Nichita DANILOV

Cu Esenin prin Baku -

- note de calatorie -

Se spune ca atotputernicul Alah ca sa le puna la incercare credinta i-a asezat pe  adeptii sai si in locuri aride, inconjurate de stanci, in apropiere de desert, unde nu cresc decat scaieti, maracini si unde se tarasc serpi veninosi pe nisipul fierbinte. Credinciosii insa nu au  luat numele lui Alah in desert, ci i-au laudat puterea si intelepciunea. Nisipul pustiului le-a calit trupul si sufletul, le-a ascutit simturile si le-a intarit credinta. Alah le-a spus: „Cautati putere si bogatie in voi si sub voi. Caci am avut grija  sa va dau un pamant care va rodi peste veacuri...”
 Arunc o privire prin hublou, si dincolo de aripa vibranda a avionului, printr-o crapatura a norilor, imi apare un petec de pamant rosietic, pe care se vad presarati arbusti chirciti si cateva sonde. Unde e bogatia promisa de cel Atotputernic, m-am intrebat, unde sunt oazele de verdeata si Paradisul? Deocamdata viitoarele oaze se ascund sub sondele amplasate pe sol:  odata cu petrolul ce va fi scos la suprafata, pustiul va inflori si incetul cu incetul, in locul stancilor golase si a arborilor chirciti se vor ridica moschei si palate...Pe masura ce avionul se apropia de sol, crestea in fata noastra si pustietatea locului. În stanga se intrezareau cateva case cladite din chirpici, acoperite cu azbest. Undeva mai departe, sclipeste palid la orizont luciul unei ape, si se vad niste mogaldete in miscare: probabil o turma de oi sau de capre... Prima impresie pe care o ai atunci cand ajungi pe aeroportul din Baku e dezolanta. Imensa cladire a aeroportului aduce in acelasi timp cu o moscheie, dar si cu o pagoda chinezeasca, o pagoda care pare sa aiba si ceva sovietic in arhitectura sa. Te astepti ca in spatele impunatoarei cladiri sa descoperi si zidul chinezesc, privirea insa se pierde in gol, fara sa intalneasca alt obstacol in cale decat o liziera de pini, parjoliti de soare si inclinati dinspre rasarit spre apus. La Baku, ni s-a spus, vanturile bat  cu putere si vara si iarna, de aceea nici un copac nu creste drept, ci-si rasuceste trunchiul si ramurile in directia vanturilor. De fapt, cuvantul „baku”, in azera inseamna vant. Coboram din avion, trag adanc aerul in piept. Caut sa descopar specificul locului. Orientul are un alt iz decat Occidentul. E o mireasma calda, dulceaga,  iute, ispititoare, dar si respingatoare totodata. Mirosul iti spune ca pasesti pe un pamant necunoscut si te indeamna la prudenta.  La fiecare pas te intampina ceva neasteptat. Aici trebuie sa te ghidezi mai mult punandu-ti in alerta instinctele si simturile decat ratiunea. În Orient, inima e cel mai bun ghid. Ea nu te inseala niciodata.
            Drumul de la aeroport spre capitala Azerbaidjanului imi aminteste de filmul lui Andrei Tarkovski, „Calauza”. Parca n-am merge intr-un autocar modern, cu geamuri fumurii si aer conditionat, ci intr-o drezina. În stanga si in dreapta luneca prin fata noastra un peisaj cenusiu, mohorat, plin de relicvele unei epoci apuse. Vantul aduce dinspre oras nori de praf, invaluind intr-un halou purpuriu halele industriale, utilajele abandonate in plin camp si sondele paraginite, ramase la marginea unor balti in care musteste apa amestecata cu pacura. Din loc in loc, vezi rasarind case scunde, netencuite, langa care stau oameni tuciurii, barbati si femei,  facand spre autocar semne prietenesti cu mana. Pe masura ce ne apropiem de oras, de o parte si de alta a soselei apar tot mai multi arbori: pini si eucalipti. Orasul a inceput sa se  dezvolte spectaculos, la mijlocul secolului al XIX-lea, dupa ce a fost descoperit primul put petrolier. Petrolul era atat de aprope de suprafata, incat era suficient sa sapi cativa metri in pamant, pentru ca el sa tasneasca in aer cu presiune, asemenea unui gheizer. În scurt timp, magia aurului negru a  atras aici marile companii, care au transformat orasul radical, Baku devenind, in scurt timp, o metropola moderna, cosmopolita. Se stie ca parte a averilor acumulate de Rothschild, Rockefeller si ale fratilor Nobel s-a bazat pe petrolul extras de pe malul Marii Caspice. Oare cati dintre laureati stiu ca 30% din fondurile alocate pentru mult ravnitul premiu Nobel au fost acumulate la Baku?
            Contempland din  mersul autocarului peisajul „postindustrial” (post sovietic?), incerc sa descopar, dincolo de  mizeria specific orientala, frumusetea mult visata inainte de calatorie si lirismul. În memorie imi rasuna versurile   din ciclul „Motive persane”, pe care Esenin le-a scris in vara lui 1925, in timpul sederii sale la Baku. „Lumina sofranie se cerne linistita,/ Pe campuri fug trandafirii picurand tacere...” Ce l-a determinat oare pe Esenin sa smulga lirei sale atat de splendide imagini?
            Privesc in stanga mea campul rosietic, presarat cu smocuri gabui de iarba. Ici-colo, se iteste cate un maracine, in jurul caruia vantul a ingramadit nisip, amestecat cu hartii, carpe, cutii goale de conserve sau capace de bere, pachete de tigari si alte simboluri ale civilizatiei moderne. Nu vezi nicaieri nici lumina sofranie, matasoasa, nici „trandafiri picurand tacere”. Mai degraba, contempland peisajul, te astepti ca peste camp, din pestile nevazute, sa picure petrol. Petrol care sa se transforme in fasicuri sunatoare de aur si argint.
Baku e un oras al contrastelor. Frumusetea sa nu ti se arata dintr-o data. Ea e amestecata, ca mai oriunde in Orient, cu uratenia. Trebuie sa stii  s-o descoperi mai intai in tine si apoi in inima oamenilor. Orasul te cucereste incetul cu incetul. Te invaluie in parfumul sau unduitor. E suficient sa treci pragul unei simple case ca sa intalnesti un alt Baku. Un Baku launtric, viu, carnal, sentimental, profund, plin de farmec si de poezie.
În timp ce ne apropiem de oras, incepe sa se amurgeasca. Cateva raze ale unui soare muribund strapung perdeaua de nori, insangerand peisajul. Apoi totul se cufunda in semiintuneric cenusiu. Autocarul se deplaseaza in liniste. Muzica a tacut. Din loc in loc pe marginea autostrazii apar reclame luminoase. Azerbaidjeanul se afla in pragul alegerilor. În locul inteleptului Gaidar Aliev urmeaza sa fie ales fiul sau, Ilmar Aliev, care in prezent ocupa functia de prim ministru. Fiul, scriu ziarele, este un continuator al tatalui. Desigur, el inca n-a dobandit experienta si intelepciunea acestuia, dar, cu siguranta, le va dobandi. Ziarele anunta, de asemeni, ca tatal a renuntat sa mai candideze in favoarea fiului.. Tara poate fi linistita: fiul insa ii va urma calea, puterea va fi incredintata unui urmas vrednic al sau.  Reclamele ii prezinta pe cei doi in diverse ipostaze. Pe unele panouri tatal ii arata fiului calea pe care urmeaza sa mearga spre viitor, iar fiul priveste cu atentie in directia indicata de mana legendarului tata; pe cand altele il infatiseaza pe fiu aratand tatalui directia pe care va merge tara, iar pe tatal privindu-l meditativ si, desigur, aprobator. Ziarele iarasi mai relateaza ca destoinicul Ilmar a castigat nu numai increderea azerbaidjenilor - si prin urmare si-a anihilat din start potentialii adversari - dar a obtinut si acceptul  Washinghtonului si cel al Moscovei, pe care opozitia le critica asiduu.  Contempland panourile, nu poti sa nu zambesti gandindu-te la toata mascarada epocii de aur. În Orient insa dictatura are o alta conotatie. Daca ratiunea occidentalului il impinge spre cautarea unor iluzorii idealuri democratice, intelepciunea orientala spune ca omul este sclavul propriilor patimi...
… Pe campuri trandafirii fug picurand tacere… Privesc prin bezna de afara. La o distanta de cativa zeci de metri de sosea se vad palpaind pe camp petale albastrii de foc. În unele locuri zacamintele de gaz sunt atat de aproape de suprafata, incat flacarile rabufnesc prin crapaturi. E suficient sa apropii cremenea de un astfel de loc ca din pamant sa se aprinda o flacara  galbuie...  Apropiindu-ma de oras, caut sa reconstitui, din franturi de versuri, dar si din imagini intrezarite din fuga autocarului, Orientul cantat de Esenin in splendidul sau ciclu de versuri „Motive persane”, pe care l-a inceput in toamna lui 1924, cu cateva luni inainte de sinucidere, la Baku si l-a continuat apoi la Tbilisi, in Georgia. Vizita poetului la Baku a pornit de la o simpla intamplare: in camera unui anume Petr Ivanovici Ceaghin, poet, ziarist si activist de partid, navali autorul Moscovei... Îsi cauta galosii. Galosii lui Esenin se aflau, intr-adevar, in camera lui Ceaghin, iar galosii lui Ceaghin in camera lui Esenin. Cu o seara inainte fusesera la o petrecere. Acolo, la plecare, isi incurcasera galosii. Ceaghin se pregatea tocmai sa paraseasca in dimineata aceea Moscova. Pleca la Baku, unde primise postul de secretar II al organizatiei de partid din republica. Urma sa ocupe, de asemenea, si un post de redactor la ziarul „Baku Muncitoresc”. Esenin il conduse pe Ceaghin la gara, promitandu-i ca o sa-l viziteze cat de curand. „Daca vin la tine, imi promiti ca imi vei arata si vechea Persie?” „Îti promit”, raspunse proaspatul secretar. Îti voi arata nu numai Persia, ci, daca vei dori, vom merge si in India...” Iar Esenin ii raspunse printr-un vers: „Corabii mari parca spre-o Indie se-ndreapta...” Discutia si incidentul cu galosii a avut loc in februarie. Pe 20 septembrie, Serghei Esenin sosi la Baku, instalandu-se la cel mai luxos hotel din oras, „Noua Europa”. Dimineata, poetul facea exercitii de gimnastica, lucrand la un extensor adus din America, lua apoi pranzul la restaurantul hotelului, iar seara petrecea pana tarziu. În fiecare zi publica poezii in cotidianul „Baku Muncitoresc”. Primea drept „onorariu”, cate trei ruble pentru fiecare vers. Uneori se targuia cu redactorul sef la sange. Stia sa negocieze in stil oriental. Nu se precupetea sa-si laude peste masura „marfa”: „Versurile mele au frumusetea aurului risipit peste un lan de ovaz dat in parg. Astazi nimeni nu mai scrie atat de frumos ca mine in Rusia. Puskin a murit de mult, eu sunt noul Puskin. Trei ruble e o nimica toata. La Petersburg as fi primit de cateva ori mai mult.” Luandu-si onorariul, poetul se ducea la posta: o parte din bani ii trimitea mamei sale, pentru nevoile gospodaresti, restul ii pastra pentru cheful cu prieteni si admiratori. Relatiile cu administratorul hotelului „Noua Europa” nu erau prea cordiale. Cu chiu, cu vai, poetul din Reazan isi achita camera. De multe ori primea somatii sa plateasca pe loc, ori sa-o  elibereze: „În camera miroase a petroxin de nu poti sa respiri, iar voi ma fortati sa platesc... Daca ai sti cine sunt eu, ii spunea poetul administratorului, m-ai gazdui pe gratis. Altul in locul tau s-ar mandri ca la hotelul lui a poposit un oaspete de seama... Citesti „Baku Muncitoresc?” Banii sunt un fleac pe lumea asta, mult mai importanta-i constiinta.” „Daca sunt un fleac, ii raspundea administratorul,  atunci de ce nu platesti?” „Nu platesc, raspundea Esenin, ca sa am constiinta curata...” Poetului ii placea sa se plimbe prin orasul vechi, medieval, cu stradute inguste, prin Piata hanilor, situata nu departe de malul Marii Caspice. Deseori, insotit de cate un fidel admirator (se gaseau cu duiumul), poetul suia treptele Turnului Fecioarelor (Gaz Galasa), de pe meterezele caruia admira orasul si marea. Coborand din turn, dadea o raita prin zgomotosul bazar Kubink, intrand in pravalia imbietoare, plina de mirosuri specific orientale ale unui negustor persan, cu barba inspicata si dintii albi, ca un sirag de perle. Era atras deopotriva de covoarele tesute cu migala, insirate pe pereti, de matasurile scumpe, fosnitoare, de ibricele si ceainicele de alama uitate pe masute joase si pervazuri, cat si de miniaturile si manuscrisele persane. Înteleptul negustor il ospata cu o ceasca de ceai negru, facut dupa propria-i reteta, iar Esenin, coplesit de ceasul molatic al amurgului, il ruga sa-i recite in persana versuri de Saadi si Ferdusi. „Langa un fisic de ruble, la masa din dugheana,/ stand astazi cu zaraful, am pornit sa-l iscodesc:/ cum oare, murmurandu-l in limba ei persana,/ sa-i spun frumoasei Lala gingasul «te iubesc»?” Stand langa zaraf, poetul afla ca „sarutul nu are pret, nici nume, el nu-i o litera sapata pe un mormant de veac. Sarutul ca trandafirul lin adie...” Pe strazi fug trandafiri picurand tacere... Ma ridic de la masa, la brat cu umbra lui Esenin, pornesc sa haladuiesc prin Baku. Pretutindeni ne intampina reclame infatisandu-i pe Aliev tatal si Aliev fiul. Ochii celor doi ne privesc din fata. Altii ochi ni se infig in moalele capului. Nicaieri nu poti sa scapi de prezenta celor doi. În locul inteleptului Gaidar Aliev urmeaza sa fie ales fiul sau, Ilmar Aliev, care in prezent ocupa functia de prim ministru(1). Între cei doi exista asemanari, dar si deosebiri. Asemanarile, scriu ziarele, trezesc incredere in randul azerbaidjenilor: fiul va fi pe masura tatalui. Iar deosebirile dintre cei doi lucreaza si ele in favoarea fiului. Poporul, in strafundul fiintei sale, e constient ca nici un om de pe lumea aceasta nu e identic cu altul. Ca fiecare isi are personalitatea sa. Aliev fiul e plamadit un pic altfel decat Aliev tatal. Gaidar a fost un om al timpului sau. Igmar va si el un om al timpului sau. Trecutul se aseamana cu prezentul. Fiecare timp isi are rolul sau. Si fiecare om. Aliev e un om al viitorului. Al unui viitor, dupa cum relateaza ziarele, foarte luminos pentru azerbaidjeni.
... Pe campuri fug trandafirii picurand tacere... Din Baku, urcandu-se in tren, Esenin pleaca la Tbilisi. Poposeste la Hotelul „Orient”. Au loc, ca si la  Baku, nenumarate serate literare. Dintre escapadele la care a participat Serghei, memorabila ramane seara petrecuta la un han „Belai duhan”, asezat intr-un loc pitoresc, in afara orasului. Plictisit de localuri si saloane, poetul ii cere smeadului hangiu sa-i aseze o masa bogata in mijlocul soselei ce incolacea muntele, legand Tbilisi de catunele din jur. Pe sosea treceau tarani, unii calare pe asini sau pe catari, altii cu desagi in spinare. Jos, se vedea orasul acoperit de-o pacla sinilie. Sus, masa gemea de bunataturi orientale si pocale pline de un vin rubiniu. Esenin ii dadea fiecarui drumet o ciozvarta de berbec, bine rumenita, si un pocal de vin. Taranii se ospatau,  toastau si isi vedeau mai departe de drum. „Dea Domnul ca dusmanii tai sa fie la fel de neputinciosi ca aceasta cupa golita...”, „Cate stele sunt pe cer, atatea drumuri fericite sa-ti astearna Dumnezeu la picioare...”, se auzeau glasurile drumetilor. Încantat de intelepciunea orientala, Esenin le nota intr-un carnetel. Fara sa-si dea seama, poetul imita, intr-un fel, gestul unui mare poet chinez, Li Bo (Li Pu), din sec. VIII e.n. Fiind invitat la curte sa-si recite versurile, Li Bo a cucerit-o pe frumoasa imparateasa. Ea l-a invitat in iatacul sau. Dar Li Bo a „fugit” de aceasta dragoste nefasta. Auzind despre toata aceasta poveste, imparatul l-a rasplatit pe poet, daruindu-i cincizeci de asini, incarcati cu vesminte tesute din fir de aur si matase si impodobite cu pietre scumpe. Îndepartandu-se de capitala, Li Bo  s-a oprit undeva in mijlocul drumului, unde a intins o masa incarcata cu tot felul de bunatati si bauturi alese. Fiecare drumet ce se intampla sa treaca pe acolo era ospatat regeste,  apoi poetul ii daruia vesminte imparatesti. Dupa ce a terminat de impartit totul, Li Bo a schimbat straiele sale scumpe cu vesmintele unui taran, si  s-a retras pe malul fluviului Galben, unde si-a ridicat, din bruma de avere ce i-a mai ramas, o casuta din barne acoperita cu stuf. Sfarsitul lui Li Bo poate fi invidiat de orice poet. Lui Li Bo ii placea sa  pluteasca noaptea de-a lungul fluviului si sa admire luna. Într-una din  astfel de nopti, sorbind dintr-un pocal de vin, poetul s-a aruncat in valuri, vrand sa imbratiseze luna. Vartejul fluviului l-a tras la fund.
La sfarsitul aceluiasi an, 1924, luna l-a prins in mrejele sale si marele poet din Reazan. Confundand-o cu un lat, Serghei Esenin s-a urcat in inaltimi la care visase atata vreme sufletul sau imbatat de nelinisti celeste.