fotografii dintr-o piesa de Alexandru Pecican

Ovidiu & Alexandru Pecican

ARTA RUGII

(Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2007)

VARA ETERNA ÎN INDIILE OCCIPITALE

Dupa o vreme iti dai seama ca, orice ai face, in tara asta vara este eterna. Pot veni pana si ploile musonice, inundand Parlamentul cu politicieni de zahar, iar la Breaza se poate scutura pamantul scarbit de vilele stabilor si daramand tot casele celor saraci – vara creeaza cel mult cate o noua delta: „azi la Timisoara, maine in toata tara!” vorba cantecului... Tsunami-ul autohton a facut cu vreo doi ani in urma o groapa in perimetrul comunei Facaieni, dar Parchetul General al Romaniei tot neclintit in fata durerii natiei ramane. Macar serviciile secrete se misca, saracele, reproducandu-se repejor-repejor. Momentan sunt numai noua, ca firmele private de detectivi si body guarzi – specializate, unele, in ucis sindicalisti recalcitranti – nu se pun la socoteala.
Pe canicula asta generala, cand si Constitutia evropeneasca pare ca se topeste ca o inghetata Napolact, mai asta mi-ar lipsi, sa ma iau in serios. Sa nu ne pierdem cu firea, zau asa! Dupa ce mi-am scos hainele care mai ramasesera, cu speranta ca in despuierea mea va veti recunoaste si voi – cei cu simturile neclintite de mascarada generala -, am scos si piesele de la naftalina. Macar asa le voi citi si eu, ingratele (parca n-ar fi destul ca le-am scris!)...
Ma gandeam sa le pun fata in fata, sa-si traga cu ochiul, pana imi potrivesc eu perina sub cap si palmele sub ceafa, ridicandu-mi burdihanul spre configuratia stelara de deasupra, fara nici o speranta de transcendenta. Este singurul lucru la care ar fi bune, saracele. Altminteri, la teatru nici vorba de vreo speranta. Ori montarea se dovedeste prea costisitoare, ori sunt prea multe personaje, ori e prea mult lirism, ori ai dat-o pe parabola si devine complicat sau previzibil (dupa caz), ori scrii, domnule, prea greoi si nu lasi loc viziunii regizorale...
Prin 1987 – sau cam asa ceva – cand ma intalneam dupa-amiezele cu Sandini, la biblioteca municipala unde, zicand ca e custodele sectiei arta, taia frunza la caini si tundea clipa „zero”, am decis, sufocati de imprejurari, sa continuam trilogia noastra dramatica inceputa in iarna lui 1981 spre 1982. Satui de fonfaieli patriotarde si eroizari necontenite – de la Davila si Delavrancea pana la Dan Tarchila si altii – am tras din greu pe istoria neamului, restituindu-i, dupa puteri, dimensiunea rizibila, scabroasa, autopamfletara, scrofulenta, mizericordioasa si scatofanica in trei constructii shakespeariano-hollywoodiene. Arta rugii, odiseea turcirii lui Ilias Voda Rares, prima dintre ele, era, in felul ei, o adevarata hagiografie a jalniciei politice; un proiect inspirat de batranul Will nu mai mult decat Ubu rege al lui Jarry insusi, dar cu alte mijloace, mai neaose, mai nationale, mai de pe la noi. Am amestecat acolo atatea – de la Lao Tze la Razvan si Vidra -, incat azi, dupa atatia ani, piesa noastra pare aproape originala, nemaivorbind de faptul ca a devenit si... nou-nouta. Am luat cu ea un premiu, chiar atunci, in 1982, la Festivalul Goga de la Ciucea (le multumim lui Mircea Braga si revistei sibiene Transilvania), iar peste inca vreo zece ani ne-a premiat si sectia de teatru a Literelor clujene (sarut mana, doamna profesoara [...]). Geaba, insa. Sertarul in care se ascundea inca Arta rugii a zacut inchis etans pana in acest moment.
A doua piesa am comis-o in august 82. Se cheama Ciubar Voda si e un mister; unul valah, cum altfel?! Manifest al feminismului teatral, in felul ei, ori marturie a exasperarii ca barbatia parea deplin expirata in Romania lui Ceuaschwitz, noua constructie mi se pare acum mai degraba un poem dramatic, din felul celor pe care lumea nu le mai gusta astazi, daca nu cumva abia se pregateste pentru ele. Am savurat-o, secventa dupa secventa, pe masura ce Sandini o interpreta, luand la rand toate rolurile, iar eu faceam pe scribul, asternand rand dupa rand. Ce betie scriitoriceasca sa radem de monstruoasa conjunctura care nu ne lasa prea multe sperante, infatisand o tara din care barbatii adevarati (dar si cei neadevarati) disparusera... Nimeriseram un filon pe care il simt si acum foarte aproape de Blaga, dar cand ma gandesc si la ce se intampla cu teatrul marelui Lulu, mai ca as da din umeri...
Între 25 si 31 decembrie 1982 – un an numai bun pentru dramaturgie – am dat gata, cu mare iuteala, ultimul voleu al tripletei noastre de aur: Ninsoare in codru reitera, intr-un scenariu mitic de felul celui din Bhagavad Gita, vanatoarea rituala a lui Dragos Voda, urmaritorul de toteme si descalecatorul statal. Ar fi putut iesi un show de music-hall filosoficesc cu tot dichisul daca nu am fi vrut sa il concepem ca pe o opera rock. L-am pus, deci, pe muzica din cantafabulele lui Phoenix, si rau am facut. Trupa era plecata deja, la acea data, peste mari si tari, muzica ei era interzisa in Romania, drept care in text apar doar versurile lui Foarta si Ujica; minunate, dar... ale lor. Cand, la finele mileniului, am solicitat drepturile pentru a folosi intr-o montare muzica timisorenilor, belferul care le gestiona ne-a cerut o suma care ne-a facut sa ne razgandim instantaneu. Totusi, utopic fiind de cand ma stiu, prin 1984 am incercat sa pun pe picioare o trupa de teatru a universitatii clujene, ajutandu-ma, in principal cu colegii din echipa mea teatrala de la Istorie si Filozofie si vorbind cu coregrafi ilustri – Adrian Muresan, maestrul clujean de dans, si Simona Noja, balerina vieneza de notorietate internationala, raman cunoscuti si astazi – pentru a rezolva partea de dans... Geaba! Cand au aflat bietii studenti UASCR-ul nu le va da nici macar cartelele de masa promise in schimbul efortului, m-au lasat balta. Si i-am inteles. Tot pe atunci, in de neintelesul lui optimism, Sandini a trimis piesa lui Florian Pittis si lui Valentin Silvestru. Primul a parut interesat de ea, in timp ce al doilea ne-a comunicat laconic ca suntem profund netalentati.
Si uite asa, dupa douazeci si ceva de ani de asteptare, avem o trilogie. Cum o intrebuintam? Din aceasta dilema zau daca pot iesi.
Toate aceste lucruri n-au decat o legatura indirecta cu Drumul spre Indii, revenirea de dupa cele trei piese initiale, intreprinsa ca leac tarziu impotriva disperarii, prin 1987, pe cand faceam o naveta infernala ca profesor de liceu agroindustrial, iar Sandini pastorea cartile de arta ale unei biblioteci judetene. Si totusi, odiseea marelui hospodar valah visandu-si marirea peste parametri obisnuiti in evul nostru mediu ramane atat de apropiata ca viziune, ton si destin de acestea... Pot trimite insa catre o meditatie cu privire la relatia dintre istorie si Teatru. Ori la cea dintre Istorie si teatru. Pretext sau context, prima ii furnizeaza celui de-al doilea, text. Pur si simplu, ca intr-o poezea tampitica, pentru noi, oligofrenii de serviciu ai natiei. Adica pentru cei ce nu vor sa vaza si sa priceapa. Sa intelegem. Macar ca, de vazut, zarim noi multe, fii matale fara nici o grija. Mereu pe dos, insa, mereu anapoda.
La urma urmei, tot despre lumea alternativa a trecutului e vorba si in Svejk, idolul cu ajutorul exemplului caruia mi-am satisfacut – cu varf si indesat – stagiul militar intre octombrie 1985 si aprilie 1986, dupa ani de amanare. Am trecut si eu prin sectii de politie, asa, preventiv, inainte de studentie inca, si m-am regasit, la randu-mi, si pe culoarele ce duc in saloanele cu gratii ale sinucigasilor si visatorilor de profesie, toata tineretea. Idiotenia lui Svejk mi-e familiara si, daca nu ma insel, ea defineste o lume din care cu totii facem parte. Este lumea centrului si sud-estului Europei, mereu in contratimp cu mersul lucrurilor, trasa de urechi, arestata, impinsa pe scari si inghiontita din toate partile, semn ca, desi e bruscata, exista.
În teatrul asta general, in care vara eterna regleaza toate conturile, asemenea texte vin doar sa demonstreze ca suntem pe calea cea buna. A eternei supravietuiri. Sau, poate, inspre Indiile Occipitale.

Ovidiu Pecican