Ideea acestui jurnal epistolar ma atragea de mult timp si, intr-un fel, ma sacaia. Treptat, dorinta de-a citi macar un fragment a devenit un chin violent, o preocupare constanta. Nu aveam nici un dubiu ca acele insemnari contineau o descriere a lui Smurov. Stiam ca, foarte adesea, o relatare triviala a conversatiilor, si despre drumetiile la tara, si despre lalelele sau papagalii unui vecin, si despre ce a servit cineva la pranz in acea zi posomorata cand regele a fost decapitat – stiam ca astfel de insemnari triviale supravietuiesc adesea sute de ani, si ca se citesc cu placere, pentru gustul de vechi, pentru numele unei farfurii, pentru intinderile cu aer festiv unde acum se ingramadesc cladiri inalte. Si, pe langa asta, se intampla adesea ca autorul jurnalului, care in timpul vietii sale a trecut neobservat sau a fost ridiculizat de nonentitati uitate, sa apara 200 de ani mai tarziu ca un scriitor de prima mana, care a stiut cum sa imortalizeze, cu o scrijelitura a stiloului sau demodat, un peisaj diafan, mirosul unei diligente sau ciudateniile unei cunostinte. La simplu gand ca imaginea lui Smurov ar putea fi atat de sigur, atat de durabil conservata, simteam un frison sacru, innebuneam de dorinta, si simteam ca trebuie cu orice pret sa ma interpun, fantomatic, intre Roman Bogdanovici si prietenul sau din Talin. Experienta ma avertiza, desigur, ca acea imagine a lui Smurov, care fusese probabil menita sa dainuiasca o vesnicie (spre incantarea carturarilor), ar putea fi socanta pentru mine; insa impulsul de a intra in posesia acestui secret, de a-l vedea pe Smurov prin ochii secolelor viitoare, ma orbea intr-atat, incat nu ma putea inspaimanta vreun gand de dezamagire. Ma temeam de un singur lucru – o prea lunga si meticuloasa introducere, caci imi era greu sa imi imaginez ca, inca de la prima scrisoare interceptata, Roman Bogdanovici avea sa inceapa (precum vocea, la volum maxim, care navaleste in urechi cand dai drumul la radio pentru o clipa) cu un raport elocvent asupra lui Smurov.
Îmi amintesc o strada intunecata intr-o seara furtunoasa de martie. Norii se rostogoleau pe cer, luand diferite atitudini grotesti, ca niste bufoni uimiti si umflati, la un carnaval hidos, in timp ce, incovoiat sub rafale, tinandu-mi melonul pe care-l simteam ca va exploda ca o bomba daca as fi dat drumul borului, stateam in fata casei unde locuia Roman Bogdanovici. Singurii martori ai pandei mele erau o lumina stradala care clipea se pare din cauza vantului, si o bucata de hartie de impachetat, care acum o lua la goana pe trotuar, acum incerca, cu o vioiciune odioasa, sa mi se-nfasoare de picioare, oricat de mult m-as fi straduit sa o imping mai incolo. Nicicand inainte nu mai avusesem de-a face cu un astfel de vant si nu mai vazusem un cer atat de tulburat si ravasit. Si acest eu enervat. Venisem sa spionez in baza unei reguli – in noaptea dintre vineri si sambata, Roman Bogdanovici depunea o scrisoare in cutia postala – si era esential sa vad asta cu ochii mei inainte de-a incepe sa pun in aplicare planul vag pe care il concepusem. Speram ca, de indata ce-l voi vedea pe Roman Bogdanovici luptandu-se cu vantul pentru a pune stapanire pe casuta postala, planul meu inconsistent sa prinda viata si sa capete claritate pe loc (ma gandeam sa incropesc un sac deschis, pe care sa-l pun cumva in cutia postala, pozitionandu-l in asa fel incat o scrisoare strecurata in fanta sa cada in plasa mea). Dar vantul acesta – acum huruind pe sub calota palariei mele, acum umflandu-mi pantalonii sau lipindu-mi-i de picioare pana ce aratam ca un schelet – imi statea impotriva, impiedicandu-ma sa ma concentrez asupra chestiunii. Miezul noptii avea sa incheie curand, complet, unghiul ascutit al timpului; stiam ca Roman Bogdanovici e punctual. M-am uitat la casa si-am incercat sa ghicesc in spatele careia dintre cele trei sau patru ferestre luminate statea chiar in acel moment un barbat, aplecat deasupra unei coli de hartie, creand o imagine, probabil nemuritoare, a lui Smurov. Apoi imi mutam privirea catre cubul intunecat fixat in grilajul de fonta, la acea intunecata cutie postala in care imediat se va scufunda o scrisoare inimaginabila, precum in eternitate. Stateam ferindu-ma de lumina stradala; iar umbrele imi ofereau un fel de protectie agitata. Deodata, o stralucire galbena a aparut in geamul usii de la intrare, iar eu, de emotie, am slabit stransoarea cu care tineam borul palariei. În clipa urmatoare, ma invarteam pe loc, cu ambele maini ridicate, ca si cand palaria tocmai smulsa mi-ar fi zburat inca in jurul capului. Cu o bufnitura usoara, melonul a cazut si s-a rostogolit pe trotuar. M-am avantat in urmarire, incercand sa calc pe obiect pentru a-l opri – si-aproape ca m-am ciocnit in fuga cu Roman Bogdanovici, care mi-a ridicat palaria cu o mana, in timp ce in cealalta tinea un plic sigilat, care parea alb si enorm. Cred ca aparitia mea in cartierul sau la acea ora tarzie l-a nedumerit. Pentru o clipa, vantul ne-a invaluit in furia sa; am strigat un salut, incercand sa acopar larma noptii demente, iar apoi, cu doua degete, am apucat incet si grijuliu scrisoarea din mana lui Roman Bogdanovici. „O trimit eu, o trimit eu”, am strigat. „Mi-e in drum, mi-e in drum...”. Am apucat sa surprind o expresie de panica si nesiguranta pe chipul lui, dar am luat-o din loc imediat, alergand cei douazeci de metri pana la cutia postala in care m-am prefacut ca imping ceva, inghesuind insa scrisoarea in buzunarul meu interior, de la piept. Atunci m-a ajuns din urma. I-am observat papucii de pasla. „Ce maniere aveti!”, a spus el deranjat. „Poate nu intentionam sa o trimit. Iata, luati-va palaria... Ati mai vazut asa vant?...”
„Ma grabesc”, am gafait (noaptea agitata imi taia respiratia). „La revedere, la revedere!” Umbra mea, pe cand plonja in lumina felinarului, s-a lungit si a trecut de mine, iar apoi s-a pierdut in intuneric. Nici n-am parasit bine strada, ca vantul s-a domolit; totul era extraordinar de linistit, iar in miezul linistii un tramvai gemea in jurul unui turn.
Am sarit in el fara sa ma uit ce numar are, caci ceea ce ma ispitea era iluminatul ca de sarbatoare din interiorul sau, de vreme ce imi trebuia lumina imediat. Am gasit un loc intim intr-un colt si, cu o graba furibunda, am rupt plicul. Atunci a venit cineva spre mine si, tresarind, mi-am pus palaria deasupra scrisorii. Dar era numai conductorul. Simuland un cascat, mi-am platit calm biletul, dar am pastrat scrisoarea ascunsa in tot acest timp, ca sa ma feresc de o eventuala marturie la tribunal – nimic nu te poate incrimina mai tare decat acesti martori neobservati, conductori, soferi de taxi, portari. S-a indepartat si am despaturit scrisoarea. Era intinsa pe zece pagini, cu un scris rotunjit si fara o singura corectura. Începutul nu era prea interesant. Am sarit cateva pagini si deodata, ca un chip cunoscut in mijlocul unei multimi neclare, era numele lui Smurov. Ce noroc uluitor!
„Îti propun, dragul meu Fiodor Robertovici, sa revin putin la acea puslama. Ma tem ca s-ar putea sa te plictiseasca, insa, asa cum spunea Lebada din Weimar – ma refer la ilustrul Goethe – (aici urma o fraza in germana). Astfel, permite-mi sa staruiesc din nou asupra dlui Smurov si sa-ti ofer un mic studiu psihologic...”
M-am oprit si am privit in sus, la reclama unei ciocolate cu lapte, cu alpi liliachii. Aceasta era ultima mea sansa de a renunta sa patrund secretul nemuririi lui Smurov. Ce-mi pasa daca aceasta scrisoare ar fi calatorit, intr-adevar, peste un munte indepartat, ar fi trecut in secolul urmator, a carui simpla denumire – un doi si trei zerouri – este asa de fantastica incat pare absurda? Ce conta pentru mine cu ce fel de portret ar fi „delectat” un autor mort de mult, ca sa folosesc propria lui expresie marsava, posteritatea sa necunoscuta? Si, oricum, nu mai era inca vreme sa abandonez aceasta intreprindere, sa anulez vanatoarea, panda, incercarea nebuna de a-l incolti pe Smurov? Dar vai, nu era decat o retorica a mintii: stiam prea bine ca nici o forta din univers nu m-ar fi oprit sa citesc scrisoarea.
„Am impresia, draga prietene, ca ti-am scris deja despre faptul ca Smurov apartine acelei clase ciudate pe care o numeam candva a «stangacilor sexual». Întreaga infatisare a lui Smurov, fragilitatea sa, decadenta sa, gesturile sale afectate, pasiunea pentru apa de colonie, si, mai ales, acele priviri furise, pasionate, pe care in mod constant le trimite catre umilul tau servitor – toate acestea mi-au confirmat de mult aceasta supozitie. Este remarcabil ca acesti indivizi nefericiti sexual, in timp ce tanjesc fizic dupa vreun specimen chipes, al virilitatii mature, adesea aleg pe obiect al admiratiei lor (pe deplin platonice) – o femeie – o femeie pe care o cunosc bine, putin sau deloc. Si astfel Smurov, in ciuda perversiunii sale, a ales-o pe Varvara ca ideal. Aceasta fetiscana agreabila, dar mai degraba prostuta, este logodita cu un anume M. M. Muhin, unul dintre cei mai tineri colonei din Armata Alba, astfel ca Smurov e pe deplin asigurat ca nu va fi obligat sa faca ceea ce nici nu e capabil, nici dornic sa faca cu orice doamna, chiar daca aceasta ar fi Cleopatra in persoana. Mai mult, acest «stangaci sexual» - recunosc ca gasesc expresia nemaipomenit de potrivita – manifesta adeseori o tendinta de a incalca legea, infractiunea fiind facilitata in cazul lui si de faptul ca exista deja o incalcare a legilor naturii. Si, din nou, prietenul nostru Smurov nu e o exceptie. Imaginati-va, zilele trecute Filip Inochentievici Hrusciov mi s-a confesat ca Smurov e un hot, un hot in cel mai urat sens al cuvantului. Interlocutorul meu, asa s-a dovedit, ii inmanase o tabachera de argint cu simboluri oculte – un obiect stravechi – si il rugase sa o arate unui expert. Smurov a luat aceasta minunata piesa antica, iar in ziua urmatoare l-a anuntat pe Hrusciov, cu toate semnele exterioare ale dezamagirii, ca o pierduse. Am ascultat relatarea lui Hrusciov si i-am explicat ca uneori nevoia de a fura este un fenomen pur patologic, care are chiar si un nume stiintific – cleptomania. Hrusciov, ca multi oameni placuti dar limitati, a inceput sa nege, naiv, ca in cazul de fata avem de-a face cu un «cleptoman» si nu cu un infractor. Nu m-am lansat in alte argumente, care cu siguranta l-ar fi convins. Mie totul mi-e limpede ca ziua. În loc sa-l etichetez pe Smurov cu umilitoarea definitie de «hot», imi pare sincer rau pentru el, asa paradoxal cum ar putea sa para.
Vremea s-a schimbat in rau, sau, mai degraba, in bine, caci nu sunt oare baltile si vantul acesta vestitori ai primaverii, micutei si dragalasei primaveri, care, chiar si in sufletul unui om mai in varsta trezesc dorinte neclare? Un aforism imi vine in minte, care fara indoiala ca va...”
Am trecut cu privirea peste scrisoare pana la final. Nu mai era nimic altceva care sa ma intereseze. Am tusit si, cu maini sigure, am impaturit ordonat foile.
„Statia finala, domnule”, a spus o voce ursuza, de deasupra mea.
Noapte, ploaie, periferia orasului...
_______________
Romanul “Ochiul” a fost scris in 1930 in Berlin, in limba rusa, an in care a aparut in revista emigrantilor rusi din Paris. În 1965, versiunea in limba engleza, o traducere de Dmitri Nabokov in colaborare cu autorul, a fost publicata in trei episoade, in Playboy.
Traducere din limba engleza: Veronica D. Niculescu |
.jpg)
