Ultimul, ca de obicei, face baie Tataie. Îngrijitorii lasa corpul mare al tatalui din mainile lor, ni-l aduc noua. Îl prindem pe drag:
— Tataie, baie usoara!
— Sa va ajunga la costise!
— Sanatate!
— Pana la coloana!
— În aparatul de sange!
Corpul lui Tataie respira aburii:
— Oh, Maica Sfanta... cvas!
Se intind spre dragul de el cupele de argint:
— Bea, dragule!
Ne priveste Tataie cu ochii incetosati:
— Vosk!
Vosk ii intinde cupa lui Tataie. Sigur, azi stanga e favorita. Pe buna dreptate. Merita.
Tataie usuca cupa, isi trage sufletul, ragaie. Ne priveste. Înlemnim. Tataie ne face cu ochiul. Si pronunta mult asteptatele:
— Tap-tap-tap!
Lumina slabeste, din peretele de marmura apare o mana lucioasa cu pastile. Si, ca la spovedanie, ne asezam spasiti in rand. Trece fiecare, ia o pastila, o baga in gura, sub limba, pleaca. Trec si eu. Iau pastila, la vedere – mizerabila. O bag in gura, degetele imi tremura, genunchii mi se inmoaie, iar inima bate ca si cum ai bate cu ciocanul, sangele mi se zbate in tample cum bat opricinicii intr-o gospodarie.
Limba mea tremuranda acopera pastila, asa cum norul acopera o biserica de pe deal. Se topeste pastila, se topeste dulce sub limba, in saliva ce vine pe ea, ca raul Iordan primavara. Inima mi se zbate, respiratia e sacadata, mi se racesc varfurile degetelor, ochii vad mai bine in semiintuneric. Si uite momentul mult asteptat: sangele impinge sarpele. Ma uit in jos. Privesc sarpele meu, ce se umple cu sange. Se ridica sarpele meu innoit, cu doua garnituri cartilaginoase, superfibroase, scaldat in relief, cu un val de carne, cu un tatuaj miscator. Se ridica la fel ca trompa unui mamut din Siberia. Iar sub sarpele curajos se incalzesc in foc purpuriu barbatiile grele. Si nu doar la mine. Toti impartasitii se incalzesc de la lungimea luminoasa a barbatiei, ca niste licurici in lemnul putrezit in noapte la Ivan Kupala. Se bronzeaza barbatiile opricinicilor. Si fiecare are lumina sa. La aripa dreapta, lumina e stacojie-purpurie, la stanga, trece de la albastru la violet, la tinerei — luminite verzi de toate nuantele. Si doar barbatia lui Tataie are o lumina aparte, ce se deosebeste de a noastra — galben-auriu are Tataie al nostru drag. În asta consta marea putere a fratiei opricinicilor. La toti opricinicii barbatiile sunt innoite de iscusitii doctori chinezi. Lumina curge de la barbatii, cere iubire barbateasca. Culeg putere de la sarpele ridicat. Si pana nu se stinge lumina — noi, opricinicii, suntem vii.
Ne imbratisam frateste. Mainile dure imbratiseaza corpurile dure. Ne sarutam unul pe altul pe buze. Sarutam in tacere, barbateste, fara gingasie muiereasca. Prin sarut, ne incingem si salutam. Îngrijitorii trec printre noi cu ulcioare de ceramica, pline cu crema chinezeasca. Luam crema deasa, aromata, ne ungem serpii. Se misca ingrijitorii ca umbrele, pentru ca nu se lumineaza nimic la ei.
— Haide! exclama Tataie.
— Haide-haide! exclamam si noi.
Tataie se ridica primul.Si-l apropie pe Vosk. Vosk isi baga sarpele in Tataie. Tataie geme de placere, isi strange dintii albi in intuneric. Pe Vosk il imbratiseaza Selet, ii baga cornul sau uns. Vosk ofteaza adanc. Pe Selet il alimenteaza Serii, pe Serii – Samosia, pe Samosia — Baldohai, pe Baldohai — Mokrii, pe Mokrii — Neceai, iar lui Neciai mi-a venit randul mie sa-i bag parul vascos. Îl imbratisez pe fratele din aripa stanga cu mana stanga, iar cu dreapta imi indrept sarpele in el. Are gaura larga Neceai. I-o bag pana in plasele. Neceai nici nu ofteaza: s-a obisnuit, e opricinic tare. Îl strang mai tare, il trag spre mine, il gadil cu barba. Iar de mine se lipeste Buben. Simt cu fundul bulanul lui tremurand. E greu — nu intra fara impunsatura. Împinge Buben, baga in mine sarpele lui cu capul mare. Îmi ajunge pana in mate imensul lui bulan, scoate din mine un oftat din interior. Gem in urechea lui Neceai. Buben gafaie in urechea mea, ma strange cu mainile lui brave. Nu-l vad pe cel care i-o baga, dar dupa gafaituri inteleg — sarpele e viguros. Pai nici nu exista printre noi nevigurosi — chinezii ne-au innoit pe toti, ne-au intarit. Avem cu ce ne servi unul pe altul si cu ce sa pedepsim dusmanii Rusiei. Se aduna, se strange omida opricinicilor. Ofteaza si gem cei din spatele meu. Dupa legea fratiei, cei din aripa stanga sunt urmati de cei din dreapta, iar apoi vine tineretul. Asa e treaba la Tataie. Si slava Domnului...
Dupa tipete si balmajit simt ca a venit randul tinerilor. Tataie ii incurajeaza:
— Nu va fie frica, verzilor!
Se straduie tinerii, se imping unul in altul in gaurile inguste. Îngrijitorii negri ai baii ii ajuta, ii indreapta, ii tin.Uite ca penultimul tanar tipa, ultimul ofteaza — si e gata omida.S-a strans. Înlemnim.
— Haide! — tipa Tataie.
— Haide-haide! — urlam ca raspuns.
Tataie paseste. Si dupa el, dupa capul omizii, pasim si noi. Tataie ne conduce in cristelnita. E larga, incapatoare. Se umple cu apa calda, in loc de rece.
— Haide-haide! — tipam imbratisati, tarandu-ne picioarele.
Mergem dupa Tataie. Mergem. Mergem. Mergem cu pas de omida. Se lumineaza barbatiile noastre, tresar serpii in gauri.
— Haide! Haide!
Intram in cristelnita. Apa forfoteste cu bule de aer in jurul nostru. Pana la coaie intra Tataie, pana la mijloc, pana la piept. Intra toata omida opricinicilor in cristelnita. Si se ridica.
Acum e timpul sa tacem. S-au incordat mainile vanjoase, s-au largit narile bravilor, au inceput sa geama opricinicii. A venit timpul lucrului dulce. Ne strangem. Se misca apa in jurul nostru, face valuri, iesind din bazin. Si a venit momentul multasteptat: un tremur trece pe toata omida.
Si:
— Haide-e-e-e-e-e-e-e!!!
Tremura tavanul arcuit. Iar in cristelnita e furtuna de noua baluri.
— Haide-e-e-e-e-e!
Tip in urechea lui Neceai, iar Buben in a mea:
— Haide-e-e-e-e!
Doamne, ajuta-ne sa nu murim...
De nedescris. Atat de dumnezeiesc.
Întinderea in sezlongurile moi dupa imperecherea opricinicilor se aseamana bunatatii raiului. S-a aprins lumina, sampania e in galeti, pe podea, aerul are aroma de brad. Al doilea concert pentru pian cu orchestra al lui Rahmaninov. Lui Tataie ii place sa asculte clasica ruseasca. Stam relaxati. Se sting luminile din barbatii. Bem tacuti, tragandu-ne sufletele.
Întelept, ah, intelept a nascocit Tataie omida. Pana la ea, ne imparteam in perechi si din cauza asta umbra neintelegerii periculoase pica pe opricinici. Acum s-a terminat cu placerile perechilor. Împreuna muncim, impreuna ne lafaim. Iar pastilele ne ajuta. Si mai intelept e ca tineretul e la coada omizii.E intelept din doua motive; in primul rand, tinerii cresc in ierarhie, in al doilea rand directia spermei vine de la coada la cap, ceea ce simbolizeaza circuitul vesnic al vietii si reinnoirea fratiei noastre. Pe de o parte, tineretul ii respecta pe cei mai in varsta, pe de alta, ii hraneste. Pe asta ne si bazam. Si slava Domnului.
E placut sa sorbi sampanie chinezeasca simtind cum intestinul gros absoarbe sperma sanatoasa de opricinic. Sanatatea, in viata noastra periculoasa, nu e pe ultimul loc. Eu ma gandesc la ale mele: de doua ori pe saptamana ma joc gorodki(1), apoi inot, beau suc de artar, mananc seminte de feriga, respir corect. Dar si alti opricinici isi intaresc corpul.
Îi spun lui Tataie ca s-a ivit graful Urusov. Îngrijitorii impart cearsafuri pentru toti. Acoperindu-ne rusinea ce s-a stins, stam intinsi. Graful intra din prima camera. Are cearsaful pe el, ca la romani. Graful e robust, alb, cu picioarele fine. Are capul mare, gatul scurt. Fata, ca intotdeauna, e incruntata. Dar a aparut si ceva nou pe fata asta cunoscuta.
Îl privim in tacere, ca pe o fantoma: inainte il puteam vedea doar in frac sau in caftan aurit.
— Sa fiti sanatosi, domnilor opricinici, pronunta graful cu glasul lui surd.
— Sanatate, grafule, raspundem in dezordine.
Tataie tace, stand intins. Graful il gaseste cu ochii lui lipsiti de veselie:
— Salutare, Boris Borisovici.
Si... si se inchina pana la mijloc.
Ne pica falcile. E tare. Graful Urusov, atotputernicul, de neatinsul, marele, se inchina pana la mijloc in fata lui Tataie. Îti vine sa-ti amintesti de antici: sic transit gloria mundi.
Tataie se ridica fara graba:
— Salutare, grafule.
Se inchina ca raspuns, isi tine mainile pe burta, se uita in tacere la graf. Tataie e cu un cap mai inalt decat Urusov.
— Uite, am hotarat sa te vizitez, sparge linistea graful. Nu deranjez?
— Suntem intotdeauna bucurosi de oaspeti. Mai sunt aburi.
— Nu sunt mare amator de baie. Am ceva de discutat urgent, care nu poate fi lasat pe mai tarziu. Ne retragem?
— Eu, grafule, n-am secrete fata de opricina, raspunde Tataie linistit, facand semn ingrijitorilor. Sampanie?
Trist, graful isi roade buza de jos, ne priveste cu ochi de lup. Lup si este. Doar ca e lup gonit. Tzao le aduce sampanie. Tataie ia cupa ingusta, o bea din prima, o pune pe talger, plescaie din limba, isi sterge mustatile. Urusov doar isi atinge buzele, de parc-ar fi cucuta.
— Te ascultam, draga Andrei Vladimirovici! zice Tataie tare si se asaza inapoi pe banca sa. Asaza-te, nu te rusina.
Graful se asaza de-a curmezisul bancii, isi inclesteaza degetele:
— Boris Borisovici, esti la curent cu situatia mea?
— Sunt la curent.
— Am picat in dizgratie.
— Se mai intampla, zice Tataie.
— Pe cat timp, inca nu stiu, dar sper ca, mai devreme sau mai tarziu, Conducatorul ma va ierta.
— Conducatorul e milostiv, confirma Tataie.
— Am o treaba cu tine. Conform ordinului Conducatorului, conturile mi-s blocate, posesiunile comerciale si de productie mi-s indepartate, dar Conducatorul mi-a lasat averea personala...
— Slava Domului... ragaie Tataie bulele chinezesti.
Graful isi priveste unghiile ingrijite, isi atinge inelul cu un arici de diamant: face o pauza. Spune:
— În Podmoskovie am o proprietate, in judetul Pereiaslav si langa Voronej, in Divnogore. Si casa de pe Piatnitkaia, tu ai fost pe acolo...
— Am fost... ofteaza Tataie.
— Pai uite, Boris Borisovici. Casa de pe Piatnitkaia o dau opricinei.
Liniste. Tataie tace. Urusov tace. Tacem si noi. Tzao a inlemnit cu sticla chinezeasca deschisa. Casa lui Urusov de pe Piatnitkaia... Ti-e si rusine sa-i spui casa: e un palat! Coloane din straturi diferite de marmura, acoperisul cu sculpturi si vaze, gratii fine, luptatori cu alebarde, lei de piatra... În interior nu am fost, dar nu e greu de ghicit ca acolo e si mai si decat afara. Se spune ca la graf in sufragerie e o podea transparenta, iar sub ea sunt acvarii cu rechini. Si toti rechinii sunt vargati ca tigrii. Ingenios!
— Casa de pe Piatnitkaia, se increteste Tataie. Pentru ce un cadou asa mare?
— Nu e cadou. Suntem oameni de afaceri. Eu va dau casa, voi mie - acoperis. Cand pica dizgratia — mai adaug ceva. Nu am sa va supar.
— E o propunere serioasa, — se incrunta Tataie, ne priveste. - Trebuie sa discutam. Cine incepe?
Tanarul Vosk ridica mana.
— Sa-i ascultam pe tineri, il priveste Tataie pe tanar. A?
Ridica mana vioiul Potika:
— Îmi permiti, Tataie!?
— Spune, Potika.
— Iarta-ma, Tataie, dar cred ca nu e bine sa ascundem oameni morti. Pentru ca pentru morti nu mai conteaza daca au sau nu acoperis. Si nu au nevoie de acoperis, ci de capac.
În baie s-a facut liniste. Liniste de mormant. Graful s-a inverzit. Tocaie din buze Tataie:
— Uite-asa, grafule. Observa ca e vocea unui tinerel de-al nostru. Întelegi ce ar spune opricinicii de baza despre propunerea ta?
Graful isi linge buzele albite:
— Asculta, Boris. Doar nu suntem copii. Care mort? Ce capac? Ei, am nimerit sub mana fierbinte a Conducatorului, dar asta nu va ramane asa pentru totdeauna! Conducatorul stie cate am facut eu pentru Rusia! Va trece un an si ma va ierta! Iar voi veti fi in castig!
Tataie isi increteste fruntea:
— Crezi ca te va ierta?
— Sunt sigur.
— Opricinicilor, ce credeti: il va ierta Conducatorul pe graf sau nu?
— Nu-u-u-u! raspundem in cor.
Tataie isi desface mainile puternice:
— Vezi?
— Asculta! sare graful. N-o mai face pe prostul! N-am chef de glume! Eu am pierdut aproape totul. Dar jur pe Dumnezeu: roata se va intoarce! Totul se va intoarce!
Tataie ofteaza, se ridica sprijinindu-se de Ivan:
— Tu, grafule, parca ai fi Iov. Totul se va intoarce... Nimic nu se va intoarce. Si stii de ce? Pentru ca ti-ai ridicat placerile mai presus de interesul statului.
— Tu, Boris, vorbeste, dar ai grija!
— Pai am grija. Tataie se apropie de graf.
— Tu de ce crezi ca s-a suparat Conducatorul pe tine? Ca-ti place sa ti-o tragi in foc? Ca-i faci fiica de cacat? Nu. Nu pentru asta. Tu ai ars averea statului. Înseamna ca ai mers impotriva statului. Si impotriva Conducatorului.
— Casa Bobrinskaia e proprietatea ei! Ce legatura are cu Conducatorul?!
— Legatura este, cap sec ce esti, ca noi toti suntem fiii Conducatorului si toata averea noastra ii apartine lui! Toata tara e a lui! Tocmai tu sa nu stii asta? Nu te-a invatat nimic viata, Andrei Vladimirovici. Ai fost ginerele Conducatorului si ai devenit razvratit. Si nu doar un razvratit pur si simplu, ci un cretin. Cretin imputit.
Ochii grafului se umplu de o furie neagra:
— Ce?! Ah, caine...
Tataie baga doua degete in gura, fluiera. Tinerii se arunca spre graf ca la comanda, il prind.
— În cristelnita! comanda Tataie.
Opricinicii ii smulg cearsaful grafului, il arunca in cristelnita. Graful inoata, scuipa:
— O sa raspundeti, cainilor... o sa raspundeti...
Uite, tinerii au scos cutitele. Asta da, noutate. Uite-asa! De ce n-am stiut? Facem caiac pentru graf? Ne descotorosim de graf?
Tinerii se asaza in jurul cristelnitei, cu cutitele scoase.
— Haide! striga Tataie.
— Haide-haide! striga tinerii.
— Haide-haide! incep si ceilalti.
— Moarte dusmanilor Rusiei! striga Tataie.
— Moarte! Moarte! Moarte! strigam si noi.
Graful inoata la marginea cristelnitei, se tine de marmura. Dar din partea cealalta Komol il tinteste: cutitul zboara ca un fulger si intra pana la maner in spatele garbovit al grafului. Graful scapa un tipat furios. Arunca Ohlop — zboara cutitul lui, se infige frumos alaturi de primul. Zboara cutitele lui Elka si Avila — au tintit bine, la fel, in spatele grafului gol. Urla fioros in continuare, urat. Cata ura a adunat, cretinul! Zboara in el cutitele aruncate de restul tinerilor. Si toate nimeresc in tinta. Au invatat sa arunce bine tinerii. Noi, cei de baza, preferam sa folosim cutitele de aproape.
Deja nu mai urla, ci se screme, zvarcolindu-se prin apa. Seamana cu o mina de mare.
— Poftim “roata se va intoarce”, iata... rade Tataie, care ia o cupa de pe talger, bea.
Corpul grafului e doar un tremur, apoi inlemneste pentru totdeauna. Viata si destinul.
— Afara cu el, le face semn Tataie ingrijitorilor. Schimbati apa.
Îngrijitorii scot cadavrul lui Urusov, scot de pe el crucea de aur si vestitul lui inel cu arici, i le dau lui Tataie. El tine in mana ce a ramas de la puternicul graf:
— Pai, asa: a fost si nu mai e!
Duc cadavrul. Tataie ii da cruciulita de aur lui Svirid:
— S-o dai maine bisericii noastre.
Îsi pune inelul pe degetul mic:
— Uite ca ne-am imbaiat. Sus! Toata lumea — sus!
Ceasul anunta ora 2.30. Stam in sufrageria cu teracota. Doar pe cinci dintre noi ne-a lasat Tataie dupa miezul-noptii: Potika, Vosk, Baldohai, Eroha si eu. Dupa curatare, lui Tataie i s-a facut pofta de vodca si de cochita. Stam in jurul mesei rotunde din granit rosu. Iar pe ea sunt un vas cu linii albe, o lumanare si o garafa de vodca. Eroha incalzeste vasul cu lumanarea, usuca cochita de jos. Tataie e bun deja. Iar cand lui ii e bine, ne tine discursuri marete. Tataie are doar trei discursuri: despre Conducator, despre decedata mama si despre credinta crestina. Astazi e discursul despre credinta:
— Uite, voi, dragii mei dragi, va ganditi de ce s-a construit Zidul, de ce ne aparam, de ce ne-am ars pasapoartele, de ce am introdus castele, de ce am facut masini destepte in chirilica? Pentru avere? Pentru ordine? Pentru liniste? Pentru linistea casei? Pentru construirea binelui si maretiei? Pentru case bune? Pentru cizme de marochin, ca sa calcam si sa zdrobim totul? Pentru tot ce e corect, drept, bun, ca sa avem de toate, da? Pentru puterea de stat, ca ea sa fie ca un stalp din lemnul cerului? Ca ea sa tina bolta cerului cu stelele, mama ma-sii, ca stelele sa luceasca, pentru lupii balosi, umflati cu paiul, ca vantul cald sa va sufle-rassufle-insufle in cur, asa-i? Ca sa va fie cald in cururi in haine de catifea? Ca sa va fie placut sub sepcile de samur, asa-i? Ca sa nu mai traiasca in minciuni toti lupii smiorcaiti? Ca sa alerge toti in haita, sa alerge bine, drept, cu totii, sa ascultati sefii, sa mestecati painea la timp, sa hraniti fratele, sa va iubiti sotiile si copiii, asa-i?
Tataie face o pauza, trage pe nara o linie de coca si bea imediat vodca. Facem si noi la fel.
— Uite-asa, dragii mei dragi, nu pentru toate astea. Ci pentru a pastra credinta in Hristos ca pe o bogatie curata, asa-i? Ca numa’ noi, ortodocsii, am pastrat biserica pe pamant ca pe Trupul lui Hristos, biserica singura, sfanta, sinodala, apostolica si fara pacat, asa-i? Caci dupa al Doilea sinod Nikiteisk il preamarim corect pe Dumnezeu numai noi, caci suntem ortodocsi, caci nimeni nu ne-a luat dreptul de a-l preaslavi drept pe Dumnezeu, asa-i? Pentru ca nu am dat inapoi, dupa sinod, de la sfintele icoane, de la Fecioara, de la credinta parintilor, de la Sfanta Treime, de la Duhul Sfant, al lui Dumnezeu, Creator al vietii, de la Tata venit, de la Tata si Fiu, la care ne inchinam si pe care-i slavim, cum ne spun prorocii, asa-i? Caci noi am alungat tot ce e de credinta imputita: si maniheismul, si monofelismul, si monofizismul, asa-i? Caci cui biserica nu i-e mama, aceluia si Dumnezeu nu i-e tata, asa-i? Caci Dumnezeu dupa natura lui e mai presus de orice cunoastere, asa-i? Caci toti parintii de credinta buna sunt urmasii lui Petru, asa-i? Pentru ca nu exista purgatoriu, ci este doar iad si rai, asa-i? Pentru ca omul e nascut muritor si de aceea pacatuieste, asa-i? Pentru ca Dumnezeu e lumina, asa-i? Pentru ca Salvatorul nostru a devenit om, ca noi si voi, lupi balosi, sa devenim dumnezei? Iata, din cauza asta a construit Conducatorul nostru Marele Zid, ca sa ne aparam de necredinta si intuneric, de ciberpankisti blestemati, de sodomiti, de catolici, de melancolici, de budisti, de sadici, de satanisti, de marxisti, de megaonanisti, de fascisti, de pluralisti si atei! Caci credinta, lupi fricosi, nu vi-e ca un portofel! Nu-i caftan de brocart! Nu-i bata de stejar! Ce-i credinta? Credinta, dragii mei, e un put cu apa de izvor, curata, limpede, linistita, frumoasa, puternica si abundenta! Ati inteles? Sau sa va repet?
— Am inteles, Tataie, raspundem, ca de obicei.
— Ei, daca ati inteles, slava Domnului.
Tataie isi face cruce. Ne facem cruce si noi. Tragem. Bem. Chicotim.
Si dintr-odata, Eroha se smiorcaie suparat.
— Ce ai? se intoarce Tataie spre el.
— Iarta-ma, Tataie, daca am sa spun ceva ce te supara.
— Ce?
— Sunt suparat.
— De ce esti suparat, frate Eroha?
— Ca ti-ai pus pe deget inelul unui stolbovoi.
Bine zice Eroha. Tataie il priveste pe sub sprancene. Zice tare:
— Trofim!
Apare sluga lui Tataie:
— Ce doresti, stapane?
— Toporul!
— Imediat.
Stam, ne uitam unul la altul. Tataie ne priveste, incercand sa-si ascunda zambetul. Intra Trofim cu toporul. Tataie scoate inelul de pe degetul mic, il pune pe masa de granit:
— Da-i!
Din jumatate de cuvant, a inteles totul credinciosul Trofim: isi ia avant si loveste cu lama toporului — in inel. Zboara doar cioburi de diamant peste tot.
— Uite-asa! rade Tataie.
Radem si noi. Uite-asa e Tataie. Din cauza asta il iubim, il aparam, pentru aceasta ii suntem credinciosi. Iar el sufla de pe masa praful de diamante:
— Ce stati gura-casca? Taiati!
Potika se ocupa de cochita, taie linii. As fi vrut sa intreb de ce s-au ocupat tinerii de graf, iar noi, cei de baza, n-am stiut nimic. Nu suntem buni de treaba, sau ce? Am pierdut din incredere? Dar ma abtin: mai bine nu ma bag in zone fierbinti. Voi incerca mai tarziu sa aflu de jos, de la Tataie.
Si, dintr-odata, Baldohai:
— Tataie, cine a compus pamfletul asta?
— Filika-rimuistul.
— Cine-i asta?
— Un baiat capabil. O sa lucreze pentru noi...
Tataie se apleaca, trage o linie alba prin teava sa de os.
— Aici, el a scris bine despre Conducator. Vreti sa ascultati? Ia, fa-l, Trofim.
Trofim dispare si apare in apropiere o mutra adormita-speriata cu ochelari.
— Tragi? Tataie isi bea paharelul.
— Ei, Boris Borisovici... baiguie rimuistul.
— Pai, citeste-ne ce i-ai dedicat Conducatorului.
Rimuistul isi indreapta ochelarii, tuseste, declama cu intonatie:
În aceste zile, in departare
Dupa un zid vechi, de piatra
Traieste nu un om, ci o fapta:
Un act cat globul pamantesc.
Soarta i-a dat destule
Începand cu golul anteriorului.
El e ceea la ce au visat cei mai curajosi,
Dar nimeni n-a riscat inaintea lui.
Dar el a ramas om
Si daca, impotriva lupului,
Va veni iarna la taietorii de lemne,
Lui, ca si celorlalti, ii va raspunde padurea.
Tataie da cu pumnul in masa:
— A? Mama lui de golan! A intors-o frumos, nu?
Suntem de acord:
— Frumos.
— Bine, baga inainte, Filika! il porneste Tataie.
Si acesta imediat incepe sa cante gros:
Arzand un minut, ceasul de ala-a-a-rma
Vreau sa-l impart cu tine pentru t-o-o-o-tdeauna!
Hai sa ne sfredelim unul altuia pici-o-o-o-arele —
Si s-o taiem la drum pentru ani mu-u-u-u-lti!
Speram ca azi vom scapa de asta, ca Tataie se va prabusi mai rapid. Dar e de neclintit comandantul nostru: dupa coca cu vodca il atrage sfredelitul. Ce sa faci – daca e de sfredelit, sfredelim. Nu-i pentru prima oara. Trofim e deja aici: deschide o cutie rosie, iar in ea sunt aranjate, ca revolverele, bormasini rosii. În fiecare bormasina e un sfredel fin din diamant. Ma gandesc ca Tataie si-a amintit despre distractia asta ascutita cand a fost distrus inelul de diamant chiar langa el. Trofim ne da fiecaruia cate-o bormasina.
- La comanda mea! balmajeste Tataie ametit-cherchelit.
- Unu, doi, trei!
Punem bormasinile sub masa, le pornim si incercam sa nimerim piciorul cuiva din prima. Poti sa infigi numai o data. Daca nu nimeresti — asta e. Nimeresc, se pare, in Vosk, iar pe mine, in stangul, probabil ca ma nimereste chiar Tataie. Începe sfredelitul:
— Haide-haide!
— Haide-haide!
— Arde, arde, arde!
Suporta, suporta, suporta. Sfredelul trece prin carne ca prin carne, se opreste in os. Suporta, suporta, suporta! Suportam, strangem din dinti, ne uitam unul la altul:
— Arde! Arde! Arde!
Suporta, suporta, suporta. Ajung pana la maduva, sfredelele de tantar. Primul care nu mai suporta e Potika:
— A-a-a-a-a!
— Ruperea! comanda Tataie.
Rupem sfredelele. Cioburile raman in picioarele noastre. A pierdut Potika: incruntandu-se si scheunand, se apuca de genunchi. Rabdare — uite ce trebuie sa invete tinerii de la noi, cei de baza.
— Varusev! striga Tataie.
Apare tacutul Petr Semionovici, doctorul opricinicilor, cu doua ajutoare. Ei scot din picioarele noastre cioburile din sfredelurile de diamant, fine-superfine, un pic mai groase decat un par de muiere, pun pansamente, baga leacuri. Tataie se tranteste in mainile slugilor, ii loveste peste bot, canta, hohoteste, se baseste. Potika, daca a pierdut, da in cazanul opricinicilor tot ce are in portofel — cateva sute de hartie si jumatate de suta in aur.
— Sfarsitul e coroana chestiunii! tipa Tataie. Birjari!
Slugile ma apuca de maini, ma scot.
Ma duce acasa soferul cazon, ma duce cu “merinul” meu. Dormitez stand in fund. Moscova de noapte se face tot mai mica. Focuri. Dupa miezul noptii se micsoreaza si localitatile submoscovite. Brazi-acoperisuri. Acoperisuri-brazi. Acoperisuribrazi, plini de zapada. E foarte placut si bine sa te intorci in localitatea ta de langa Moscova dupa o zi grea si plina de munca la Moscova. Si sa-ti iei ramas bun de la Moscova. Pentru ca Moscova e capitala, Moscova e capul intregii tari. Iar capul are creier. Spre noapte, oboseste. Iar in somn canta. Si in acest cantec este miscare: ingustare, dilatare. Încordare. Sunt multe milioane de volti si amperi. Acolo locuiesc medici energetici. Acolo clipesc chirpici atomici. Fluiera si se asaza in randuri. Intra unul in altul. Se lipesc mortal pentru mii de secole. Si din asta e construit omul. Case de molecule aduna trei chirpici. Sau chiar patru. Cine e mai lat? Iar uneori si-n optzeci si opt. Noi o sa-i intrebam despre asta mai incolo. Si toti au case cu garduri puternice, toti cu paza, cretini razvratiti, dobitoci eliberati, nascuti prin pacat, blestemati sa fie executati. Fierb cazanele statale. Grasime, grasime, grasimea celor care s-au odihnit prin boz picura si se scurge in zapada. Grasime umana, topita, din cazane de fonta, umplute la maximum, da pe dinafara, se scurge, se scurge, se scurge. Curge grasimea incontinuu. Îngheata pe zapada salbatica. Sidefie. Se raceste, se raceste, se raceste, se raceste si ingheata intr-o sculptura frumoasa. Minunata. Extraordinara. Originala. Irepetabila. Încantatoare. Frumusetea sculpturii de grasime e dumnezeiasca si de nedescris. Grasimea roz sidefie, fina, rece. Sanii Conducatoarei noastre sunt turnati din grasimea supusilor ei. Sunt imensi sanii Conducatorei noastre! Ea atarna albastra deasupra noastra. E necuprinsa! Sa ajungi la ea, sa zbori cu aeroplanul chinezesc cu aripi iuti, cu un superavion de lupta al dusmanilor nostri, sa o atingi cu buzele, sa cazi, sa o atingi cu obrazul, sa ti-l lipesti, sa ingheti pentru totdeauna, ca sa nu te smulga de acolo calicii, ca sa nu te traga nimeni de la piept, sa nu te smulga de la pieptul Conducatoarei, sa nu te dezlipeasca cu clesti fierbinti, sa nu te smulga taindu-te cu cutitul, sa nu te dezlipeasca cu barosul, sa nu-ti sfarme coastele, coastele tremura zgomotos, carnea, carnea se rupe, plesneste, carnea mea, carnea mea putreda si trecatoare, saraca mea carne, iar daca ar mai vrea si jertfe, le-as fi dat moartea, dar nu carnea mea crapata, slava tie in inaltimea cerului, slava tie in vecii vecilor, mama a noastra a Grasimii Albe!
— Conducatorule, tatuca Andrei Danilovici!
Deschid ochii. Lampa de masa a luminat fata plansa a Anastasiei. Are in mana o sticluta cu o solutie apoasa de amoniac. Mi-o baga sub nas. O miros, ma stramb, stranut:
— Futu-ti...
Se uita la mine:
— Ce faceti din corpul dumneavoastra? De ce nu aveti grija de sanatatea dumneavoastra?
Ma intorc, dar n-am putere sa ma ridic. Încerc sa-mi amintesc: ceva rau mi-a facut. Nu pot sa-mi amintesc ce anume... Implor:
— Da-mi sa beau!
Aduce ulciorul cu cvas alb. Îl beau pana la fund. Ma concentrez din toate puterile si ma arunc pe perne. Acum cel mai important lucru e sa ragai. Ragai. Ma simt pe loc mai usurat, mai bine:
— Ce ora e?
— Patru si jumatate.
— Dimineata?
— Dimineata, Andrei Danilovici.
— Reiese ca eu inca nu m-am culcat?
— V-au adus fara cunostinta.
— Unde-i Fedika?
— Sunt aici, Andrei Danilovici.
Langa patul meu apare moaca posomorata a lui Fedika.
— A sunat cineva?
— N-a sunat nimeni.
— Ce se intampla pe-acasa?
— Femeia de serviciu s-a otravit cu branza, a varsat verde. Tanika roaga sa-i permiteti sa se duca miercuri la ai ei la botez. Iar picura dusul din baie, am chemat pe cei de la Plasa. Si ar trebui sa intarim pentru maine capul de caine, Andrei Danilovici. Ca pe asta l-au cam murdarit ciorile. Eu am doi caini: un caine-lup caucazian, tanar, si un dog de Bordo, inghetat, de la “Frig Alb”. Ordonati sa-i aduc?
— Maine. Hai, cara-te.
Fedika dispare. Anastasia stinge lampa de masa, se dezbraca in intuneric, isi face cruce, balmajeste o rugaciune pentru un somn usor, intra in patul meu. Ma cuprinde cu corpul ei cald si gol, imi scoate din ureche clopotelul meu de aur, il pune pe noptiera:
— Îmi permiteti sa va iubesc gingas?
— Maine, balmajesc, tragandu-mi cearsaful peste frunte.
— Cum spuneti, domnul meu... imi sopteste ea la ureche, mangaindu-ma pe frunte.
Totusi, ea mi-a facut ceva... ceva care nu prea e in regula. Ceva tainic... Ce? Parca mi-a spus cineva astazi. Dar la cine am fost? La Tataie. La “bunii crestini”. La Conducatoare. Si inca la cine? Am uitat.
— Ia zi, n-ai furat nimic de la mine?
— Dumnezeule... Ce vorbiti, Andrei Danilovici?! Dumnezeule! plange ea cu sughituri.
— Nastea, dar la cine am fost astazi?
— De unde sa stiu? Probabil ca la vreo amanta din capitala, daca nu va mai plac. Uite... invinuiti degeaba o fata cinstita...
Plange cu sughituri.
Abia miscandu-mi mana de plumb, o cuprind:
— Lasa, proasto, eu am facut treburi de stat, mi-am riscat viata.
— Sa traiti o suta de ani... balmajeste ea suparata, plangand in hohote in intuneric.
O suta sau nu chiar o suta, dar am sa mai traiesc. Vom mai trai, vom mai trai. Si pe altii ii vom lasa sa traiasca. Viata fierbinte, eroica, statala. Responsabila. Trebuie sa slujim cauzei marete. Trebuie sa traim in ciuda ticalosilor, pentru bucuria Rusiei... Calul meu alb, asteapta... nu fugi... unde fugi, dragule... unde fugi, dalbule... calul meu de zahar... sunt vii, ah, vii... vii sunt caii, oamenii sunt vii... toti sunt vii... toti... toata opricina... toata opricina mea draga. Iar daca e vie opricina, e vie si Rusia.
Si slava Domnului.
(1) „Gorodki” – vechi joc rusesc.
|
