|
||
|
|
||
 |
Ruxandra CESEREANU Nasterea dorintelor lichide |
 |
PostBarbati Dic mihi, Musa, virum [Canta-mi, Muza, barbatul] Precizare: PostBarbat (99) El era un barbat la care ma gandeam cu dintii stransi. Atat de stransi erau dintii mei cand ma gandeam la el, incat nici o lama de cutit nu ar mai fi incaput intre ei. Stiam ca ma gandesc la el asa cum se gandeste un barbat la o femeie. Nu o doreste neaparat, dar o jupoaie de imagini, ca un hot, si o pastreaza la dispozitia lui pentru mici jocuri mentale si amoroase, chiar daca fara atingeri. Dar nici eu nu puteam fi barbat, nici el, femeie, fiindca eram exact ceea ce eram. Chiar si atunci cand ma machiam, creionand marginea ochilor ca o egipteanca prin adoptie, tot cu dintii stransi ma gandeam la el. La fel cand ma parfumam sau cand imbracam o lenjerie spumoasa de corp. Dintii mei nu mai putea fi desclestati nicicum, fiindca, daca s-ar fi intamplat asa ceva, nici bucatica de carne si os nu ar mai fi ramas din barbatul acela. L-as fi mancat si l-as fi ros de tot. PostBarbat (100) El era un barbat tocmai facut pentru lenjeria spirituala pe care o purtam, ca sa ma apar de oameni si de tot, singura in odaia mea. Nu ii auzisem vreodata glasul, dar mi-l inchipuiam ca un iglu fierbinte picurand cu lentoare in creierul meu. Cuvintele lui mestesugite ajungeau la mine ca niste frante bucati de paine tocmai scoasa de la cuptor. Mi-ar fi placut sa stau cu acest barbat ani intregi pe o insula, ca sa imi povesteasca mult si bine. Eram ascultatoarea lui preferata, iar el era povestitorul meu favorit. Chiar daca stiam ca totul este vremelnic, imi gasisem nadejdea in el de parca ar fi fost gura epica a lui Dumnezeu. Mi-ar fi fost teama sa il pandesc vreodata fara stirea lui. Dar mi-ar fi fost teama si ca el sa ma pandeasca. Puntea dintre noi si lume era exclusiv facuta din povesti. El era un barbat nevazut, neauzit, nemirosit, neatins, negustat. Nu aveam cum sa ajung la el nici macar in somn, darmite in nesomn. Nu aveam cum sa ii simt epiderma sau gura sau sexul sau parul sau mainile si degetele. Mai cu seama degetele as fi vrut sa i le ating, sa le conturez cu aratatorul meu unul cate unul. Ar fi fost ca si cum m-as fi logodit cu fiecare deget de-al lui, de parca in acel barbat s-ar fi aflat zece barbati diferiti sau zece frati vitregi. Ma gandeam la degetele lui ca la niste calatorii senzuale aparte, ca la niste intrezarite si ravnite insule ale paradisului. Fiindca imi inchipuiam degetele acelea misunand prin parul meu lung de odinioara sau scurt de acum, tuns baieteste, tragandu-ma de par. Chiar asa, tragandu-ma de par. Ar fi fost o atingere intensa si aproape perfecta. El era un barbat ca un colac de salvare sau ca un pat de spital: nu la trup, ci la suflet. Avea moliciuni si ispite, dar avea mai cu seama oscioare de diamant in creier. S-ar spune ca putea sa vorbeasca macar cu ingerii pazitori, ca sa ii fulguiasca de pene intrucatva. Dar si ca sa ii alunge din mintea oamenilor. Barbatul acesta iubise candva si traise. Acum, insa, era mortificat si zidit ca dupa o detentie. El pe sine insusi nu se iubea. Totusi, cu sine insusi ramasese incochiliat si chircit. Altcineva nu il dorea, fiindca el nu se mai dorea. Traia cu picatura zilnica de viata mica pompata in cafea si respira doar cat sa nu moara de unul singur. As fi vrut cumplit sa il mangai, dar nu stiam cum. Nu imi era mila, ci ma impatimisem pe nesimtite, pas-pas, dupa el. El era un barbat pe care imi placea sa il zgandar putin ori chiar sa il chinui. Îi scriam cuvinte mici si rautacioase, pentru ca reactiona la ele ca o victima perfecta. Se chircea ca un animal. Tocmai fiindca il simteam aproape, tocmai de aceea il si departam de mine cu de-a sila. Cuvintele mele intepacioase il faceau sa supureze o umilinta vascoasa, iar aceasta ma scarbea intrucatva. Cred ca ar fi fost apt sa stea sa ii smulg toata barba, fir cu fir, doar ca sa imi faca pe plac. Lucrul acesta era nesanatos si nebarbatesc. Dar el nu pricepea. I se spunea in zadar ca este bolnav si ca ar trebui sa se lepede de mine. Era surd si orb in aceasta privinta. Apoi de la o vreme am inteles eu insami cat de special era barbatul acesta si nu l-am mai chinuit. El era un barbat care izbutise sa ma chinuie intr-un chip aparte: pur si simplu se facea ca nu exist. Nu voia sa imi rosteasca numele, nu voia sa imi asculte glasul, nu voia sa ma atinga. S-ar spune ca eram moarta pentru el. Dar uneori tocmai moartea face sa se nasca patima. Si nu orice fel de patima, ci aceea cleioasa, lipicioasa. Ma smolisem la inima ca o strigoaica si ma incapatanam sa il bantui cu numele si glasul si vorbele mele. Chiar daca atingerea lipsea. Nu o doream nici eu, de fapt. Barbatul acela a priceput, insa, de la o vreme ca se preschimbase intr-un tortionar rafinat si a inceput sa ii placa ceea ce se intampla. A inceput sa ii placa felul in care il asteptam. Zile, luni si ani l-am asteptat pana cand el s-a preschimbat intr-un ascet. Or, cu ascetii ce mai poti sa faci? Sa ii iubesti nelumeste. Doar atat. El era un barbat care ma facea sa ma zbarcesc de dorinta. În loc sa ma deschid, ma chirceam stafidita, rusinata, bolnava. În loc sa fiu frenetica, zaceam gangava si aproape lehuza. Reactia mea era pe dos. Aceasta din pricina ca in acel barbat exista vocatia calugariei de prisos. Ce era aceasta nu stiam prea limpede. Buzele mi se facusera ca aschiile, lemnoase. Nu as fi putut sa ating cu ele. Dar nici el nu le-ar fi putut atinge. Fiindca ii era spaima de ele, ca de niste foarfece hulpave. Mainile lui stateau incrucisate. Corpul ii era astupat. Doar ochii nu ii putea inchide: cu ei privea pofticios si melcos. Spre nenorocul ori norocul amandurora, dorinta o lua razna-n vazduh si se ducea la naiba stie. PostBarbat (106) El era un barbat de care ma temeam, asa cum ma temeam de mine insami sau de ceea ce as fi putut fi daca nu as fi fost eu. Era un barbat greu de atins si de priceput. Doar injectii cu amfetamina daca i-as fi dat, doar atunci poate ar fi reactionat mai viu, altfel decat o statuie inmanusata, ca sa atinga doar prin intermediari. Barbatul acesta era ultrazidit pe dinauntru, era o cutiuta, un cufar ghemuit, o papusa ruseasca descompletata si, din pricina aceasta, fara rost si cu razna luata. Era un barbat care nu suporta frenezia, nici exaltarea, nici bucuria dementa, nici disperarea sonora. Orice era tare si greu il obosea si il agita. Pentru ca el nu mai traia, nu mai era aici si acum, ci altundeva. Probabil la naiba. Într-un tinut auster, infrigurat, coltos, deloc zgomotos. În zadar hieratic si pufos. Ca sa traiesti ai nevoie de sange cald, nu de sange ghetos. PostBarbat (107) El era un barbat rusesc: sumbru, fascinant, lenevos. Între noi erau tot felul de cuvinte si stari. Era barbos, ca orice rus autentic sau de inchiriat: simtea ca fantasmez cu asupra de masura asupra barbii barbatesti, asa ca ingrijea de ea ca un manechin studios. Nu am stiut niciodata ce voia de la mine: dragoste fatala sau perversitati de mascul pastos. Ori, poate, o calugarie de nimicnicie. Calugarita ratata din mine il dorea intrucatva, insa doar atat cat sa il alunge la naiba-n praznic. Noaptea, inainte de a adormi, cochetam cu ideea ca as putea sa il droghez cu faptura mea pe acest barbat rusesc. Simteam atunci piscaturi de perversitate insidioasa si nu imi era rusine. Dar dimensiunea lui masculina era atat de departe, de vaga, de pufoasa in neclaritatea ei, incat orice fel de pacat, fie chiar si cu gandul, se topea vazand cu ochii atunci cand incercam sa ma pedepsesc. Asa se intampla, la inceput, cu toti sado-masochistii. El era un barbat gingas si strasnic, un barbat din soiuri diferite de barbat. Odinioara fusese senzual, acum era intelept. Odinioara fusese paros, acum era fara nici un firisor de par. Odinioara fusese intristat, acum era jucaus si voios. El era un barbat care stia sa vorbeasca pe intelesul femeilor: rostea, adica, o limba femeiasco-barbateasca. Iar limba aceea era moale-aspra si aromata, tandra si extaziata. Vorbea nu doar cu gura, ci si cu epiderma, vorbea cu papilele gustative si cu porii. Vorbea cu vazul si auzul, cu degetele de la maini si de la picioare. Vorbea cu unghiile si cu venele si cu dintii, vorbea cu genele. Mi-era drag la naibii, fiindca era dulce, desi se apropia de batranete cu pasi in viteza. Mi-era drag al naibii, fiindca stia sa fie sugubat cu moartea. Mi-era drag la naibii, fiindca stia sa se joace ca un schior pe munti de matase, sare gema si zahar candel. PostBarbat (109) El era un barbat ca o picatura chinezeasca: dar nu-mi ciuruia creierul, ci inima. Iar aceasta ajunsese ca o sita, insa nu pentru ceai verde, ci pentru stors macaroane. El venea peste inima mea cu insulte dulci si bisturie moi, crosetand un simtamant de mult nemaiauzit si nemaivazut. El era un barbat aproape fara oase si, de aceea, fara miros. Un barbat inodor, precum cei cazuti din vazduh, fara sa stie ce cauta pe pamant. Dar inger nu era deloc. Nici diavol. Nici om nu era. Era pur si simplu un barbat ca o picatura chinezeasca. Avea sonoritate si cadea, tot cadea, demoland, prabusind, inghesuind lucrurile si fapturile peste care venea in avalansa. Dac-as fi fost schior, as fi izbutit, poate, sa ma strecor printre picaturile lui chinezesti. Dac-as fi fost inotator, la fel, poate-as fi reusit sa-l ocolesc si sa ajung la mal. Dar nu eram nici una, nici alta, ci doar femeie. Asa incat mi-a fost imposibil sa-l evit. El era picatura mea chinezeasca preferata. |
|
Redactia: Mihail VAKULOVSKI, Alexandru VAKULOVSKI, Carmina TRAMBITAS |