Sa incepem cu o scurta introducere in subiectul care a facut ca o parte din cetatenii Romaniei privitori de OTV sa tremure la aflarea vestii ca grupuri de “emo kids” sunt pe punctul de a schimba regulile si buna conduita a noii generatii, instaurand in scoli si licee o atmosfera deprimanta, trista, depresiva si fara viitor. În anii ‘80-‘90 in America cei de la Metallica, Judas Priest, Twisted Sister sau Slayer au intrat rand pe rand sub lupa, fiind acuzati ani de-a randul de diverse intamplari nefericite ale tineretului american, pe care presa le punea pe seama tinerilor care ascultau heavy metal - muzica despre care se afirma ca transmite mesaje subliminale care faceau din om–neom. În Romania anului 2008 se incearca acum acelasi lucru, fiind atribuite curentului muzical “emo” cam acelasi fel de nenorociri. La noi, insa, in spatiul nostru mioritic, lucrurile stau un pic altfel… În primul rand, sa ne uitam atent in jurul nostru si sa vedem exact cate din crimele prezentate cu nesat in jurnalele de televiziune de la orele 15, 17, 19 si 20 sunt comise de cei care asculta artisti precum Tom Araya sau James Hetfield... Sincer, cred ca nici macar 1% din cei care infunda astazi puscariile din frumoasa noastra tara isi petrec solitudinea ascultand indemnurile lui Ozzy Osbourne sau ale lui Bruce Dickinson... Daca ar fi sa ne luam dupa muzica pe care cei de acolo o asculta si, mai departe, daca ar fi sa credem ca acel lucru i-a impins in pacatul de moarte, cu siguranta ca ar trebui interzise prin lege celebrele compilatii „de petrecere” de la volumul I la volumul “fara numar”… Acelea care au coperta color trasa la xerox si pe care se pot deslusi fete pline de viata, indivizi photoshopati care ne arata cei mai frumosi dinti de aur din lume si undeva in spate se vede cum paste o decapotabila pe care scrie “nid for spid”…
Problema este ca la momentul actual este mult mai usor sa ne luam de niste copii decat de niste oameni mari si negri, pentru ca cei mici nu par a reactiona la fel de virulent (nu de alta, dar n-au nici sabie si nici nu canta de moartea dusmanilor...), asadar o lupta impotriva unor copii e mai simpla si se poate duce chiar de acasa, scriind aberatii care apoi ajung in presa scrisa si la televiziune. O urmare a articolelor scrise pe closet de catre oameni care nu au habar de acest fenomen este canalizarea acestor tragedii spre muzica rock sau a apartenentei tinerilor la un anumit grup sau miscare culturala, facand astfel sa dispara sau sa se camufleze adevarata cauza a acestor sinucideri si a tuturor tragediilor care au loc in general in randul tinerilor.
Eu unul pot fi acuzat de subiectivism, asa ca imi permit sa dau cuvantul unui om care cel putin nu scrie pentru revista “Sunete”. Mai precis, o voi cita pe Aurelia Stanculescu, director al Centrului de Resurse si Asistenta Educationala al Municipiului Bucuresti, care a declarat urmatoarele: “Cauzele sinuciderii in randul adolescentilor sunt – in general – nerecunoasterea apartenentei acestora la un grup social sau nerecunoasterea si neacceptarea valorilor lor personale, de catre cei din jurul lor. De asemenea, mediul in care traiesc poate sa nu ii securizeze emotional, sa nu-i valorizeze si sa nu ii accepte. O alta cauza este reprezentata chiar de catre parintii acestor copii, care sunt practic absenti, indiferenti cu ei sau uneori prea exigenti. Sunt cazuri in care acestia chiar isi abandoneaza rolul de parinti, pentru ca sunt depasiti de situatie sau lucreaza prea mult si nu mai au timp de nimic”. Deci, iata ca in ceea ce este scris mai sus nu gasim nicaieri cuvinte precum muzica emo, rock sau nume precum „My Chemical Romance” sau „Funeral for a Friend” – trupe despre care se afirma ca sunt „depresive”, „daunatoare” si „emo” in cadrul unui buletin de stiri ale unui un post de televiziune. Cred ca si cainele meu a ajuns la concluzia ca cei ce fac stirile despre aceste subiecte se pricep la muzica la fel cum, pricepandu-te la fotbal, ai spune despre Hagi ca este doar un tip care joaca in reclama de la Gilette.
În cateva cuvinte, sa va zic si ceea ce este cu adevarat muzica asta. Emo a aparut la jumatatea anilor’ 80 ca o subdiviziune a muzicii hardcore punk, dezvoltata in jurul orasului Washington, iar trupa care a fost catalogata pentru prima oara drept emo s-a numit „Rites of Spring”. Dupa aceea au urmat cei de la „Embrace”, „Nations of Ulysses” si „Shudder to Think”. Succesul acestor trupe a fost unul destul de modest, dupa care nu s-a mai auzit mare lucru despre acest curent. Guy Picciotto (membru al trupei „Fugazi”), intrebat fiind cum se simte in calitate de „creator al genului de muzica emo”, a raspuns: „Nu recunosc aceasta eticheta. Întotdeauna am crezut ca este cel mai retardat termen inventat... Stiu ca toate trupele urasc sa fie etichetate astfel. Pentru mine nu are absolut niciun sens”.
La jumatatea anilor ’90 a inceput ceea ce este considerat al doilea val al acestui gen muzical cu trupe precum „Jimmy Eat World”, „Sunny Day Real Estate” sau „The Get Up Kids”. Pana acum nimic anormal... Nimeni nu traia depresii, iar sinuciderile nu existau in acest curent. Anii 2000 au impins curentul emo in sfera caselor de discuri care cautau cu disperare un nou gen pe care sa-l resusciteze si sa faca bani din el – asta dupa ce, pe rand, muzica glam-rock, grunge, punk sau nu-metal mai aducea banii pe care ei ii vroiau de la tineri. Bosii de la marile case de discuri si-au indreptat atentia spre acest gen uitat si s-au hotarat sa-i dea un nou impuls si, desigur, o noua forma. Astfel emo a fost scos pe piata si promovat cum se cuvine, iar trupe precum „My Chemical Rromance” sau „Fall Out Boy” au fost considerate cele mai reprezentative pentru acest gen de muzica. Culmea e ca in anul 2008 emo a ajuns de fapt sa fie o combinatie de pop si rock fara legatura de vreun fel cu muzica emo din anii ’80-’90, iar look-ul, latura vestimentara si make up-ul ocupa la ora actuala un rol important in succesul trupelor. Dupa umila mea parere, genul a ajuns la acest nivel acum doar datorita publicitatii enorme care i s-a facut si datorita marilor companii – a caselor de discuri plus a firmelor de imbracaminte (care au speculat la maximum momentul) – toti urmarind acelasi lucru pe care l-au urmarit de fapt, dintotdeauna si anume sa faca din ce in ce mai multi bani chiar si prin actiuni lipsite de scrupule. Din cauza faptului ca multe trupe au fost incluse involuntar in ultimii ani in aceasta (de fapt) mare afacere s-au hotarat sa se delimiteze de termenul „emo”, gasindu-si un refugiu in ceea ce azi unii numesc „post hardcore”.
O mare problema o constituie – zic unii – versurile acestor trupe emo. Chipurile acestea sunt cele care imping tinerii sa faca ceea ce fac. Nu inclin spre varianta cum ca multi dintre pustii romani de 12 ani au cunostinte atat de vaste de limba engleza incat sa extraga din versurile trupelor emo un indemn care sa le schimbe viata... Asa ca pentru mine, ca un cetatean plin de viata al acestei tari minunate, cred ca mai de impact si mai deprimante ar putea fi versurile regretatului Gica Petrescu: „Uite asa as vrea sa mor / Cu paharul langa mine, / Cu cobzarul langa mine, / Uite asa as vrea sa mor...”. Ce sa facem in acest caz? Nu putem considera ca marele Gica Petrescu ar fi incercat sa transmita oamenilor un mesaj in care sa descrie un sfarsit mai placut si presupun ca gradul de sinucidere in randul generatiei bunicilor nostri nu era asa ridicat din cauza lui. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca versurile din cantecele aceluiasi Gica precum „Beau! Beau! Beau! / Si dupa o saptamana / Beau! Beau! Beau! / Sa mor cu sticla-n mana” ar fi apartinut unei trupe rock, emo, punk (puteti sa-i ziceti cum vreti voi) gasita in cd-playerul unui tanar care tocmai s-a hotarat sa-si puna capat zilelor dupa o saptamana de betie. Cu siguranta muzica ar fi fost de vina... De ce insa nu ne uitam si la alte cauze cu care se confrunta tinerii? La faptul ca parintii sunt mai tot timpul plecati (eventual chiar in Spania, la cules de fructe) sau sunt preocupati de alte probleme, nicidecum sa ofere copilului caldura si sprijinul de care el ar avea nevoie intr-o societate care se deterioreaza pe zi ce trece.
Nu cred ca mai traim timpurile copiilor cu cheia de gat. Traim intr-o lume in care copiii se simt din ce in ce mai singuri si isi gasesc un refugiu in locuri in care daca sunt descoperiti sunt imediat condamnati, iar frica de consecintele comportamentului lor - neacceptat de catre parinti - este din ce in ce mai mare. Cazurile in care copiii sunt victime se inmultesc intr-o tara in care la televizor se dezbate saptamani la rand cazul unui copil de clasa a XII-a care s-a sinucis din dragoste pentru o profesoara sau cazul unui baietel de 11 ani dat in asistenta maternala care a fost gasit spanzurat in 2006 undeva prin Moldova... Se stie ca anual peste 800 de tentative de sinucidere sunt tratate la Departamentul de Toxicologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu“. Dintre acestea, nici macar 1% nu asculta emo si nu apartin acestei miscari, astfel incat noua nu ne ramane decat sa cautam cauzele in alta parte.
Sincer sa fiu, pericolul creat de “afacerea emo” ar trebui sa ne sperie la fel de mult ca si un picnic romantic in sudul Frantei... As incheia cu niste versuri pe care le gasesc destul de reprezentative pentru vremurile pe care le traim. Ele apartin trupei “Genesis” si se gasesc pe albumul din 1980 – “Duke” (un album care, desi nu este emo, este plin de emotie... sic): “You kill what you fear, you fear what you don't understand”... |
.jpg)
