"Lumea inconjuratoare imi repugna intr-atat, incat traiesc intr-o izolare deplina. În schimb, am in fata un vast camp de meditatie. Si meditez." Aceasta este una dintre primele fraze din corespondenta lui Mihail Bulgakov (Corespondenta. Jurnale, traducere, note si indice de Ana-Maria Brezuleanu, prefata de Ion Vartic), care mi-a atras atentia. Suntem in 1917, revolutia bolsevica a fost declansata, lumea este intoarsa cu susul in jos. Iar Bulgakov mediteaza. Boli, necazuri, intamplari de tot soiul se vor napusti asupra lui, insemnandu-l: simte ca nu mai traieste, ci doar o "duce", o taraste... "Suferinta este viata mea", aceasta sentinta apare scurt inca din 1921, alaturi de termeni precum amaraciune, tristete. Dar Mihail Afanasievici stie sa stranga din dinti si sa mearga mai departe. Este obsedat de manuscrise, bruioane, de nepublicare, de scoaterea pieselor sale din repertoriu, de minimalizarea lui ca autor, intr-un cuvant se simte chinuit si persecutat. Pe de alta parte, nu ii lipseste histrionismul, spiritul hatru si chiar malitia, fiindca Mihail Afanasievici este, din cand in cand, si un bufon sau mai exact un auto-bufon, un bufon de sine. O marturie esentiala, la nivelul creatiei, face intr-o scrisoare din 1921: "Adevarul este ca opera mea se imparte clar in doua: cea autentica si cea chinuita". Scrisorile sunt obsedate de gesturi incendiare: manuscrisele sunt arse ca fiind periculoase sau sunt pierdute si greu recuperate (sau niciodata recuperate) – "Manuscrisele nu ard", va fi una din frazele cheie ale capodoperei Maestrul si Margarita (in paranteza fie spus, basarabeanul bucurestenizat Vladimir Bulat mi-a atras atentia ca numele consacratei eroine este MARGARITA si ca acest nume este altceva decat Margareta).
Scene din cloaca fermecata
Dupa incheierea razboiului civil, Bulgakov se muta la Moscova, unde deprinde scoala vietii si unde tine un jurnal fragmentar: o Moscova aglomerata ("cloaca fermecata", in care va face pasiune pentru Kremlin), plina de marfuri si speculanti, unde se traieste sau in rasfat, sau mai ales in mizerie, unde Mihail Afanasievici si prima sa sotie, Tatiana, se muta pe celebra strada Sadovaia. Istovirea ("viata de ocna"), dar si fosgaiala existentei sunt sentimentele cele mai palpabile din jurnal, in aceasta perioada. Pervertirea propriului sau popor (sub pecetea bolsevica) il amaraste: "Salbatic popor mai sintem, intunecat, nenorocit..."; apoi e stingherit si de propriul sau non-eroism. În rest, flamanzeala, boli, cenzura, birocratie sovietica si comentarii politice (arestari, deportari, intemnitarea si cedarea patriarhului Tihon, manipulari si abuzuri comuniste, vesti despre Trotki si alti lideri ai vremii, moartea lui Lenin). Si, totusi, are o stihie interioara (efervescenta) care il ajuta si insoteste mereu (citeste Diavoliada in casa lui Alexei Tolstoi, este framantat de publicarea nuvelei Ouale fatale si a romanului Garda alba). Uneori, stie ca este unic (fara vreo trufie) si ca are o cale aparte in calitate de creator, alteori se simte confuz si se indoieste de sine ("sint cu adevarat scriitor?") tocmai in ipostaza sa cea mai autentica. Scrie in draci, participa la serate literare (unde intalneste celebritati si mai putin celebritati), danseaza foxtrot, bea destul de mult... Noteaza si ciudatenii (demne de scenele excentrice din romanul Maestrul si Margarita): "de curind la Moscova au aparut oameni absolut goi (barbati si femei) purtand banderole pe umar cu inscrisul <<Jos rusinea>>. S-au urcat in tramvai. Au oprit tramvaiul, publicul era scandalizat." Este scarbit de articolele de ziar care il infatiseaza pe Hristos drept un "nemernic" si "escroc"...
Un al doilea demon (acela al bolilor de tot soiul) il zgandare contrapunctic: are o tumora la ureche, greu tratabila si iritanta. Al treilea demon este cel senzual: in 1924, divorteaza de Tatiana si se casatoreste cu Liubov Belozerskaia. Notatiile intime despre Liuba (cea "dulce" si "grasa") sunt incalcatoare de tabu-uri pentru o marturie masculina: "sotia mea ma domina din punct de vedere senzual. E si bine, si disperant, si placut, si, totodata, teribil de complicat [...]". Barbatul Bulgakov se simte (jenat de pasiunea sa carnala): se simte ca un "tun in smarcuri".
"sint o masinarie complexa (asa presupun)"
Corpusul cel mai amplu din volumul publicat de Polirom cuprinde scrisori si documente din perioada 1924-1940, multe dintre acestea fiind relevante pentru obstructionarea operei bulgakoviene si a autorului in carne si oase. Negocierile cu cenzorii, regizorii, autoritatile sunt hartuitoare, legate fiind in special de piesele Zilele Turbinilor, Casa Zoicai, Fuga. La 7 mai 1926, la perchezitia efectuata de organul de Securitate sovietica la vremea aceea (OGPU), i se confisca nuvela Inima de caine si trei caiete din Jurnal. Urmeaza interogatoriul luat lui Bulgakov de reprezentantii OGPU la 22 septembrie 1926; in procesul verbal al respectivului interogatoriu sunt notate cateva din marturisirile celui anchetat: acesta admite ca este apartinic si ca are o "atitudine satirica" fata de viata contemporana; ca in timpul razboiului civil a simpatizat cu albgardistii si a avut o atitudine ostila fata de Rusia sovietica; recunoaste ca Inima de caine este un text dusmanos. Mai recunoaste ca, in calitate de autor, are alergie la temele muncitoresti si taranesti, interesul sau fiind limitat la intelighentie. Esentiala este, apoi, scrisoarea din iulie 1929, adresata lui Stalin, sinteza informationala a persecutiilor la care a fost supus Bulgakov, care se autoportretizeaza "otravit" de autoritati si cere sa fie expulzat din URSS. Fratelui sau, Nikolai, emigrat la Paris, ii scrie in luna august a aceluiasi an ca a fost finalizata "distrugerea mea ca scriitor". Foarte elocventa pentru catabaza social-politica a lui Bulgakov este, apoi, scrisoarea din 3 septembrie 1929 catre Comitetul Central Executiv al URSS; avem de-a face cu un text disperat si ultimativ, in care Bulgakov foloseste termeni precum catastrofa, istovire, condamnare, distrugere. Acest text este reluat concis intr-o alta scrisoare din aceeasi data adresata lui A.M. Gorki, in care Bulgakov este mai putin oficial si mai explicativ launtric: "Totul imi este interzis, sint ruinat, otravit, ma aflu intr-o singuratate deplina. De ce sa tii un scriitor in tara unde operele lui nu pot exista? Rog sa fie luata o decizie umana, sa mi se dea drumul". Apoi cere Uniunii Scriitorilor din Rusia sovietica excluderea sa. La 16 ianuarie 1930 ii scrie angoasat fratelui sau Nikolai: "Sint condamnat la tacere si, foarte posibil, la foamete totala"; dar adauga: "Trebuie sa ma scufund cu barbatie". Intentioneaza, cum s-ar spune, o catabaza demna, virila. La 21 februarie 1930, stigmatul social si politic este si mai exact asumat: "sint o masinarie complexa (asa presupun) de a carei productie URSS nu are nevoie". În situatie de penurie totala, practic Bulgakov traieste din banii obtinuti pe traducerile din strainatate si din produsele trimise in pachete de la Paris, de fratele sau.
În sfarsit, la 28 martie 1930, este redactata celebra scrisoare catre Guvernul URSS, in urma careia Stalin insusi ii telefoneaza lui Bulgakov, chestionandu-l daca doreste sa plece din tara, iar scriitorul afirma in fata dictatorului ca nu ar putea trai in afara Rusiei (dupa acest telefon, Bulgakov va fi obsedat de imaginea lui Stalin salvatorul, chiar daca acesta ramane in acelasi timp, la fel de consistent-obsedant, si tiranul absolut). Continutul acestei scrisori este foarte amplu si detaliat. Întai de toate, petitionarul afirma ca nu poate fi nesincer, prin urmare nu se poate pocai (sa-si faca autocritica), prezentandu-se ca fiind un scriitor devotat comunismului. Apoi inventariaza apelativele ofensatoare care i-au fost aduse in presa: "lacheu literar", "gunoi statut", "progenitura neoburgheza". Un mic studiu de caz este realizat chiar de autor pe piesa Insula purpurie (recunoscuta ca pamflet dramatic), in care pledeaza pentru desfiintarea cenzurii. În aceasta scrisoare capitala inclusiv pentru arta sa literara, Bulgakov isi defineste si stabileste caracteristicile operei (comite un fel de harakiri asumat si foarte mandru, as spune, de aceea cu atat mai impresionant si tulburator); iata-le: "culorile intunecate si mistice (sint SCRIITOR MISTIC) prin care sint aratate nenumaratele diformitati ale existentei noastre, otrava cu care imi este impregnata limba, scepticismul profund privind procesul revolutionar din inapoiata mea tara - caruia ii opun Marea Evolutie atat de draga mie -, dar mai ales infatisarea trasaturilor infricosatoare ale poporului meu [...]". Este, dupa cum admite chiar marturisitorul, un autoportret literar si in acelasi timp politic. Apelul continua cu o noua inventariere a atacurilor la adresa scrierilor bulgakoviene si cu o concluzie lucida si exacta, vizand mortificarea impusa de cenzura si autoritati: "Va rog sa luati in consideratie ca pentru mine imposibilitatea de a scrie este echivalenta cu inmormantarea de viu". Ce pretinde Bulgakov? Sa fie lasat sa scrie si sa publice, fara sa fie obstructionat. Iar daca scrierile sale nu pot fi admise (din varii motive), sa i se repartizeze o munca in specialitatea sa, teatrul (ca asistent de regie, figurant ori chiar manuitor de decoruri), astfel incat sa evite "saracia, alungarea in strada si moartea". Nu va fi lasat neaparat sa publice, obstructionarea sa va continua, dar va fi angajat la teatru, reusind astfel, cel putin, sa se salveze de mizeria financiara.
Lupul singuratic
Obsesia pentru patronatul salvator al lui Stalin va dura destui ani. La 30 mai 1931 ii scrie (gogolian) din nou dictatorului, pentru a fi lasat sa plece in concediu in strainatate. Pe langa deja cunoscutele critici si reprosuri aduse regimului comunist si cenzurii, Bulgakov face o marturisire teribila, intr-un autoportret din nou tulburator si cu impact (chiar si astazi). Iata-l (dar previn cititorul ca respectivul citat este foarte lung; nu ma pot abtine, insa, sa nu redau frumusetea acestui fragment de epistola, chiar daca el ii era adresat unui dictator):
"În spatiul necuprins al literelor rusesti din URSS sint unicul lup singuratic. Am fost sfatuit sa-mi vopsesc blana. Stupid sfat. Vopsit sau tuns, lupul nu poate aduce a pudel.
De fapt, am si fost tratat ca un lup. Si ani de-a randul m-au gonit, dupa toate regulile haituielii literare, intr-un spatiu ingradit.
Nu urasc pe nimeni, dar sint foarte ostenit, iar la sfarsitul anului 1929 am cazut la pat. Caci pina si o fiara poate obosi.
Fiara a declarat ca nu mai e nici lup, nici om de litere. Ca renunta la profesia sa. Ca va amuti. Acest lucru, la drept vorbind, e lipsa de vointa.
Nu exista scriitor care sa amuteasca. Daca a amutit, inseamna ca n-a fost scriitor adevarat.
Iar daca un scriitor adevarat a tacut, el va pieri.
Cauza bolii mele se afla in prigoana de-a lungul multor ani, apoi in tacerea ce i-a urmat."
I se confeseaza lui Stalin ca unui prieten, fiind convins, probabil, ca scrisoarea sa va primi raspuns si ca el, scriitorul persecutat, ar putea deveni, poate, un ciudat si extravagant protejat al dictatorului. Îsi marturiseste accesele de panica, istovirea. Si, mai ales, recunoaste, in final, ca ar dori sa fie chemat de Stalin ("visul meu de scriitor este sa fiu chemat personal la dumneavoastra"). Bulgakov fantasmeaza, fireste, dar ajunge sa creada in fantasma securizanta in care il invaluie pe dictator, ceea ce este o eroare fatala. Gandirea lui este compulsiva, intrucat comite o utopie nevrotica, reluata contrapunctic; este vorba (oare putem sa o numim astfel?) despre o dubla gandire de tip orwellian. Felul capricios de a fi, comportamentul politic hazardat, uneori, al lui Stalin, il indrituia sa aiba un asemenea scop absurd: acela de a deveni un soi de protégé al dictatorului. Vladimir Maiakovski se sinucisese, iar Stalin fusese ingrijorat de acest gest, drept care ii telefonase lui Bulgakov, pentru a vedea ce este cu acest (alt) scriitor atipic si rebel. Osip Mandelstam avea sa piara (ceva mai incolo) in Gulag, tocmai din pricina unui mic pamflet anti-stalinist. Mai tarziu, Stalin i-a reprosat lui Boris Pasternak (sunat si el la telefon, precum Bulgakov) faptul ca acesta nu l-a aparat asa cum ar fi trebuit pe Mandelstam, pentru a-l salva. Mustaciosul tiran era, uneori, amuzat de victimele sale scriitoricesti, nedorind neaparat ca acestea sa piara in inchisori si lagare. Poate ca lucrurile stateau si asa. Or, poate ca Bulgakov facuse pur si simplu o obsesie pentru urmasul legitim si nelegitim, in acelasi timp, al lui Lenin. În 1934 ii scrie din nou lui Stalin, rugandu-l sa-l ajute in vederea unei calatorii in strainatate, care sa-i rezolve problema asteniei nervoase cronice si care, in acelasi timp, sa ii dea prilejul de a scrie o carte. Iar in 1938 ii scrie pentru ultima data lui Stalin, dar nu pentru a solicita ceva pentru sine, ci pentru a interveni in favoarea dramaturgului Erdman, care fusese deportat vreme de trei ani de zile.
"Elena, prietena mea, forta si vigoarea inimii mele slabite!"
Nu trebuie sa se creada ca Bulgakov a fost constant istovit in scrisorile sale care reprosau autoritatilor si societatii marginalizarea-i intentionata; chiar daca nu la fel de des, el este totusi si jucaus, gogolian (il recunoaste, de altfel, pe autorul Sufletelor moarte ca fiind maestrul sau), un teribil causeur, un amator de sarade, de citate amestecate si eruditie sucita, un auto-bufon, cum am mai spus-o deja. Îi place sa uimeasca si chiar sa starneasca hazul si mai ales adora sa nu se plictiseasca. Mucalit, satirizeaza orice merita asa ceva. Cocteilul gogoliano-molieresc din launtrul sau il face sa fie unic si intotdeauna recognoscibil, il face sa fie cu pedigree. Dar este, in acelasi timp, si profundul el insusi: Bulgakov inimitabilul. Viata merge inainte, cu sau fara hartoape, cu sau fara cenzura.
Bulgakov o cunoaste pe Elena Sergheevna (cea de-a treia sotie a sa), in 1929: este vorba despre un coup de foudre de ambele parti. În septembrie 1932, dupa cativa ani de chin in care dragostea pentru Elena Sergheevna a fost strangulata de context, el ii marturiseste, intr-o scrisoare, lui Silovski, sotul Elenei, ca se iubesc si ca, deci, se vor casatori. Elena ii devine nu doar sotie ori muza, ci si cel mai de nadejde prieten, fan si secretar particular. Ea il aduce cu sine, in aceasta casnicie, si pe fiul ei mai mic (Serghei) in varsta de sase ani, pe care Bulgakov il adopta in mod firesc (fiul cel mare al lui Silovski, Evgheni, ramane cu tatal sau). Elena il va asista de facto, administrativ mai ales, pe Bulgakov, scutindu-l de multe corvezi si asumandu-si talentul acestui barbat si scriitor excentric, pe care il intuieste a fi genial. Iar in viata unui scriitor chinuit de propriii sai demoni si mai ales de demonii exteriori ai unor timpi totalitari astfel de fapturi sunt mana cereasca. Relatia dintre cei doi maturi este foarte nuantata si intensa, secondata mereu de saga si umor, fiind ludic-histrionica. Elena este tachinata dragastos printr-o varietate de porecle si diminutive de rasfat, cei doi soti manifestand un adevarat apetit buf. Hyacint (Bulgakov) scrie astfel scurte epistole si ravase catre Misea, Ku, Kupa, Madam, Liusenka, Liusi, Liu, Kupik, Dundik, Dorolin, Kukva, Kukocika. Îi scrie inclusiv in spaniola (in onoarea lui Cervantes, al carui urmas literar indirect este, de fapt), italiana ori engleza, doar ca sa se joace impreuna (mai rar asa ceva! exclam eu – R.C. – cu tandra invidie). Definitia si portretul Elenei in viata lui Mihail Afanasievici este concentrata in exclamatia cu care incepe o scrisoare din 1938 (anul din care sunt pastrate cele mai multe schimburi de mesaje intre cei doi): "Elena, prietena mea, forta si vigoarea inimii mele slabite!"
Capodopera si moartea
În 1930, Bulgakov incepe sa lucreze la Romanul despre diavol, viitoarea capodopera Maestrul si Margarita. Textul va fi, la un moment dat, distrus, apoi reluat. În 1934 marturiseste ca se simte bantuit de acest text: "in cap imi umbla Margarita mea, motanul, tot felul de zboruri". Anul 1938 este, insa, cel in care lucreaza pe branci la roman (ca un "martir", cum precizeaza), relatandu-i pas cu pas Elenei Sergheevna despre dactilografierea capitolelor. În 1939 i se agraveaza bolile, incep tulburarile de vedere (si posibila orbire), Bulgakov insusi vorbeste in scrisori, la un moment dat, despre "baba cu coasa". Are chiar o bravura aparte - "Dupa cum se stie, exista un singur mod decent de a muri: lovit de glont, dar, din pacate, nu am o asemenea arma." Sta destul prin sanatorii, apoi revine in propria-i casa, intrucat o decreteaza pe Elena Sergheevna a fi singurul "doftor" adecvat. La 10 martie 1940 moare. Nici chiar dragostea nu l-a putut salva. Cat despre demoni, pe cati i-a stat in putere i-a starpit sau, dimpotriva, a fost istovit pana la moarte de ei.
Ruxandra Cesereanu |
(colaj de Alexandru Pecican, cu Mihail Bulgakov in diferite ipostaze)