ce sa spuna; tata era pe front si ea se speria mereu de orice; dar cand i-a vazut zambetul bun, aproape neajutorat, si pince-nez-ul caraghios, si-a dat seama ca nu trebuie sa se teama si i-a vorbit despre pod.
Dar el nu semana a functionar.
De pe-atunci mi-am dat seama. Arata mai mult a profesor sau poate chiar muzicant. În orice caz pince-nez-ul intarea impresia ca e muzicant sau asa ceva si gandindu-ma la aceasta l-am condus pe scarita in pod.
Acolo a-nceput sa lucreze.
A cercetat intai podul: metru cu metru, atent. Descoperi vreo patru-cinci gauri pe care le-astupa cu carpe; o singura gaura ramase libera.
Scoase din buzunar o spirtiera minuscula, apoi o tavita si-o punga cu praf. Presara praf in tavita; praful era galben; aprinse spirtiera si-o potrivi dedesubt. Mai imbraca niste manusi scortoase din piele maro.
Între timp, din tavita iesea un fum lenes si greu; podul se umplea de miros inecacios.
Din celalalt buzunar scoase o plasa. Îngenunche si-acoperi cu plasa gaura neastupata, apoi incepu sa astepte.
Statea ingenunchiat si parea sa asculte foarte adanc ceva; fumul se prelingea pe jos si era liniste. Avea un aer ciudat de scamator care pregateste un truc nou si nemaivazut.
Brusc, in plasa navalira doi sobolani; se izbira unul de altul innebuniti si tacuti.
Cu miscari iuti si precise omul stranse gura plasei si, ridicand-o in aer, o scutura in sac. Stranse sacul cu cealalta mana si-i calca gatul sub genunchi. Potrivi iarasi gura plasei peste gaura; in sfarsit, ma-nvrednici cu o privire.
“Ei?”
A aparut curand un al treilea sobolan, dar acesta era un pui. Omul l-a smuls din plasa apucandu-l de coada; cu un gest sec il izbi cu spinarea de pamant.
“Ha!”
Puiul de sobolan agoniza putin; ramase nemiscat.
Acum ma gandesc ca trebuie sa fi fost un tip pasional. Lucra in tacere, absorbit, transfigurat, si numai din cand in cand isi puncta partitura aceea de virtuozitate cu un “ha” sau un “he” scurt.
Toata treaba aceea l-a tinut cateva ore, timp in care se adunasera in sac doispe sau treispe sobolani. În timp ce-l lega la gura, sacul pulsa.
- Se musca, zise, se bat intre ei; ca toti dracii se bat; ar merita sa-i vezi… - razand spre mine cu dintii galbeni, murdari.
Facuse o treaba buna si parea multumit; cand mama a vrut sa-i plateasca, a refuzat.
- Îmi fac datoria, doamna, spuse, si era a doua oara cand cineva spunea ca-si face datoria dupa ce tata plecase pe front.
- Dragut pustiu’, m-a ajutat mult. Si are ochisorii astia vii si inteligenti…
A plecat.
Eu am fugit dupa el si am indraznit:
- Domnule, am spus, ce faceti acum cu ei? – aratand spre sacosa cu sobolani.
Se uita la mine. Zambea. Parca magulit, sau poate doar amuzat.
- Ai ceva treaba? Daca nu, hai cu mine: am sa-ti arat.
Pe drum n-am vorbit aproape deloc. Ma simteam complice la o taina; eram mandru ca mergeam impreuna si el duce o sacosa care se misca, iar oamenii nici nu banuiesc ca sacosa e plina de sobolani.
Avea o casa frumoasa, cu o curte mare; in spatele curtii, gradina cu pomi.
Am intrat inauntru; acolo era o femeie; eu am spus “Saru’ mana”, dar femeia statea cu spatele si nu ne-a observat.
În camera, la perete, era o cada de faianta; camera nu parea a fi baie, caci era prea mare pentru asa ceva; mai era si o masa in mijloc, o masa ca de spital, goala si acoperita cu musama. Mi-a facut semn sa stau jos; intre timp s-a spalat pe maini si-a imbracat un halat ponosit, cenusiu. Langa perete era o cusca cilindrica, lunga, facuta din sarme si table, cu tot felul de manere caudate, ca de argint.
A ridicat cusca aceea si a pus-o oblic in cada; cu un capat pe marginea vanei, iar cu celalalt pe fund. A deschis la capatul de sus o usita; a pus sacul cu sobolani pe un scaun in dreptul usitei si dupa ce l-a potrivit cu gura la intrarea in cusca, l-a dezlegat.
Facea toate lucrurile acestea cu un aer misterios, curiozitatea mea il starnea, se vede, tocmai de aceea nu-mi explica nimic; tacea, se uita la mine, zambea.
Gatul sacului zvacni scurt; primul sobolan tasni in cusca de sarma; s-ar fi repezit in jos daca nu l-ar fi oprit imediat un grilaj transversal.
Tremura.
Omul manevra o maneta si din peretii custii se desprinsera doua placute de tabla nichelate, nitel concave, care stransera spatele si burta sobolanului, imobilizandu-l. Animalul holba ochii, casca: placutele strangeau tot mai mult, caci omul invartea continuu de maneta, apoi, ridicand grilajul din fata sobolanului incepu sa-l manevreze incet spre capatul de jos, cu ajutorul altei manete. Placutele glisau pe sarmele custii, iar sarmele ocoleau cusca astfel incat in partea ei inferioara sobolanul ajungea pe spate, cu labele in sus. Cu botul cascat, cu limba roza, putin scoasa, sobolanul gafaia. Priveam cu sufletul la gura toata operatia aceasta, nu intelegeam fireste nimic. Dar el lua de dupa o cada o foarfeca lunga si curba si-ncepu sa taie cu grija piciorul din spate al sobolanului.
Am dus mana la gura; tipatul nu era al meu, ci al animalului. Ceilalti sobolani se zbatura in sac. Dupa asta, cu aceeasi meticulozitate, ii taie pe rand celelalte trei picioare. De fiecare data cand foarfeca ajungea la os, sobolanul se-ncorda, tipa mai scurt, mai ascutit. Sangele curgea peste burta lui cenusie, se prelingea pe spate si-apoi curgea gros pe faianta alba a cazii.
Cand picioarele fura retezate, omul deschise grilajul din partea de jos si cu un declic scurt il elibera dintre placute.
Sobolanul cazu in cada, se zvarcolea, izbindu-se de fund.
Cada se murdarise toata de sange, dar numai cada; admiram mainile lui atat de albe, curate, cu vinisoare fine, albastrii.
Dupa ce inchise usita de jos, manevra indarat sistemul de placute: inchise grilajul, readucand cusca la pozitia initiala. Abia atunci se destinse; rasufla.
“Ei?”
Nu puteam spune nimic, ma uitam numai la el si era liniste, liniste. Sobolanul in cada lipaia.
Totul s-a repetat inca o data, si-nca o data, de trei, de sapte, de zece ori, pana la urma m-am obisnuit.
Sobolanii se izbeau de grilaj; se opreau, erau presati, glisati, rasuciti, amputati. Amputarea era operatia cea mai delicata, el o facea cu o foarte multa grija. Din cand in cand dadea drumul la apa sa se scurga sangele. Cand sacul se goli, in cada era o gramada de sobolani rosii si uzi, care sareau si se izbeau unii de altii. Omul incepu sa-si spele masina.
- Grilajul al doilea trebuie uns, spuse, a ruginit si-asculta prost de comenzi.
- Da, am spus, poate ca trebuie uns.
S-a spalat apoi pe maini, s-a sters si si-a aprins o tigara. S-a asezat pe scaun. Era oboist; a-nceput sa fumeze.
- S-ar parea ca esti uluit, zise, sunt sigur ca nu ti-a placut. Asta insa pentru ca nu stii nimic…
Vorbea cu mine, dar privea in gol, fuma si parea ca vorbeste singur.
- Du-te acasa, s-a facut cam tarziu. Daca vrei, maine iti arat restul. Vii, ce zici?
S-a ridicat si m-a condus la usa.
- Dar sa nu spui la nimeni, auzi? si m-a privit fix si atent, cum stia sa priveasca doar el.
A doua zi dupa masa, cand m-am intors, am inteles ca uitase de mine; totusi m-a primit destul de politicos. Nu m-a mai dus in camera aceea cu cada, am stat de vorba in camera cealalta, unde fusese ieri femeia; m-a-ntrebat daca fumez si mi-a spus asta foarte serios, ca si cum n-as fi avut varsta aceea de paispe ani. Am luat o tigara si-am fumat impreuna. N-am vorbit de loc despre ceea ce fusese ieri, ne feream sa atingem subiectul acela. Dupa ce am fumat am iesit amandoi in curte, de-acolo am trecut in gradina.
Gradina avea in mijloc o imprejmuire de scanduri cam de inaltimea mea si de forma patrata. El deschise poarta; am intrat inauntru. M-am trezit intr-un labirint de ingradituri de lemn care imparteau patratul in diferite compartimente inegale.
Toate compartimentele erau vopsite in alb; nu varuite, vopsite. Podeaua era pardosita cu caramida rosie; inauntru erau sobolani.
Mai intai mi-a aratat sobolanii de ieri. Erau numai sase si fusesera infasurati in tifon alb, ca niste sugari. Prin tifon nu razbatea nici un pic de sange.
- Sangele se incheaga si se lipeste de tifon, zise. Formeaza un fel de crusta. Ei, prin crusta aia nu mai trece.
Nu se zbateau decat foarte rar, pareau amortiti.
- Da’ unde sunt ceilalti?
Ieri erau treispe sau paispe.
- A, ailalti… in alta parte; am eu un fel de “morga” aici.
Morga era compartimentul imediat vecin si era murdara, caci sobolanii aruncati acolo nu erau bandajati si manjeau cu sange. Da, erau patru sobolani acolo, doi inca mai miscau. Cioturile sangerate ale picioarelor le tremurau si, cand se frecau din greseala de caramida, sobolanii tresareau. Stateau pe spate sau pe o parte si aratau intr-adevar muribunzi.
- Nimic interesant, hai mai departe, aici n-ai ce vedea.
Ceva mai incolo erau convalescentii. Erau vreo cincisprezece – “de acum doua saptamani”, spuse.
- S-au vindecat foarte repede, observi?
Într-adevar, convalescentii erau destul de vioi. Aveau cioturile trandafirii, unii din ei se puteau deplasa. Le-a aruncat o bucatica de branza; ei s-au tarat catre ea si au inconjurat-o. Am observat atunci un lucru interesant; nu puteau manca stand pe burta, ci muscau branza unii stand intr-o rana, altii pe spate. Formau o rozeta neagra de trupuri, colcaiau, bucatica de branza alba era la mijloc.
Îngraditura cea mai mare era rezervata ologilor complet vindecati. Erau foarte multi, nu i-am putut numara. Desi nu aveau nici astia picioare, erau extrem de agili. Se tarau repede palpitand din pantece – ghemotoace rotunde de carne neagra, vie. Le-a dat si lor de mancare niste porumb.
- Hamesitilor! ...ati tot manca!
Ma uitam la ei; am vazut deodata ceva ciudat incat mi-a oprit respiratia:
- Acolo... ce este?
El a trecut peste grilaj, a intrat inauntru. S-a aplecat si a intins mana spre cei doi; erau cei spre care aratasem. Erau doi, dar erau prinsi intr-unul singur, lipiti spate in spate; m-am uitat mai atent; cozile lor intrau (fiecare din ele) sub pielea celuilalt; li se ghiceau de-a lungul spinarii ca un fel de vana groasa, sau ca un snur. Le-a dat drumul abia dupa ce a savurat expresia de stupoare de pe fata mea.
- Primii sobolani siamezi din lume!
Sunt orbi; dupa operatie, nu stiu de ce, unii orbesc.
Îi urmaream cum vor sa fuga, fiecare in directie opusa, cum se frecau de pardoseala si ramaneau pe loc.
- N-am anestezice, mi-ar fi mult mai usor sa-i anesteziez. Sa nu crezi ca-mi face placere... ca sunt vreun sadic sau mai stiu eu ce. Traim vremuri grele, asta-i tot...
Sobolanii misunau printre picioarele lui, unii se opreau cu boturile in ghete si i le miroseau. Era ca un Guliver printre ei, un URIAS, era fericit, simtea asta, se vedea dupa el, era un GULIVER fericit.
Mi-a mai aratat cativa monstri, cateva „perechi siameze”, inca unul care semana cu un arici – ii ieseau de sub piele tot felul de sarmulite. El se plimba, imi dadea explicatii.
- Unii se inmultesc, am acolo-ntr-o cusca doua femele care trebuie sa nasca. Sunt extraordinari in privinta asta, he-he!
Mai avea o cusca si pentru castrati. Erau grasi, enormi si, daca n-ar fi fost ochii, nu mi-as fi putut da seama ca sunt vii.
Langa cusca de castrati era o vergea subtire de otel, infipta perpendicular in perete. Capatul liber era innegrit; sub el o lampa cu petrol, fara sticla. Am vazut ca ardea de nerabdare sa-l intreb; se tot invartea-n jurul ei. Îsi freca mainile chicotind.
- O mica inventie, mare! da, da!
S-a uitat roata prin tarc.
- Uite sa presupunem ca ne-a suparat ala de colo; nu ala slab, celalalt. Ala!
Se duse spre el, il apuca de ceafa.
- Acum o sa-l pedepsim.
Se apropie de vergea, potrivi sobolanul cu burta in dreptul varfului. Brusc il infipse in vergea, impingandu-l spre capatul celalalt, la zid. Dupa ce varful ei strabatu pantecul animalului, iesind prin partea cealalta (surprinzator de curat), el aprinse lampa cu gaz, o potrivi cu flacara sub varf. Dupa un timp, vergeaua se inrosi, sobolanul incepu sa tipe patrunzator si scurt: Iiiiii! Iiiiii! Iiiiii! Carnea din jurul fierului incepu sa sfaraie, cred ca intestinele ii fierbeau. Zvacniturile se intetira, sobolanul incepu sa se dea peste cap. Iiiiii!
- Opriti, domnule, opriti! – dar el privea fascinat, asa, pana cand sobolanul inceta sa se invarta, intepeni.
Cand mi-am revenit, i-am vazut lentilele ochelarilor, fata, la o palma de fata mea. Ma privea cu o nesfarsita, duioasa blandete.
- Pustiulica, bietul de tine, te-am speriat, dobitoc batran ce sunt... Iarta-ma, micutule, ai sa ma ierti?... te rog... – si ma mangaia cu palma uscata si calda pe frunte.
Frica mi se risipea, trecea, ramanea numai nedumerirea, chinuitoare si nelinistita.
- De ce, de ce toate astea? De ce, domnule, zau, de ce?
- Nu trebuie sa te sperii asa... De fapt, eu sunt de vina, trebuia sa-ti fi spus. Uita-te bine la ei! Închipuie-ti acum ca sunt oameni. Haide, incearca, n-o sa-ti fie prea greu. Vezi? Uite aia de colo: nimic altceva decat niste omuleti; fiecare cu fizionomia lui, cu necazurile lui, cu micile ticalosii... Întelegi? Sunt aici, pur si simplu, si nici ei nu stiu pentru ce... Se uita la mine, la tine, tac... Ai inteles?
Nu stiu daca intelesesem, dar brusc m-a cuprins o pofta nebuna de ras.
- Oameni? spuneam... oameni?! ha-ha-ha, ha-ha-ha...
- Oameni, da, oameni, radea el.
- Ha, ha, ha, ha...
- He, he, he-he, hehehe...
Rasul lui ca un tropait.
Radeam cu hohote, din ce in ce mai tare, ma scuturau sughituri, suspine de ras.
- Tu de ce razi? zise brusc.
I-am aratat printre lacrimi, scuturandu-ma inca de spasmele acelea nefiresti, tablita stramba, negeluita de la intrare. Pe tablita scria: LIBERTATE SI RATIUNE.
Aratam catre ea si radeam.
- Ce razi? Ce gasesti de ras?
Hohoteam, nu puteam spune nimic.
- Nu-ti permit, auzi, sunt cuvinte sfinte, idiotule, cum iti permiti? Îti interzic categoric, mucosule, tu auzi? Sa nu razi!
Mi-am tras rasuflarea... i-am spus:
- Cum... asta... si asta... tablita si sobolanii nu sunt de ras? Nu se prea potrivesc, nu?
- Dar ce se potriveste atunci? Ce? Cum nu se potrivesc?
Racni:
- Libertate? Uite-o aici daca vrei.
A deschis poarta tarcului, larg; lentilele ii sclipeau furios.
- Poftim! Vezi tu pe cineva ca fuge? Încearca macar cineva? Nici macar nu se misca, nu vezi? Poftim! Ce dracu-i asta, daca nu libertate? Ce?...
Se mai uita inca la ei, fata i se descongestiona treptat.
Întorcandu-se spre mine deveni mohorat si cumva solemn.
- Cat despre ratiune, spuse, cat despre ratiune...
Îl vedeam inalt, transportat parca, infipt ca un cui in cerul pe care se profila.
Semana cu un mare conducator de osti, poate cu un rege fanatic si omnipotent – un GULIVER in pragul unor mari intamplari.
- Da, zise. Hotarat lucru... ratiunea sunt EU.
|
.jpg)