Greu de catalogat si fisat un roman (experimental si buf, in traditie gogoliana si bulgakoviana macar vaga) precum Moscova-Petuski, semnat de Venedikt Erofeev (in limba romana exista excelenta traducere a lui Emil Iordache, aparuta la Editura Cartier): inspirat, traducatorul deja pomenit vorbeste despre "votcaliteratura" si inrudeste, partial, bizareria literara comisa de Erofeev cu un alt bizar sarmant, anume Andrei Platonov si capodopera sa Cevengur (si eu sunt fana a acestui acum invocat roman, dificil, totusi, de citit, datorita stufoseniei si incalcelii sale). O carte scrisa prin 1970 si care inca este perceputa la aproape patruzeci de ani de la redactarea ei ca un soi de biblie-samizdat a unei generatii de anticomunisti preferand bufoneria, sarcasmul si ironia, unei dizidente exacte si transante. Betivii au fost utilizati, de altfel, si de un alt romancier bine cotat acum doua decenii, Alexandr Zinoviev (in Anticamera paradisului), ca personaje etice pentru a face din carciuma un spatiu de causerie intru dizidenta, razmerita si nonconformism fata de spiritul totalitar sovietic. Zinoviev a mizat chiar pe ideea de confrerie anticomunista, pentru a pune pe tapet dialogurile subversive din carciuma (alcoolul fiind atat o solutie de a suporta si depasi decaderea, cat si de a dobandi statutul de raisonneur inefabil al cotidianului). "Betivii" din romanul lui Zinoviev sunt niste disidenti ludici, dar cu simt moral si chiar religios, iar carciuma este o "biserica" si un "tribunal" burlesc. Felul de a fi al acestor disidenti boemi si nonconformisti se potriveste cu "Evanghelia dupa Ivan", pamflet conceput ca ghid mobil al liberilor-cugetatori, demitizare versificata a utopiei comuniste.
Erofeev, insa, nu mizeaza pe spatiul crasmei, ci pe prestatia initiatica a unui alcoolic dotat cu umor negru si cu o cultura autohtona asumata pana in sange, plus o vocatie simili-filosofica existentialista, cel putin pentru a notifica deruta unui destin de marginal in "mandra lume noua" care a fost URSS.
Înconjurat de alti bautori de ocazie, ori chiar de ingeri, de reprezentanti ai autoritatilor ori de Diavol, Venicika, personajul-cheie al lui Erofeev, face si o recapitulare bufa a literaturii ruse, Moscova-Petuski fiind o carte ritualic livresca, incarcata de citate, parafraze si de replici parodice la citate celebre. Textul este plin de vesnica pomenire a lui Tolstoi, Gogol, Cehov, Turgheniev, Puskin, Goncearov, Ostrovski, Blok, Bunin, Tiutcev, Esenin si in chip vadit Dostoievski; plin si de aluzii la personaje istorice, precum Petru cel Mare, Boris Godunov sau Lenin insusi (pamfletat cu voluptate ca lider politic si barbat!), dar si de personaje mucalite precum Ilia Muromet. Nu lipsesc referintele la "eroii" sovietici (Miciurin, Stahanov), dar si informatii politice rastalmacite parodic si legate de mersul Europei la jumatatea secolului XX, cand autorul migaleste la cartea sa. O singura nedumerire am: nu gasesc nicio justificare pentru nepomenirea in acest op sucit si intru totul fulminant a unuia dintre posibilii maestri ai lui Erofeev, Mihail Bulgakov, de care autorul cu siguranta avea stiinta!
În drumul sau cu trenul (dinspre Moscova spre Petuski) spre o iubita lasciva si, pe de alta parte, spre copilul pe care l-a abandonat, Venicika ingurgiteaza alcooluri variate, intru presupusa sa maturizare si suportare a realitatii: este un descensus ad inferos decojit de duritatea sa si asumat hatru, chiar daca riscant si fatal, dupa cum se va vedea. Personajul previne, insa, ca dincolo de limita betiei vesele asteapta la colt nebunia si porceala (termenii ii apartin). E recomandata betia programatica si progresiva, precum si imputinarea hranei, acest lucru fiind acul de cojoc al trufiei si al necredintei. Dar nici la o metafizica terapeutica nu este prea usor de ajuns prin alcooluri! Spre deliciul cititorului, cartea burlesca a lui Erofeev cuprinde inclusiv o lista de cocteiluri improvizate de betivii cronici ai Rusiei Sovietice, cocteiluri alcatuite din asemenea ingrediente incat doar niste stomace din fier forjat le-ar putea ingurgita (vin, vodca, bere, lotiune impotriva transpiratiei picioarelor, lavanda, oja pentru unghii, sampon, spray, adeziv, lichid de frana, insecticid etc.). Dar aceste cocteiluri sunt gandite strategic: unele produc tanjeala sufleteasca si desertaciune, altele induc zacerea metafizica, altele impun vulgaritatea, iar altele coaguleaza ideea ca omul nu poate fi dirijat decat de catre forte oculte (iar autorul, mucalit fiind, hohoteste pe rupte in spatele textului sau). Aceste cocteiluri se numesc dupa cum urmeaza: Balsamul Canaanului, Lacrima comsomolistei, Spiritul Genevei, Maruntaiele catelei, Sarutul tusei Klava, Suvoaiele Iordanului etc.
Venicika este si un povestitor, atunci cand are ocazie: asculta de obicei istorisiri, sau le rosteste el insusi atunci cand i se pretinde acest lucru. Ca blatist pe trenul Moscova-Petuski, el este chiar poreclit la un moment dat Seherezada, rostind povesti la cerere despre Lucretia violata de fiul regelui Romei, Hipatia, Indira Ghandi si destui altii. De altfel, vocatia acestui personaj este tocmai narativitatea, pe care o poate obtine din aproape orice fapt de viata, inclusiv din betie si pasivitate. Una din scenele antologice ale cartii este parodia la celebra intalnire dintre Ivan Karamazov si Diavol: Venicika il intalneste, la randu-i, pe Satana, in tren, dar acesta e un diavol care nu are nicio putere asupra-i, mai mult chiar, este un diavol pamfletat, ironizat, alungat. O alta scena care parodiaza ravna de (auto)cunoastere a personajului este intalnirea (tot in tren) cu Sfinxul, fara insa ca Venicika sa fie altceva decat un Oedip ratat. Si, totusi, in nalucirile si halucinatiile sale, Venicika (atins de febra si frisoane, alienat in chip alcoolic) ajunge intr-un infern macar simulacru, bantuit de fel de fel de fapturi, unele, semiumane, altele, cvasi-erinii, pe fondul prabusirii sale sufletesti, dar nu si mentale. Calatoria cu trenul se preschimba apoi intr-o fuga dementa prin Moscova unde, in apropierea Kremlinului (niciodata dorit), personajul este executat de patru emisari ai autoritatilor sau, poate, infractori de drept comun: executia este inrudita cu aceea a lui Josef K. din Procesul de Kafka. Nu este clar, insa, daca genialul betiv Venicika este mantuit prin mucenicia sa si daca infernul a fost strabatut in zadar (pentru sufletul lui Erofeev, nadajduiesc, insa, ca lucrurile au si o coloratura cat de cat mistica). Romanul lui Venedikt Erofeev este foarte delicios pentru gurmeti si, in acelasi timp, este un pansament pentru cititorii doritori de parabole, alegorii etc. Este si o scriere foarte ruseasca. Satisface destule categorii de cititori, pe care, insa, ii provoaca la a practica livrescul ca antrenament si forma de intretinere mentala. Iar acum, ca de obicei, citatul meu preferat (cu greu ales, din puzderia de fraze memorabile si atingatoare ale cartii): "Eu sunt in toate mintile, iar ei nu sunt – sau poate dimpotriva? Ei sunt in toate mintile, iar eu nu sunt? De pe fundul sufletului, nelinistea se tot ridica si se ridica." Dixit.
P.S.
As fi vrut ca Alex Portnoy (al lui Philip Roth) sa fi avut sansa sa se intalneasca cu Venicika al lui Erofeev (nu i-au despartit decat vreo zece ani de taclale)! Ar fi iesit o cozerie existentiala si un dialog socratic de zile mari, care ne-ar fi inminunat pe noi, cititorii!
Ruxandra Cesereanu |
