Eram o gasca de copii imbatraniti prematur. Sau de maturi care se poarta copilareste, luati-o cum vreti. Cu fiecare zi deveneam mai cinici, mai reci si mai dependenti de drogurile de orice fel. Întepeneam in fata biroului, cu monitorul in fata sau ne dizolvam in aerul irespirabil al cluburilor, tot aia. Ne mandream cu greata noastra si cu felul de a desfiinta orice umanism picat, din intamplare, in raza privirii noastre. Eram cruzi si perfecti, pentru ca nu mai simteam nimic.
Ne aflam toti cinci in Bucuresti cand s-a anuntat. Stateam tolaniti pe pernele mari din CopyCat, clubul in care gagica unuia dintre noi lucra si vindea, in timpul liber, skunk de cea mai buna calitate. Tocmai sparsesem vitrina reprezentantei Porsche, numai de ciuda ca ramasesem fara benzina pe Magheru. Daca stau sa ma gandesc, imaginea masinii parasite in mijlocul bulevardului a fost o avanpremiera perfecta pentru ceea ce avea sa urmeze. O masina parasita seamana, in secolul nostru, foarte mult cu umanitatea in deriva: nu se gaseste nimeni sa-i dea la cheie sau nu mai exista nici cheia, pur si simplu. În orice caz, carcasa omenirii arata foarte rau in zilele acelea, ceea ce nu se poate spune si despre cea a vehiculului lasat singur in noapte. Orice s-ar zice, lucrurile stralucitoare o duceau mult mai bine decat masele gri de indivizi...
Fumasem mult si ne parasise orice vointa. Lingeam berile ca pe acadele si bateam campii – unii cu gratie, altii cu greata sau chiar cu amandoua. Semi-intunericul din club ne transformase in naufragiati, agatati de plutele de plus, cu un picior in podeaua care se scurgea de sub noi ca un rau gros de ciocolata. Pe acest fundal absolut modern si trendy, am inceput sa distingem vocea prefacut ingrijorata cu care prezentatorul din televizorul de pe bar anunta sfarsitul lumii. Filmul nostru a luat, atunci, o turnura comica si am inceput sa ne tavalim pe jos de ras. În cateva minute, toata lumea compunea scenarii haioase despre apocalipsa (careia, in treacat, i-am gasit un nou nume, Napocalipsa, pentru ca noi eram, toti, din Cluj Napoca...). Mai intai, ne-am imaginat ca Gigi Becali si-a cumparat locul lui Dumnezeu si s-a hotarat sa distruga omenirea pentru ca din 6 miliarde doar vreo noua sute de mii tineau cu Steaua. Apoi ne-am gandit ca Bush e un extraterestru deghizat care s-a plictisit sa distruga Pamantul pas cu pas. Apoi am elaborat un scenariu in care Andreea Marin a devenit amanta lui Osama Bin Laden si a vrut sa-i faca o surpriza – 100 de focoase nucleare, iubitule... În fine, ne-am gandit ca asa i-a venit chef lui Basescu! Tot barul se trezise dintr-o data, lumea se raliase concursului nostru de scenarii cretine si vreo cateva ore am tinut-o tot intr-o ticneala, pe care o alimentam din belsug cu cocktail-uri si iarba... Pe la 6 dimineata ne-am carat, fara a mai baga in seama televizorul pe care aceeasi stire curgea incontinuu...
Cand m-am trezit a doua zi, vecinul de deasupra se sinucisese deja. Politia era pe scara, unii locatari isi faceau bagajele. În blocul de langa avusesera loc cateva spargeri si mai multe masini aveau geamurile facute praf. Tipa in al carei apartament dormisem nu mai era. Am facut dus, am lasat robinetele deschise (daca-i haos, haos sa fie!), am mancat ce-am gasit prin frigider si m-am carat. Pe drum am asistat la o crima, cateva incaierari, devastari de magazine care faceau ca isprava noastra de cu o seara inainte sa para o gluma buna, incendieri si chiar ceva impuscaturi. Am ajuns la gara, unde tovarasii mei de moarte (ce gaselnita idioata!) se distrau aruncand cu hamburgeri si meniuri McPuisor in cainii comunitari. McDonalds-ul arata ca dupa razboi si trenurile ca niste autobuze la ora de varf. Era clar ca nu aveam cum sa plecam spre Cluj de acolo.
Am avut noroc ca microbuzul pe care l-am furat avea plinul facut – n-am putut intra in nici o benzinarie, unele ardeau, altele erau camp de lupta. Ziua era frumoasa, incepuse acea parte a primaverii in care vremea se incalzeste deodata. Din cauza distrugerii stratului de ozon, se trecea de la zero grade direct la 25-30. Însa tot mai erau cateva zile in care timpul era potrivit pentru ceea ce inca se numea – nu stiu de ce – primavara. Da, asta era una din acele zile... Am oprit intr-un sat, trei au ramas sa pazeasca masina si ceilalti doi au dat o spargere mica la magazinul local. Bine, e un fel de-a spune, era spart deja si n-am mai gasit mare lucru pe rafturi. Din fericire, taranii nu le au cu chips-urile si nici cu bake-rolls-urile. Si nici macar cu apa plata... Dupa tejghea era uitata o bata groasa si pe un raft am gasit un ciocan. Bune si astea, nu se stie niciodata... Într-un camp, unde ne-am oprit sa ne pisam si sa fumam ceva, am gasit un pui de caine si l-am luat cu noi. Era un gest inutil, insa ne-am gandit ca suntem in armonie cu omenirea – cate milioane de gesturi inutile se savarseau chiar atunci in lume? Am ascultat radio-ul si ne-am prins ca totul era pe bune. Bruce Willis, esti degeaba! Schwartzeneger, la fel! Bineinteles ca nici Iisus, Buddha sau Mohamed nu mai erau de vreun ajutor. Pentru o clipa, cinismul nostru s-a simtit implinit – cat ne mai distrasem, inca de mici, pe seama bunicilor si parintilor care ne ziceau sa ne rugam seara, si cat alcool turnasem peste sarbatorile crestine, transformandu-le in chefuri monstruoase. Acum, cand Iisus a anuntat ca va invia de Pasti pentru ultima data pe plaja la Mamaia, stiu ca ne-am inselat. Însa atunci, pentru 500 de kilometri, ne-am simtit mandri de ateismul nostru care nu era, de altfel, decat o derivare a neincrederii cu care ii priveam pe semenii nostri, in general...
Cand coboram dealul spre Cluj, am vazut focuri mari si stelele pline de sange. În centru, Funar stransese o armata de romani „verzi” si impartea sarcini pentru vanatoarea de unguri ce avea sa urmeze. Avram Iancu il privea sec, de sus. În cealalta piata, Matias Rex veghea la planurile maghiarilor, la fel de nervosi. Aveau sa se intalneasca unii cu altii in curand. Ne-am gandit sa asistam la poceala, dar eram prea obositi. Am dat o tura prin magazinele devastate si am facut provizii, apoi ne-am incuiat in vila pe care unul dintre noi o avea sus, in Gruia – senzori la poarta, usi metalice, caine lup: aici nu se putea intra atat de usor...
De atunci a trecut o luna. Dupa prima saptamana, oamenii s-au saturat de crime, jafuri si violuri si au trecut in extrema cealalta – s-a instaurat o pace mondiala desavarsita. Vecinul de la vila din dreapta ne-a daruit masina si numarul contului din banca, vecinul de la vila din stanga ni le-a daruit pe nevasta-sa si pe fiica-sa de 17 ani. Nu ne statea in fire sa refuzam un ganbang, asa ca ne-am servit fara scrupule. Apoi am iesit din casa sa ne hranim cinismul proaspat reconditionat. Adevarul e ca nu ne venea sa credem ca fusesera chiar toti pocniti de o asemenea viziune crestina asupra situatiei si cautam raul din ei, acel rau care inseamna normalitatea secolului in care traim. Aiurea, nimic! Puteai sa le dai in cap, ca tot te-ar fi pupat. Cinismul nostru s-a topit si a lasat loc disperarii. Ne-am dat seama ca oamenii se intorsesera cu totul spre speranta si chiar credeau ca un asemenea comportament, abordat la scara planetara, avea sa le aduca salvarea. Ori noi nu eram facuti sa traim – chiar si pentru ultima luna din istoria lumii – intr-un asemenea climat. Noi aveam nevoie de mizeria umana, de rani si dezamagiri, ca sa ne justificam tovarasia de moarte si indiferenta cu care tratam totul. Cand si-a mai anuntat si Iisus ultima inviere, am cazut in depresie cu totul...
Nu am ramas ultimul pentru ca am fost curajos, dimpotriva, am ramas pentru ca am fost cel mai las. Ceilalti s-au sinucis pe ascuns – i-am gasit pe rand, cu venele taiate in cada, atarnand de grinda din pod, inecati in propria voma sau plutind in piscina din curte. Îmi pare rau pentru ei. Îmi pare rau ca nu au mai apucat aceste ultime doua zile, in care ar fi vazut ca avusesera, totusi, dreptate, in sensul ca nici oamenii nu avusesera dreptate. E adevarat, lumea nu s-a intors la crime, insa, incet-incet, a incremenit in disperare. Nimic nu mai misca pentru ca nimic nu mai are sens sa miste si nu m-as mira sa aflu ca insusi Pamantul si-a oprit rotatiile. Si mai e adevarat ca cinismul meu nu s-a intors. Însa am descoperit ura – ura curata, fara scop, fara obiect. Si odata cu ea, iubirea – la fel de curata, la fel de lipsita de directie. Ura ma face sa ma incordez si sa-mi ascut simturile, ca un animal care simte pericolul ce se apropie. Iar iubirea ma face sa-mi para rau dupa lumea asta pe care am dispretuit-o atat de mult. Iubirea, singurul lucru care ne face oameni... sa scriu asta inainte de culcare. |
foto: m. vklvsk