Flori STANESCU
Paul GOMA

DIALOG 

(fragment)
EDITURA VREMEA
BUCURESTI
2008

30 oct. 2007

F.S.: Draga Domnule Goma, nu voi face abeceul gomismului & antigomismului, ar fi inutil si nefiresc. Ne cunoastem de ceva timp, ne recunoastem, ne simpatizam si ne suportam reciproc bunatatile, repezelile si neintelegerile. Cum Dvs. nu mai acordati interviuri – iar internetic nici nu putem face unul! – vreau sa avem o discutie neconformista. Am scris cate ceva despre ce inseamna pentru mine Paul Goma si despre ce cred eu ca ar trebui sa insemne pentru noi, romanii. M-ati avertizat „intrebari scurte, daca ma iubesti!”. Cum, intr-adevar, va iubesc, trebuie sa va si tachinez un strop, nu pentru ca as vrea sa fiu impartiala. Afirmarea ostentativa a impartialitatii ascunde – cred eu –, de cele mai multe ori, lipsa de ape­ten­ta pentru principii bine subliniate si a unei cauze. Or, nu vreau sa folosesc prea multe locuri comune in legatura cu halul in care bajbaie natiunea noastra in postcomunism... Dar cine tre­buie sa stie a aflat ca eu sunt gomista. Mi s-a si lipit eticheta.
Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se implinesc 30 de ani de cand familia Goma traieste in azil politic. Prevad reac­tia Domniei Voastre („si ce daca”?, ar spune Paul Goma), asa ca pun prima intrebare:
Cum de au ajuns Paul, Ana-Maria si Filip Goma refugiati politici in noiembrie 1977? (pentru bibliografie, ii trimit pe cititori la oricare dintre editiile Culorii curcubeului, eu ma refer mai ales la statutul de refugiat politic.)
P.G.: Încep prin a corija termenul „interviu” (in acceptia romaneasca, perceput ca o „discutie” de pe pozitii inegale): eu nu „acord interviuri” (fiindca stiu cine sunt, de unde vin, imi cunosc lungul nasului), ci angajez/ accept dialoguri – de pe pozitii de egalitate; apoi termenul „postcomunism”: este im­pro­priu; nu mai putin fals, nici mai-inalt-intelectual decat „postmodernism” (postismul: marca romanului inventator al asteptorismului tricolor) – poate afirma cineva cu mana pe inima ca, din 22 decembrie 1989, noi Romanii am pasit in alta era: post-, deci ne-comunista? Cu cine, in frunte, vorba can­te­cului? Cu tovarasul Ion Ranjitorescu, Criminalul care, dupa ce i-a asasinat pe Ceausesti in taina, a ucis si speranta in o me­ri­tata deschidere a tarii? De doua ori, prima: prin „alegerea” din 20 mai 1990; a doua, prin efortul spectaculos al intelectua­li­ta­tii romane, cea anticomunista din mosi-stramosi, cu tinere-de-minte egala cu a bolovanului, elita natiei, chemind patria la re‑alegerea tovarasiei-sale?: Liiceanu, Patapievici, Plesu, Blandiana, Doina Cornea, Adamesteanu, Manolescu, Susara, Mihaies, Leonard Oprea… – toata drojdia cea vestita a Bal­canului si a Carpatului, prin santajul debil: „Decat o dictatura de dreapta (citeste: decat C.V. Tudor), mai bine inca o demo­cratie suedeza (citeste: re-vota-ti-l pe Iliescu, sa ne tina el pe burta, in noroi, in dictatura bolsevica!)”. Solutia la indemana ar fi fost sa-i trimita pe amandoi, „unicele alternative”, in bortile de unde iesisera, nu sa judece ca un rob puturos: „Aveam de ales intre ciuma sau holera”, iar daca ii atrageai atentia ca mo­rala nu lucreaza cu sau, ci la nevoie, cu nici: „Nici Iliescu, nici C.V. Tudor!”, el, intelectualul-de-frunte, directorul de opinie te privea cu un aer perfect bovin – dar inalt-dispretuitor! – si intr-un tarziu te „incuia”:
„Bine-bine, dar cine ne mai conduce Tara?”
Iata dilema din care nu mai iesea intelectualul dilemiot!
Cu un mandat mai devreme o rezolvase dilema aceea: pusese umarul si elocinta in slujba alegerii (!) Catindatului Securitatii Nationale, ca s-o sfarsim cu kaghebistul interna­tio­nalist sovietic Iliescu, trecuse la catastroful Constantinescu, activet de partid, impins in fata de nesfarsitul strateg Coposu, de ideoloaga Blandiana, de politroaca Zoe – si de Doina Cornea, sa nu uitam. Astfel am avut parte de spectacolul de opereta de trei parale de la Alba Iulia, in care noul presedinte se straduia sa-si faca cruce (pana la urma a reusit, chiar mai bine decat Petre Roman!), avindu-l imediat in spate (corect: in carca) pe „domnul Magureanu” (asa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’ inca din primele luni ale anului 1990). Iar de la o vreme il busuioceste pe tovarasul nostru drag si iubit si foarte preferat Basescu, poate iese ceva – iese, iese, dupa reteta lui Adrian Paunescu: lingi, lingi, dar nici ca mine (ceea ce lui Mihaies nu‑i reuseste, el fiind incapabil de nuante in operatia limbusirii)…

Dupa aceasta nuindestuldelunga introducere, trec la raspuns:
Dupa liberarea din labele Securitatii, la 6 mai 1977, desi diminuat (nu prea-prea, in schimb foarte-foarte), nu ma gan­deam la o plecare din tara. Declinasem propunerile extrem de dezinteresate ale generalului Romeo Popescu-de-la-Pasapoarte, inainte de arestare; refuzasem in timpul anchetei sfaturile calde, prietenesti, insotite de pumnii cazoni ai altui sec: Plesita, generalul – ai fi zis ca securistii aveau in majoritate zdrobitoare (sic) grad de general! De ce declinasem ofertele generale? Fiindca salutara ar fi fost plecarea din tara nu a mea, ci a lor, comunistii, activistii, belistii, securistii (generali), ca sa se prime­neasca, in sfarsit, aerul Patriei otravit de basinile bucalanale, iperitice aduse pe tancurile sovietice de evreii nostri cei dragi – si basarabeni, primii enkavedisti cu experienta capatata in Basarabia si in Bucovina de Nord ocupate in iunie 1940 (iata inca o trimitere la fostul meu prieten I. Vianu). Unde sa se care? Ce intrebare! La mama dracului, de unde venisera: in Rusia, la satelitii ei, unde puìsera invadind lumea cu bolsevis­mul criminal: la Pekin, la Tirana, la Phenian, la Havana…
Am primit insa doi pumni in burta zdruncinindu-mi ho­tarirea de a nu pleca din tara muuult mai a mea decat a lui Ceausescu-si-poporul:
– Congresul scriitorilor din luna mai 1977 (Forumul celor care ma exclusesera din Uniune, cu nesfarsit curaj, taman la 13 aprilie 1977, cand eram arestat): la propunerea lui Ceausescu de a desfiinta cenzura (sic), in stilul bolsevic, al „ameliorarii muncii…”, adica trecind sarcina de pe umerii tovarasilor cen­zori de meserie-vocatie (cei care trudeau si asudau din greu cate 26 ore din 24 numai si numai in interesul literaturii ro­mane) pe ai tovarasilor scriitori lucratori pe taram editorial (e-he, Pitestiul, Pitestiul: caci nimeni nu-ti scoate mai temeinic o­chiul decat frate-tau; nimeni nu te cenzureaza mai feroce decat „colegul de condei”). Propunere-sugestie-directiva acceptata fulgerator, cu ovatii prelungite, in picioare (gurile rele spuneau ca initiatii, cei de la tribuna, unde se afla si diafana/ Blandiana incepusera a fi in total acord cu geniala-masura, inainte ca ge­nialul sa o formuleze) de catre breasla purtatoare a consti­intei scriitorului roman – sa fie re-privite imaginile incluse in filmul „STRICT SECRET” de Mariana Sipos. Atunci m-am intrebat: „Acestia ni-s scriitorii?”;
– Al treilea pumn mi-a fost administrat in plin obraz in prima saptamana din luna august (tot 1977). Aflasem (cum se afla toate in Romania, dar si cum se tace in mod asurzitor) ca in Valea Jiului izbucnise o greva, ca inginerii-sufletului stiau, ca discutau despre ea, dar continuau sa bea, sa ragaie, sa se in­caiere, sa se injure de mama, sa se rada, sa cada sub mese, sa se pise pre ei, sa se pupe, in pauze sa discute d-ale lor, chestii de creatie inalta, ce credem noi, neinginerii. Atunci mi-a fulgurat o scena: vine, ca sa folosesc eufemismul: „un-tovaras-necunoscut-in-civil” si cere scriitorilor sa semneze un mic protest impotriva minerilor din Valea Jiului, cei care ne tulbura procesul de construire a socialismului, in vederea excluderii lor din Uniunea Minerilor (zic asa). Iar colegii mei, cobreslasii, scriitorii-la-romani semneaza cu amandoua mainile si condamnarea si excluderea, ar semna si cu picioarele, doar ca sa se vada acolo-sus ca ei dau-dovada de disciplina de orga­nizatie, de sincera aderare-la-tezili, ca ei nu se opun, Doamne fereste, inteleptei politici a partidului nost’…
Au urmat aproape doua luni de deruta. De framantare: Ana si cu mine eram bolnavi de rusine:
„Unde ni sunt scriitorii sa ia apararea nescriitorilor?”, mai cu seama ca aceia erau mineri, iar Marele Bogza devenise au­tor clasicizat si prin Mineri si carbuni in Valea Jiului: ce fa­cea el, Geologza?; dar Marele Marin Preda, doar puii Morometilor ajunsesera si la minele de carbuni?; dar Ditamai Jebeleanu, acela carele, „in neagra ilegalitate”, ca gazetar, il aparase pe oarecarele ucenic, ajuns ditamai Conducator – de ce nu carteau aceste „constiinte”?, de ce nu caraiau in front?, de ce nu erau ceea ce ar fi trebuit sa fie: scriitori, glasul celor fara glas, pu­terea celor fara de putere? – a-ha: ce, erau prosti/ proaste? Nu: ei nu erau prosti, fiindca nu erau scriitori, ci: doar autori-de-carti. Romani;
„Unde ni este Europa libera, sa ne informeze, ca pana atunci, de ceea ce se petrecea inauntrul Romaniei?”, fiindca postul american tacea, de rasuna vazduhul de… miraculoasa venire – dupa 30 ani de asteptare infrigurata, de fiecare secun­da, masurata nu doar in inchisoare – a Americanului, sa ne scape el de Rus.
Atunci – in octombrie 1977 – am inteles: ramasesem sin­guri – fara colegi scriitori, fara sprijinul sonor al Europei libere. Eram deja izolati, dupa liberarea din luna mai, ne consem­na­sera la mama dracului, tot in Drumul Taberei, dar la margine de tot („la ovaz”), pe o strada fara nume, intr-un bloc fara nu­mar, lipsiti de telefon, supravegheati de aproape.
Ce era de facut?, vorba unui rus. Facind haz de necaz, as fi putut zice: „Acum avem trei camere – a treia castigata cu su­doa­rea fruntii mele, «jos, la Rahova» – ce-ar fi sa ma ocup doar de mine si de familia mea, potrivit sfaturilor intelepte, dezintere­sate ale Organei Ma-sii de Stat si de Partid? Chiar daca nu public, scriu; ascund scrisul de seci; trimit in Occident – s-au adunat cinci titluri la Gallimard, trei editate, doua in curs de traducere, intr-un an mai trimit doua… Da, perspectiva nu era de aruncat, mai ales dupa trecerea prin pe-trecerea abia trecuta (oare?). Ia sa se ocupe de drepturile omului si altii, ca n-oi fi eu singurul aparator al lor dintre romani! Sa pun capat starii de «basarabean de serviciu», ala care, fiindca tot nu mai are nimic de pierdut, se trezeste in fata, ca are el ceva de spus – si dupa ce spune (sau: dupa ce nu spune) o ia peste bot si peste turloaie intai de la secii nostri patrioti-foc (nascutii fara mama, fara tata, fatatii de vaca «Patria Tricolora»), apoi de la colegii, nu mai putin patrioti, in plus: geniali: «Ce te bagi, dom’le, peste tot, in toate? Vrei sa devii celebru? Sa fii mereu primul? Na, poftim, fii tu primul – si singurul…»
Sa-i las pe iubitii mei cobreslasi: Toiu, Titus Popovici, Di­misianu, Fanus, Baiesu, Baran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Racanel-Dragos, Eugen Barbu cu intreaga unitate militara a Saptaminii: V.C. Tudor, Dinu C. Giurescu, Ciachir, Marian Popa – si alte Ilene Lucaci – sa fie si ei/ ele corect: doar ei – «celebri», sa nu se mai planga de uzurpare…”
Acestea le ziceam in gand, nu le sonorizam.
Însa cand uneori ieseam la cumparaturi ori la plimbare cu copilul si intalneam semnatari ai Apelului nostru – nu multi: vreo trei in total…, iar acestia se plangeau, nu de ceea ce in­durasera ei din partea securistilor (si a propriei familii – sa te fereasca Dumnezeu de familia-la-roman, cand incepe ea sa-ti bage vina ca tu faci prostiile, dar cine trage ponoasele?: nu nevasta, copilul, fratele – mai ales cumnata?), ci de faptul ca eu nu mai eram de gasit pentru a le transmite „afara” durerile, doleantele, pentru a fi difuzate de Europa libera.
Bine, eu nu aveam de gand sa ma retrag (in munti, tragind rare focuri de arma…), dar ce faceam daca… nu ma retrageam?
Nimica.
[Mi-au venit in minte doua versuri din miile comise de realist-socialezul Cicerone Theodorescu: un prieten al casei ve­nit in vizita o intreaba pe fetita poetului: „Ce face tata, pa­pusica?” La care papusica raspunde: „Nimica, ce sa faca – scrie…”]
Ia sa mai fac-nimica si eu, ca n-o fi foc…
Securitatea taiase toate canalele de comunicare cu Occi­dentul, Europa libera dracu stie ce alta treaba urgenta avea ea (tot asa, cu toate ca stia de la l aprilie – 1977 – ca fusesem arestat, a avut nevoie de aproape doua saptamani pana sa se hotarasca daca difuzeaza stirea sau ba – veghea Israelul de la… Washington), numai sa nu vorbeasca despre evenimentul defavorabil dublului-protejat al lor, Ceausescu: Marea Greva din Valea Jiului.
Dupa un scurt consiliu de familie am ales plecarea. Afla­sem de invitatiile PEN Clubului francez care ma cooptase pe cand eram arestat (si pe care securitatea le… arestase), asa ca… am cerut pasaport. Dar acum ei erau cei care refuzau (intai prin ne-primirea cerèrii, cum accentuau ei, accentuatorii seci…). Însa mai functiona o linie de urgenta, deci PEN Clu­bul a aflat ca lui Goma i-au fost retinute invitatiile, drept care Goma va declara greva foamei, ca sa-i fie restituite…
Ca prin minune (!) invitatiile au fost gasite (dar numai foto­copii ale lor), poarta Serviciului Pasapoartelor a devenit accesibila chiar si pentru noi, banditii fiorosi. Am depus actele pentru „o calatorie turistica de un an”.
Obiectele (pasapoartele) le-am primit, spre indignarea ma­nioasa si asimetrica a lui Plesita, nu prin ei, securosii (cei cu, drept, falci: buci rosii), ci… prin Ambasada Frantei. Francezii ne-au invitat „la vedere”, in sensul propriu: tineau sa se asi­gu­re ca persoanele noastre sunt chiar ele, nu niscai „inlocuitori”. Ne-au privit, ne-au mirosit, ne-au cercetat (presupun ca ne-au si fotografiat, insa fara ca noi sa observam)…
Pentru rest, fac trimitere la cartile mele de pe Internet: http://paulgoma.free.fr. 
Asadar, in 20 noiembrie 1977 am plecat cu avionul de Paris.
În intrevederile cu „oficialii” (evident, cu totii securisti), la intrebarea:
„Cand va intoarceti?” raspundeam, linistit:
„Dupa ce cade comunismul in Romania”.
Recunosc: nu am prevazut „revolutia de la 1989”.
Si nici ne-caderea comunismului in tara mea.

F.S.: Vreau, totusi, sa spun ca nu v-am trimis o lista de intrebari, la care Dvs. raspundeti si gata. Întrebarile vin pe masura (pe masura raspunsurilor!?) ce raspundeti. Nici asa nu e bine, nu vreau sa-l iau la intrebari pe Paul Goma, dar nu sunt eu vinovata ca traieste, inca, departe de tara si ca nu-mi permit sa iau avionul spre Paris.
Unii dintre noi stim ce inseamna Miscarea (pentru drepturile omului) Goma, cativa incearca sa demonstreze ca altele ar fi treburile relevante, majoritatea este nepasatoare. Ce-ar fi insemnat sa va intoarceti in Romania dupa un an de respirat liber prin Europa?
Ar fi fost posibil (dinspre Paul Goma, dar si dinspre Ceausescu & Securitate)? De ce n-ati venit sa „rezistam” im­preuna pe baricadele culturii si sa ne simtim solidari cu felia de salam cu soia?
P.G.: Cei care stiu ce e cu Miscarea pentru drepturile o­mu­­lui s-o lamureasca celor care nu stiu. Eventual si mie. Cobres­lasii (scriitorii, dè!) au explicat: „O chestie cu pasapoarte”. Altii – nescriitori, dar intelectuali-foc, fiind si dansii ingineri, chiar daca nu de-suflete: „Un megafon prin care Goma isi face reclama”. Iar securistii-securosi, ciobani deveniti, prin decret sovietic: cadre aparatoare ale oranduirii comuniste: „Propaganda ungureasca, ruseasca, ovreiasca, chinezeasca: Goma urmareste desmembrarea Patriei noastre dragi!”
Chiar de as fi vrut sa ma intorc „dupa un an”, nu ar fi fost posibil: daca Ceausescu nu ma lasa sa respir in Franta, tri­mi­tindu-mi emisari si emisarese ale mortii, ce mi-ar fi facut El Însusi daca m-as fi dat Lui cu mainile legate!
Cat despre „rezistatul impreuna”…
Indignat ca luasem peste picior Actul de Rezistenta Roma­­neasca prin Cultura „Arpagicul tricolor”, astfel maculind icoana Sfintei Blandiana – „caci cine da in Blandiana da in demo­cratie – caci” –, Ion Simut (geamanul oradean al sibieleanului Nicolae Manolescu) ma indemna, inteleptos:
„Veniti cu noi, sa lucrati cu noi, sa gresiti cu noi…”. La care ii raspunsesem: „Sa lucrez – eu cu voi? Dar voi unde erati cand Securitatea ma «lucra», de-mi ieseau ochii din cap? Sub tol sau, mai in siguranta rezistent-culturala: sub pat? Sa gre­sesc eu cu voi (Buzura, Blandiana, Manolescu, Zaciu, Doinas, E. Simion, Sorescu, Plesu, Liiceanu, Dinescu, Ulici)? Dar voi ati dovedit cu varf si indesat ca va pricepeti de minune sa gre­siti singuri, de mai mare dragul.”
Cat despre salam… Se laudau cu mancatul salamului de soia cei care nu-i cunosteau gustul, fiindca ei cacat mancasera totdeauna – de asta.

F.S.: Vi s-au agatat numeroase table (nu mai cunosc pe nimeni altcineva printre romani care sa reuseasca sa tina coloana si grumazul drepte o viata intreaga, cu atata incapa­tanare...), incat ma intreb ce este in neregula cu Dvs., pentru ca „normal” pe la noi – si nu doar in vremurile noastre – in­seamna cu totul altceva decat Paul Goma. Dupa ce ati fost zeci de ani numit omul Securitatii, kaghebist, diversionist, lipsit de talent si tot ce ati spus mai sus (si multe pe care inca nu le-am numit), de doi ani sunteti si „antisemit”. Si parca nimic nu mai conteaza... Cunosc destui oameni in lumea lite­relor, multi dintre ei sunt gomisti – mai mult sau mai putin expliciti –, altii stiu doar ca Goma injura pe toata lumea si ca nici nu este cine stie ce talent de capul sau... Cei din urma au auzit de Culoarea curcubeului si, eventual, de Patimile dupa Pitesti (careia ii spun, cel mai adesea, „Fenomenul Pitesti”..., dovada ca n-au citit nici Paul Goma, nici Virgil Ierunca.) V-as intreba: Ce este in neregula, in mod profund, cu noi, romanii? De ce credeti ca nu-l putem asuma noi pe Paul Goma, dincolo de idiosincraziile provocate de sinceritatea Dvs. inconfun­da­bila?
P.G.: Mi-as raspunde:
– Nu stiu ce este in neregula cu noi, Romanii;
– Nu cred ca este corect sa se spuna: „nu-l putem asuma pe P.G.” – iti asumi o idee, un concept, un pacat, o vina (zi­ceam c-ai fi rus), or, P.G. este un ins, acolo, si inca unul scos in-afara-societatii-noastre-socialiste-pe-drumul-securis­mu­­­lui-biruitor (tot inainte, draj’ tovarasi Iliesti, Magureni, Talpesi, Caramani – si Ungureni!). De ce si l-ar „asuma” bietii-romani-saracii pe un cvasi-necunoscut? Caci, stind drept si judecind pe dupa piersic, dupa reteta stramosilor, bunicilor, parintilor, chiar cumnatelor noastre: Ce bine ne-a facut asta? Ne-a dat el ulei, pe timpul lui Nea Nicu? Ne-a veselit macar trei minute, ca Amza Pellea, pe vremea NeaNicai a lu’ Zapacitu? Ne-a patri­otizat el cu „Ceausescu, Partidul, Romania”, de sa ni se umfle nadragii pe la dindarapt, de mandrie ’trioticeasca? Atunci? Nu ne-a dat nimic, in schimb ne critica: ca de ce ne‑am supus ca niste vite duse la taiere?, ca de ce nu ne-am revoltat… El vor­bea de-acolo, de la adapost, de pe Marile Bulevarde – dar ia sa fi fost aici, pe teren, cu noi, sub cizma astora de la… politia noastra ’pulara… Ca de ce mai tragèm cate o limba mai-ma­ri­lor – facèm si noi ca toata lumea, caci ce nu face omul pentru o buca’ da pane?; ca de ce dam cate o micuta notita infor­ma­tiv(ut)a la Securituta… – dar macar o facem corect gramatical, nu punem virgula intre subiect si predicat ca turnatorii ordinari si analfabeti.
Caci noi am rezistat prin cultura, nene!, nu prin scandaluri pe Malu’ Seni’! Caci!

F.S.: În continuarea intrebarilor anterioare: De ce nu ne pasa de „dizidentul” nostru emblematic (ghilimelele sunt pen­tru a evita reactia Dvs.!) nici dupa 30 de ani de refugiu politic? Pe cine incomodati, inca, atat de mult?
P.G.: Ghilimelele nu au cum evita replica mea:
Romanii nu stiu ce este disident, disidenta, dar „trateaza”, vorba Brucanului, problema cu seninatatea analfabetului, iar „opozantii” la closet si in bucatarie, cu aparatul de radio pus tare, pe Bucuresti-Sarba-Nationala-in-Caruta, cei care au as­tep­tat, darji, „ceasul si ora”, vorba lor, ca sa treaca de urgenta la salvarea tarii, prin iesirea in strada, in mod organizat stri­gind: „Jos!” – ce-o fi (Eh, nene Iancule, nene Iancule, cum devii din ce in ce mai actual…). Umiliti de propria lasitate, de inacti­une, de amanare: „Ca nu dau Tatarii!”, cum isi explicau ei tactica vitejeasca de a-i astepta pe americani sa ne scoata ei de chica din umblatoare, i-au zugravit pe disidenti ca pe niste murdari oportunisti, daca nu de-a dreptul agenti KGB, Mosad, Securi­tate (bibliografia largita este de gasit la Alexandru George, Ion Varlam, Ioan Alexandru, Radu Campeanu, I. Ratiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Stefa­nescu, Mircea Martin, Angela Marinescu si alti patrioti).
Cum romanul este structural inapt de a percepe cro­no­lo­gia – deci istoria, deci memoria, vegetind el de zor intr-un perpetuu prezent –, destui dintre ei au incercat sa ma atace, difuzind „informatiile” Securitatii eterne, inflorindu-le, umflindu-le.
Una dintre ultimele – demarata, cu totul intamplator (sic), imediat dupa lansarea Apelului prietenilor pentru restituirea cetateniei membrilor familiei mele a fost, este – si nu doar prin evreii basarabeni: Goma nu se afla in exil politic, in Franta, de 30 ani, cum tot-mereu-intr-una pretinde, a fost „in vizita” in Romania si nu o singura data, toata lumea l-a vazut la televizor „cum scuipa, in direct, intelectualitatea noastra de frunte, fa­cind-o «elita drojdiei»” – varianta lansata de jurnaleata Simon si nu mai stiu cum, probabil Gabriela – ca Adames­tea­nu; si ca Liiceanu; si ca Dimisianu; si ca Andreescu – numele sau l‑am vazut recent in caseta redactiei revistei Conte­m­poranul – Ideea Brebana, o fi dus-o de mana si recomandat[-o] – ca-i justa-ntre… – tovarasii nostri, popoare, Ianosi.
Pe cine incomodez – acum, dupa 30 ani de absenta din tara?, dupa 37 ani de absenta din literatura romana, ca urmare a excluderilor repetate la care m-au supus „colegii” – fie ei Fanus Neagu, fie Mircea Martin; fie Vasile Baran, fie Monica Lovinescu; fie Popescu–„Dumnezeu”, fie Liiceanu?; fie Blan­diana, fie Dinescu, fie Mihaies, fie Adamesteana – ce sa mai vorbim de sefu-clasi’: Manolescu? Întrebare naiva, dar-insa-totusi justificata. Fiindca eu vad Romania – ca si literatura ro­mana – nu ca pe o sala de congrese cu locuri nume­rotate, ocu­pate prin invitatii personalizate, ci ca pe niste l o c u r i large (ca stadioanele, ca maidanele) in care ar incapea, nu doar cei trei membri al familiei mele, ci alte cateva bune milioane de insi.
Dovada: a incaput in l o c u l numit Romania in ultimul deceniu peste-milionul de evrei abia alaltaieri „fugiti din iadul antisemit” – iad pe care ei, venitii pe tancuri sovietice in 1944 (ma obsedeaza argumentul-negatie al prietenului I. Vianu…), il zidarisera cu abnegatie, cu fanatism, cu ardoarea razbunarii etnice, fiind gras rasplatiti de rusi pe spinarea noastra. Acum, gata intorsi „la tarisoara”, pe furis, prin santuri, prin buruieni (ca sa nu observe antisemitii-istoric romani re-ocupatia – ve­deti?, nu am spus: re-invazia), gafaind de alergatura si de emo­tie si de dor sfasietor de reintalnirea cu „plaiurile meleagurilor natale” (citat fidel din limba lor, cica romana). Astora, practi­cantii alya-ei in sens invers, guvernantii nostri cei dragi-si-iubiti, actuali continuatori in linie dreapta ai guvernului monu­mentalului tradator Groza, le-au acordat pe baza de lista ce­ta­tenia romana de care abia acum 10-20 ani se debarasesera ca de-un cojoc paduchios, dupa care, de la Tel Aviv, de la New York, de la Paris (cu sentinela vigilenta: Serge Moscovici) scuipasera cu oroare si cu nesfarsit dispret pe romanismul roma­nilor, acuzindu-i de „antisemitism ceausist” (dar, doamne fe­res­te sa le fi scapat o silaba despre antiromanismul paukerist, chisinevskian, rollerist, rautu-ist, nicolskist, brucanist, tisma­nist, crohmalnicist, nin’cassianist, cosasist etc. etc.), organi­zasera campanii internationale de eradicare a „fascistilor” Eminescu, Hasdeu, Kogalniceanu, Stere, Iorga, Eliade, Cioran, Vintila Horia, Horia Stamatu, Noica, Eugène Ionesco (!) si asezarea in locul acestora, toti, ca pe timpul „Putrefactului Arghezi”, momaia lui A. Toma – de catre fiu-sau –, a lui M. Sebastian, Manea, Codrescu – ce, strica?
Sa mai vorbim de nesfarsitii-scriitori-israelieni-de-limba romana? Cei care invatasera Tacerea Înteleapta despre sufe­rintele romanilor cat timp fusesera cetateni ai antisemitei cu pricina (de teama ca le va da mustrari de constiinta statutul lor de supraaltenationalitisti – nici vorba: mustrari de constiinta la tovarasii nostri de veacuri!), atata cat le permiteau tovarasii-parinti si Zidul Ghetoului de Aur – apoi, dupa „Alungarea” lor de catre antisemitul Ceausescu in persoana, o perfectasera in Israel in contact cu suferintele palestinienilor bastinasi, ocu­pati, spoliati, discriminati, desconsiderati – a auzit cineva un singur glas de scriitor-evreu-de-limba-romana revoltat de ne­drep­tatile indurate de concetatenii lor, singurii cu adevarat semiti? Da de unde! Au ramas ce-au fost: niste submediocri ingineri ai sufletelor moarte.
Însa de mine si de familia mea nici nu vor sa stie (acum vorbesc iar de actualele organe de stat si de partid – aceleasi ca inainte de 1989, atat ca Securitatea si-a luat si ea pseudonim: pentru ca victimele sa nu stie nici acum cine si de ce ii ciomageste).
Pe cine amenint, pe cine dislocuiesc, pe cine alung din lite­ratura romana, propunindu-mi dinapoiul meu personal si propriu, vorba lui Dinescu, pe un scaun care nu-mi apartine? Pe insusi Dinescu? N-ar fi prima oara cand mi-o face Golanul Slobozean, fiul spir(i)tual al Fanusului si elev al lui Gogu-Buldogogu (Radulescu) – ei, da, „disidentul” pentru care in 1989 insistasem sa fie cooptat intru protectie in Pen Clubul francez, el platindu-mi-o romaneste: dupa rivulutie – pe care el o instalase dimpreuna cu derbedeimea enkavedisto-securista ca Petre Roman, Magureanu, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu, Voican-Lindyk – sa nu fie uitata Cerasela, Ipateasca revolu­ti­ilor noastre –, dar a refuzat sa-mi trimita prin posta o hartie prin care sa-mi fie anuntata reprimirea in Uniunea Scriitorilor (de unde, prin voia lui Doinas, Manolescu, Banulescu, Blandiana, Sorescu, Fanus Neagu, in 13 aprilie 1977, fusesem exclus pe cand eram arestat). Refuz intarit dupa ce i s-au impus sfetnici ca alde Plesu, Voican, noul suprasef al Securitatii, „prietenii” mei Berindei, Liiceanu si, cine-ar fi crezut: Monica Lovinescu si Virgil Ierunca! Acestia l-au consiliat pe noul presedinte sa-i coopteze pe uriasii scriitori Mihai Botez si pe Sorin Alexan­drescu (altfel colaborationisti répéristi notorii), in nici un caz pe Goma – „devenit incontrolabil”, apud Monica Lovinescu…
Dar, domnule: daca Romania se teme de… invazia, ur­mata de colonizare – ale mele; daca Uniunea Scriitorilor se teme de concurenta mea neloialo-editoriala, inseamna ca foarte rau sade si tara si scriitorimea tricoloreasca, cea prin cultura rezistenta, ea…
Cunosc dorinta fierbinte a „colegilor”: sa mor. Atunci, ca prin minune, Romania va deveni libera, democrata si la cur curata, pe vaile-meleagurilor va curge laptele-si-mierea, iar scriitorul la roman, descatusat, ar scrie – in sfarsit! – operele-i nemuritoare, cele pe care inca nu avusese oportunitatea, ma rog frumos, de a le asterne pe hartie, pe vremuri vina purtind-o blestematul de Goma cu provocarile sale, de asta data pacatul ne-scrierii pus pe seama crampei virtuosului, taman la mana dreapta, cea folosita din frageda adolescenta pentru mastur­ba­ti­unea culturalnica, altfel rezistenta, in schimb: de toate zilele.

F.S.: Draga domnule Goma, „patru picioare bine, doua picioare rau”; cocoasa tine de cald, verticalitatea te scurteaza de cap; corect politic e sanatos, cool si trendy, sa spui ce gandesti este amar, fara paine si tara; limba de lemn mult e mieroasa, limba romana ce mai este? Sunteti mustruluit (ca sa folosesc un eufemism) ca v-ati atacat si putinii prieteni fideli. Dar cu Laszlo Alexandru si cu Liviu Antonesei, care – se zice – va erau prieteni, ce-ati avut? De ce nu se jeneaza nimeni de tonul, stilul si continutul atacurilor lui Laszlo Alexandru, in schimb, toata lumea „buna” se simte obligata sa spuna: mai da-l incolo si pe Goma, prea injura pe toata lumea! Nicolae Manolescu a fost sau nu antisemit, mai este?
[Paul Goma este acuzat de vrute si nevrute, pus la zid de „lumea buna”, cei care se simt datori sa se delimiteze risca sa‑si piarda discernamantul, adica exact ceea ce-i reproseaza lui Goma. Or, niciunul dintre noi nu este Paul Goma, nu a avut verticalitatea lui. Foarte putini sunt capabili sa recunoasca: Paul Goma inca mai este un reper moral pentru noi.  Asta cred ca inconforteaza cel mai mult! În Romania postdecembrista, tot mai multi oameni incep sa se teama ca vor fi acuzati de „delict de opinie”, cea mai grava fiind, desigur, acuza de antisemitism.
Devine interesanta o polemica intre Laszlo Alexandru si Gh. Grigurcu, in care este pomenit si Paul Goma. Reactia cunos­cutului critic este cam asa: prieteni, prieteni, dar pana cand?
„În ce priveste «imnul de slava» pe care, in opinia vigilentului Laszlo Alexandru, l-as fi intonat la adresa lui Paul Goma, in Jurnalul national din 5 septembrie 2007, ce sa zic? Subiectul ar comporta o discutie aparte, caci nu s-ar cuveni a forma doar un apendice, prin forta lucrurilor, expediat al articolului de fata. Deodamdata doar atat: pe de-o parte raman fidel in pozitia mea fata de autorul Calidorului, apreciindu-l, in linia generala a activitatii sale, «drept unul din scriitorii nostri de seama si drept un reper moral», pe de alta inregistrez stranietatea faptului ca dl. Laszlo ma arata cu degetul pentru o pretinsa inconsecventa brutala fata de Mihail Sebastian, pe care, ca sa-i repet vorbele, l-as astepta, aidoma unui brigand, «la cotitura», spre a-l «executa» scurt! Tocmai d-sa care si-a modificat atitudinea fata de Goma cu 180 de grade, speculand acum nu numai global, ci si ironic: «Buna-credinta reprosata lui Paul Goma eu inca n-am intalnit-o». Chiar niciodata? Ma intreb daca, in schimb, pretuitul meu prieten Laszlo, asa polemist absolut cum e, se poate intalni cu propriile-i opinii mai vechi. Si daca nu resimte, in temeiul unei «igiene a gandirii», nevoia de a le pune intr-un fructuos dialog public cu cele recente, in loc de-a trece peste ele ca si cum n-ar fi existat… Oare cand va polemiza Laszlo Alexandru cu sine insusi?” 2007, www.eleonardo.tk]
P.G.: O tin pe a mea, stiind ca daca nu am fost confirmat pana acum, peste un an, peste zece, se va spune: „Uite, dom­nule, si in asta a avut dreptate afurisitul de Goma…”;
O tin pe a mea, repetind: niciodata nu am atacat primul, ci am replicat dupa unu-trei atacuri, dupa trei-cinci ofense. Surprinsi – ca nu indur in continuare (ca ei, astfel repre­zentindu-si rezistenta…), fara a le da pe loc replica meritata, agresorii, surprinsi, s-au mirat, s-au indignarisìt, s-au tanguit, s-au ridicat in picioare (in sfarsit!), au parit:
„M-a injurat Goma!”
Asa, exact asa s-au petrecut lucrurile si cu Ivasiuc si cu Breban; si cu Liiceanu si cu Manolescu si cu Plesu; cu Dinescu, cu Dimisianu; cu Al. George, cu Al. Stefanescu…
Aparent, doi scriitori, nu m-au atacat ei primii:
Aparenta Blandiana – insa ea, dupa ce s-a vaicarit, in vara anului 1989, prin Sami Damian si prin Monica Lovinescu: „Sunt cu domiciliu obligatoriu, la Comana, am militian la poarta, nu pot iesi din casa!” (militianul denuntat cu nesfarsit curaj se afla de paza la vila lui Gogu Radulescu, aflata in ve­cini, unde domicilobligatoriata era de-a-casei – asta am aflat-o in 1990, la Aix-en-Provence, de la Gellu Naum, con­satean al lor), iar eu, in cele din urma am consimtit sa prezint Pen Clu­bului francez dosarul ei de cooptare (dosar gol, neexistind macar un sfert de pagina de protest al persecutatei, Arpagicul doar in ochii unor minimalisti din Carpatia semnifica o „atitu­dine contestatara” – insa, daca insista Mo­nica Lovinescu…). Si iata, persecutata contestind prin Arpagic a pus conditii: in comunicat sa nu apara numele lui Goma – in acel moment, ca din intamplare presedinte al Pen Clubului francez, sectiunea Straini…;
Aparentul D.C. Mihailescu: nici el nu m-a atacat primul, insa comisese o prostie-magarie: comentind cartea lui M. Ni­tescu, Sub Zodia Proletcultismului, a conchis: „pica prost [dis­cu­tarea cartii] chiar acum cand se apropie alegerile, iar Opozitia trebuie sa castige” .
Cum sa trec peste o astfel de  idiotenie-ticalosenie? L-am incondeiat cu tot cu citatul din gandirea-i de plastilina in Jurnal de Noapte Lunga. Acesta aparind in februarie 1997, Monica Lovinescu transcriind pe hartie sugestia telefonica a Adamesteanei si Liiceanului: „Îmi pare rau ca l-am cunoscut pe Paul Goma”, sub pretextul ca sare in apararea Papesei, „inju­rata in Jurnal”, viitorul „Manolescu Bis” (D.C.M.) a publicat pe data in revista 22 o alta condamnare la moarte, acu­zin­du‑ma, nu doar de inexactitati, de barfe, dar si de delatiune! Ca sa vezi cine pe cine acuza de delatiune! Însa daca tot de aceeasi crima fusesem invinovatit si de Geta Naidin-Dimisianu, informatoare inca din 1956 (!) si de Bianca, sotia lui Balota (erou de pusca­rie, crestin, devenit baiat-de-alergatura la scara Securitatii), de ce nu ar fi facut-o D.C.M.? Lucrurile ar fi ramas asa, ca toate in Romania: impotmolite (Sorescu, de fiecare data cand Ierunca incepea sa-i reproseze comportamentul las, ingalat, il ruga: „Las-o-ncurcata, dom’ Virgil” – si dom’ Virgil o lasa! – ca intre olteni), daca Dan Petrescu nu ar fi povestit, in scris, o discutie cu bunul sau prieten D.C.M.: el, Petrescu i-a reprosat lui D.C.M. ca scrisese o multime de neadevaruri despre Goma – de ce? La care D.C.M. a admis: mda, da, Goma are dreptate in 80% (nu 90%?) din ce afirma, insa cum el (D.C.M.-ul) lu­crea­za la Humanitas pentru Liiceanu… – il intelege, nu?… Cum sa nu-l inteleaga? Unde mai pui ca era si proaspat credin­cios – orto­dox, fireste, gasise credinta dupa al doilea colt, pe mana dreapta (fusese gazduit in locuinta lui Ioan Alexandru, fost prieten al meu si fost poet: Ion, devenit Ioan, tarcovnic brancovenizator al Ceausescului).
Voiam sa-l pun aici si pe Manolescu pe care l-am atacat pentru inadmisibilul, iresponsabilul interviu cu Iliescu luat ime­diat dupa Mineriada Prima, publicat in Romania literara din 6 iulie 1990 (cel cu „Om cu o mare”), dar mi-am adus aminte ca, inainte, promitindu-mi oarecari „servicii”, a uitat sa mi le faca – contrariul ar fi fost de mirare: sa ia de la Nedel­covici un manu­scris care trebuia dus urgent la Bucuresti; a facut pierdute niste fotografii cerute de editori – ceea ce m-a suparat, dar nu defi­nitiv. Definitivul s-a produs dupa interviul luat lui Iliescu, dupa Marea Mineriada, unde ditamai directorul de opinie (tot de Ma­nolescu vorbesc) i s-a adresat criminalului – iar acum vor­besc de Iliescu: „Om, cu o mare” – si ce daca am mai spus‑o?, o s-o mai spun! Oricum, ostilitatile el le-a des­chis, angajind, in noiem­brie 1990 pentru prima oara in viata sa o „polemica” in lega­tu­ra cu un text al meu despre „Brasov 1987”. În acesta insira senin si politicos si plicticos si profund iresponsabil minciuni, idio­tenii si cugetari à la Gaga (de pilda pretindea ca „decembrie 1989” fusese urmarea fireasca a lui „noiembrie 1987!”, iar Gagauta Constantinescu, in pana de idei, la sugestia consilie­resei Pralong, autoprezentata ca facind parte din conducerea organizatiei Amnesty International /??/ a repetat cativa ani mai tarziu cretinitatea manoleasca la o cume­trie in America, dupa ce devenise presedintele tuturor romani­lor (cu exceptia mea). La sfarsitul anului 1990 Manolescu a gazduit in Romania lite­rara, ultimele doua numere, pe 5 pa­gini: „Scrisoare catre Paul Goma” in care supraseful Securi­tatii Voican-Sturdza-Clytorix isi prezenta – prin Manolescu!  – „dosarul de securitate”! Nici mai mult, dar nici mai putin. Asta dovedind cat stia despre Secu­ritate si despre rolu-i criminal un fiu de detinuti politic (caruia din aceasta cauza ii fusese schimbat numele din Apolzan in Ma­nolescu, insa el nu stia – fiindca fusese invatat sa uite ce stie).
Fireste, din acel moment nu am incetat de a-l critica (nu „injura”).
Despre Laszlo… L-am pretuit, mi-a fost alaturi… Pana cand, obosit, dezamagit de mine, nu a mai fost. Primele semne de incompatibilitate dintre noi s-au produs in legatura cu Elia­de: Laszlo, cu citate din Norman Manea, il fasciza nemilos (pe Eliade), eu: ba… Urmatoarele au sarit de la Eliade drept in: „Sa-i fie rusine (lui Goma) ca il apara pe Antonescu”! De atunci galopeaza cot la cot (sic) cu gloabele bolsevico-sioniste Shafir, Oisteanu, Ancel, Radu Ioanid, Volovici, A. Cornea, Voicu, Al. Florian, B. Marian, Katz, Wiesel…
Antonesei nu m-a agresat direct: a invatat (de unde? de la cine: de la Catarama?) ca poti face rau cuiva pe care pana mai ieri declarai ca il respecti, pretuiesti etc., refuzind sa publici dreptul sau la raspuns in revista pe care o conduci: Timpul – replici la analfabetismele, calomniile, gravele acuzatii, ca „antisemitismul”, proferate de ingineri ai drepturilor minori­ta­ri­lor ca G. Andreescu, cel care critica de zor Saptamana rosie, vorbind de doua carti, cand exista una singura, Basa­ra­bia si evreii fiind… subtitlul. Cine contesta adevarul potrivit caruia Romanul nu stie ceea ce critica, nu citeste textele aspru condamnate, nici macar coperta cartii nu a vazut-o in viata lui cea curata!?
N. Manolescu… Individul cu acest nume nu este nici filose­mit nici antisemit. Frantuzeste nu stie sa vorbeasca (s-a observat de curand cand el, ambasador la UNESCO, a „confe­rentiat” despre Brancusi, la Paris), dovedind ca, roman si el, nu citeste textele despre care scrie – altfel nu se explica de ce se trezise in urma cu 4-5 ani comentindu-l pe Garaudy! El convingeri nu are, face doar cultura: a bostanului furajer – arde­lenii istia, nu pot scapa de… arpagicultura lansata de Blandiana, au doar interese de moment, ca orice legitimist transilvan, deci va face ce se cere la un moment dat. Comitind un derapaj de lectiune (considerat „antisemit” – in legatura cu Garaudy), a intrat in panica insa capul sau de universitarist roman, dascalitor al dascalimii dascalosnice, nu a gasit alt mod de punere la punct a agresorului – sau de a-si face penitenta daca se inselase – decat denuntindu-ma pe mine ca „antisemit”. Nu ar fi fost grav, doar Romanii nostri condamna fara sa ci­teasca (si lauda asisderi), daca la el turnatoria la care s-a dedat – victima prima: Liviu Ioan Stoiciu – nu ar fi fost acontoul pentru postul de ambasador al UNESCO la Paris, platit Comu­nitatilor evreiesti reprezentate de notoriul securist H. Zalis, americanilor, prin Taubman, precum si Israelului prin para­cioasa de serviciu, tovarasa chimista emerita Rodica Gordon.
Mirare, durere: la sedinta de antisemitizare a lui LIS si a mea nici un scriitor nu a ridicat doua degete sa propuna judecarea „antisemitismului” pe textele incriminate, nu dupa „rezumatele abuzive” distribuite de acelasi strateg al denun­tului: Manolescu, recomandate a fi citite-recitate in sedinta.
Asadar, prin tacere, scriitorii romani au consimtit, in tota­­litate, la marsavie. Nici macar Radu Feldman, cel care mai apoi a scris un articol lacrimogen despre cat a suferit Goma la viata lui cea cam-oarecum-grea, nu a cartit, macar de forma…
Da, Goma este zilnic ucis ritual – iar ne intoarcem la Miorita – fara a se observa vreun ce-profit la scriitorul roman (de la origini pana azi-maine), daca ziceam ca Manolescu mai este scriitor. Scrie el mai bine dupa antisemitizarea lui L.I. Stoiciu si a mea? Cat de mai-bine comite el cronicile sportive? A devenit mai frumos? Mai la-punga-gros? – da, asta da: i s-a imbortosat punga de treizecii arginti ai vanzarii.
Ce va fi povestit el acasa urmasilor sai manolesti dupa sedinta aceea de nesfarsita rusine? Dar fostul meu prieten Al. Cistelecan?; dar fosta mea prietena Marta Petreu?, dar priete­nul Horasangian?
Stiu cam-ce: cam-ceea-ce povestise – in familie –, prin 1971, Baranga, dupa o sedinta in care ma criticase cu vehe­menta, acuzindu-ma, printre altele, de „tradare a popo­rului nostru roman” (!), insa ajuns acasa recitase in hexametri cum fusese unicul care ma aparase ca un leu…
În legatura cu plecaciunile, altfel duhnind de talent poetic („Caci laudele trec, poezia ramane…”), am mai scris: pentru Nichita Stanescu nu exista nici o opreliste morala, comenzilor telefonice – de la Scinteia  – el raspundea, cu graba si euforic: „Bine, batrane, fa ca de obicei: scrie tu, semneaza-ma – si tri­mite banii”.
Am fost martor la… de doua ori in aceeasi zi, la el acasa, in vara anului 1977, la „onorarea” comenzilor. Ma dusesem la insistentele lui – ne intalnisem in Piata Amzei. Fiindca el tinuse sa-l vizitez cu Ana, peste o zi-doua o facusem. De acea data Nichita a tinut sa-mi faca o placere:
De la fereastra larg deschisa a inceput sa strige: ca Paul Goma este prietenul lui bun, ca, uite, acum e in vizita la el, cu sotia…
Ajuns aici, discursul a cotit-o, brusc: Nichita, beat-beat, dar infricosator de lucid – si de… prudent, a adaugat ca, da, Paul Goma este prietenul sau, dar ca, el, Nichita Stanescu nu im­partaseste opiniile lui Goma, el inchinindu-se la alte valori…
Ana m-a tras de mana spre usa. Nichita a dat sa se opuna. Ana i-a zis ceva in genul:
„Transmite confidentilor tai ca Goma, cu nevasta cu tot, nu mai pune piciorul aici, deci nu-i nevoie sa urli pe fereastra ca este prietenul tau, dar ca tu nu-i impartasesti opiniile – s-a inregistrat declaratia ta, asa ca nu mai tremura…”
Atunci nu stiam, am aflat dupa… 25 ani, cand Stejarel O­laru mi-a adus o parte din „hartiile” de la CSNAS… Din ace­lea reiesea ca, in timpul detentiei mele (din primavara anului 1977), Nichita Stanescu scrisese „ceva” impotriva mea… Nu am avut textul cu pricina si chiar daca l-as fi avut, tot nu l-as fi pus la inima: va fi fost el o dovada scrisa de „delimitare” de prietenul sau si de opiniile sale, dar intele­sesem de la prima vizita: desi inca nu scrisesem cartea despre Pitesti, aveam o idee despre ce se petrecuse cu oamenii trecuti prin masina-de-reeducat.
Nichita nu fusese torturat – din contra – dar rezultatul: acelasi.

F.S.: Am incercat sa cred in cainta – ocupatie neim­pamantenita in spatiul carpato-danubiano-pontic, oricat de crestini ne-am fi nascut, insa… la noi se desteapta acest sentiment abia dupa ce apare pe piata dosarul de colaborator, de la CNSAS… credeti ca intelectualii care au azi curajul de a sustine presedinti, dar n-au avut pe vremuri (cand Goma era izolat intr-o margine de oras, torturat, drogat, aproape omo­rat etc. etc., cand mii de mineri s-au rasculat in Valea Jiului, cand alte mii de muncitori s-au revoltat la Brasov, cand Vasile Paraschiv era schingiuit prin paduri si azile psihiatrice… si, de ce nu, cand mama – o femeie foarte simpla, de la tara – l-a luat pe nu in brate ca sa nu spuna cine i-a provocat avortul, fiind plimbata pe drumurile Procuraturii din Craiova aproape un an de zile…), au temeiuri morale sa ne vorbeasca despre propria-le rezistenta?
P.G.: Credeam ca stiu totul despre frica la scriitorul ro­man, despre tremuriciul lui permanent, pricinuit de lasitatea‑i structurala, de lipsa lui de coloana vertebrala cand este vorba de operatia extrem de complicata: fie obtinerea nemeritata a unui ciolan gros, gras, fie doar a unui coltuc de paine neagra. Însa cand am aflat ca – „in plina democratie” (in 2007) – dita­mai directorii de constiinta au acceptat (au fost poftiti?, s-au pof­tit singuri?) sa fie dusi cu avionul personal, iti dai seama?, cu avionul, nu cu trenul; prezidential, nu… neprezidential!, la tro­nul estival al Basescului cu acelasi nume, pentru a-l asigura de…
De ce anume l-au asigurat pe Basescu constiintele natiei, elitarzii drojdiei, smantanimea Romaniei: Liiceanu si Patapi­evici si Mihaies si Tismaneanu si cine va mai fi fost, cu tot neamul lor de rame, de slugi de profesie, de vanzatori de sine si de toti altii, altfel chicotitori inde ei, facindu-si cu ochiul, adica: l-am tras in piept si pe-asta…? De moda veche fiind, mi-am zis ca nunta fara lautari va fi fost si fara haz daca a lipsit Adrian Paunescu: macar acela era profesionist-intru, stia cum sa manuiasca (sic) limba pe la curul prezidential, ca nu cumva, insistind, sa provoace iritatiuni in zona cea mai sensibila a Mariei Sale.
Chiar daca scriitoricimea romana crede – si raspandeste –„informatia” ca Goma este veninos din fire, de aceea ataca pe toata lumea, o spun cu mana pe inima: nu atac pe „toata lumea” (dupa cum nu spun ca „toti evreii sunt ticalosi” – cum sa fie chiar toti?, de pilda sotia mea, fiul meu nu au fost, nu sunt, nu vor fi…).
Aflind ca X, Y, Z, prieteni ai mei, au fost si autori de note informative, nu m-am bucurat ca fusesera „demascati”, ba, chiar am incercat o tristete de bolnav: „Cum Dumnezeu: chiar si X…? Pana si Y…?” Însa ca unuia care fusese si el la Boro­dino, mi se stransese pielea de oroare, cand ma gandeam la ce santaje, presiuni, torturi fusesera supusi, ca sa cedeze: Ivasiuc, Caraion, Paleologu, Doinas, Marino, Balota, Petrisor. Acestia imi provocasera compasiune, fratietate si nu satisfactie de a fi fost „demascati”. Dupa cum se observa (si nu am incheiat lista alor mei, cei franti) am pomenit numai fosti detinuti. Nu la fel am reactionat auzind de Mircea Iorgulescu, ci: „Ei, da, ei si?”; nici de Mihnea Berindei; nici de Mariana Celac (nici de sotul sau Mihai Botez), nici de Gabriela Ada­mesteanu, nici de Sorin Alexandrescu, nici de… În legatura cu unii mi-am manifestat, nu surprinderea, ci tristetea ca banuielile mele vechi se adeve­risera. Iar demascarea cate unuia nu mi-a provocat panica si nu m-a determinat sa-l mai atac si eu cu manie tremuricioasa, neputincioasa, suspecta („Lasa-ma sa-i dau si eu un picior!”, de ce, un-picior?, de unde atata pornire piciorala impotriva unui cazut?) la Nicolae Manolescu, la Matei Calinescu taba­rind in scris pe Caraion – chiar asa: de ce razbunarea lor pe un cadavru: era acela cadavrul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu?; al lui Rautu?; al Ceausescului? Sau poate pentru ca era al unuia de-al nostru, mai nefericit in viata? Mai exact, fiind vorba de Caraion: in moarte?
…Eu am chiar fost la Borodino, cunosc odoarea sangelui meu, a sudorii mele, a pisatului meu.
Iar pentru ca am si eu oarecari pareri privind „priori­ta­tile”: de ce se ocupa vajnicii demascatori de plevusca?, de ce au pornit la lupta-cea-mare cu un gainar ca Antohi si nu cu Iliescu? De ce au luat-o la forfecat pe tovarasica Musca si nu s-au atins de muscoiul-de-cacat: Brucan – fie si postum? De acord, marii Vocicuratisti nu au vrut sa ma plagieze, chemin­du-i la judecata pe Iliescu, pe Plesita, pe Enoiu, pe Vasile Gheorghe, dar de ce nu se ating nici din greseala de un bandit ca Magureanu? De Voican Voiculescu? De belatrul Petre Roman si cei din haita lui: Babiuc, Pasti (in fapt: Paszty)?
F.S.: Puteti numi cativa romani care merita respectul nostru? Stiti, se mai spune ca Goma se crede singurul roman normal!
P.G.: Cu mare placere si regretind ca multi nu mai sunt printre noi:
Încep cu Vasile Paraschiv, acest fenomen de normalitate; continuu cu fostul meu coleg de facultate Stefan Negrea, inne­bunit in urma torturilor aplicate de Macelarul Enoiu la Interne, in 1956, sinucis doi ani mai tarziu, la Gherla; cu „pitestenii” Stefan Davidescu, Romulus Pop (Bimbo), Soltuz; cu Ion Ladea, Ion Omescu, Marin Cocioran; cu maiorul Vasiliu, aviatorul Tony Dusescu; cu printul Alexandru Sutu, cu ofiterul de mari­na Bebe Nicolau, cu doamnele Maria Antonescu, Nadia Rusu , Emilia Bratu, profesoara mea de armonie, contrapunct, instru­mentatie la „Conservatorul” din Baragan… Cu Mircea Stancu, Gicu Tudoroiu, Horia Florian Popescu, Horia (Horica) Po­pescu, Radu Surdulescu, Dan Stoica, Rusetchi, Malinescu, Costica Iliescu, Pacuraru, Pauna, Mihai Serdaru, Caba…;
Dintre scriitori ii numesc doar pe cei disparuti: Fulga, Mazilescu, Turcea, Dimov, Valeriu Cristea, Lucian Raicu… Pe ceilalti nu vreau sa-i expun antisemitizarii salbatice, oarbe a holocaustologilor locali.
 
F.S.: Recitesc dialogul nostru – in timp ce il redactez… De exemplu, nu sunt de acord sa va dau dreptate cum ca n-as avea dreptate in privinta asumarii lui Paul Goma. Pai, pentru mine sunteti un principiu, o cauza (daca mai avem voie sa vorbim pe bune: „o cauza nobila”, aceea a salvarii noastre ca indivizi si natie prin cinstirea memoriei suferintei, exact ca atunci cand te grijesti de mormintele parintilor, cu dragoste si cu lacrimi de obida; cu riscul de a repeta lucruri atat de cu­nos­cute, atat de rerepetate de chiar Paul Goma: ce fel de identitate avem noi fara o memorie care sa fie sfartecata, dar si straluminata, de intelegerea raului de care am fost capabili fata de semenii nostri/ si ei fata de noi/?). Sunteti un principiu, o cauza, un model, un exemplu, sunteti un om normal! Oame­nii normali au si scaderi omenesti, dar scaderile lor sunt be­nigne pe langa ale acelora pe care ii critica. Eu va „suport” cu toate ale Dvs., ei de ce nu pot? Mi-am zis: pentru ca eu sunt un „decretel”; totusi, nu mai am 18 ani ca sa privesc in urma cu manie, fara discernamant. Atunci? Ei au ce pierde, eu nu. Oare? Vedeti, nu avem nevoie de cine stie ce teorii ca sa demonstram ceva ce nu se cere demonstrat. Eu sunt o olteanca obraznica (S-a spus asa despre mine! Doamne, cat rau imi fac „batranii” din autobuz, care fac scandal ca nu li se ofera lo­cul!), o anonima. Îi sifonati pe la onoruri, faima si mono­po­luri. Vor fi deranjati vesnic, din cauza scrierilor gomice! Altfel cum sa se explice ca, recent, la Salonul Inter­national de Carte de la Chisinau un personaj cu metehne staliniste a cumparat toate exemplarele disponibile din editia Colesnic a Saptamanii Rosii. Întamplator (sau nu?!), domnul este de origine evreias­ca (Sunt o romanca sugatoare de antisemitism de la sanul mai­cii mele bune, care nu stia ce sunt semitii, darmite antise­mitii!!! Dar nu am acuzat pe nimeni de antiromanism!) Dvs. aveti „cam” mereu dreptate (chiar si cand nu aveti, chiar si atunci cand exagerati!). Nu spun „oamenii de bine”: „da, in prin­ci­piu... are dreptate, dar...”? Cine este atat de fraier sa se in­creada in principii? Cativa „inconstienti”... printre care ma numar…
Iata o insemnare a Dvs. din Jurnalul pe luna octombrie a.c., care ma intristeaza si ma responsabilizeaza: „Ce mai poti spune afland si asta despre noi, cei mandri decebali/ de jos si de pe... cali? Doar sa sonorizezi o crunta injuratura la adresa neamului-prost din care facem parte. Si sa intrebi in doru-lelii, ca tot nu ne aude nimeni: de ce Dumnezeul si Pastele mamei noastre ne-am nascut, daca nu avem o picatura de memorie?” (http://paulgoma.free.fr)
Domnule Goma, Dvs. sunteti roman basarabean refugiat de razboi, detinut politic, deoist, cel mai cunoscut si consec­vent aparator al drepturilor omului pentru romani sub comunism, refugiat politic de 30 de ani (dintr-o tara comunista, azi membra a Uniunii Europene!), cetatean al lim­bii romane... toata viata ati suferit pentru romani si roma­ni­tatea noastra subreda. Încerc o intrebare pe care mi-a fost teama sa o formulez: Doriti sa va intoarceti in Romania?
P.G.: Aceasta intrebare mi-a fost pusa anul trecut, cam tot pe vremea asta, de o fetisoara din Pascani, eleva la Iasi, draga inemii mele; de la primul schimb de mesaje electronice ea m-a interpelat, mai degraba avertizat de pericolul care ma paste: daca manifestatia la care participa (cerind restituirea cetateniei furate de Ceausescu, in 1977) ar fi avut succes. Atat ca dansa folosea alte doua cuvinte – dar cuvinte, vorba celuia:
„Chiar” (doriti sa va intoarceti…); si: „asta” (in Romania asta)?
Veti fi observat: intrebarea copilei de la Pascani ma tul­bu­rase adanc. Însa nu pentru ca fetica era interesata sa stie daca „chiar-chiar” vreau sa ma intorc in tara mea (de ordine-somatii racanesti de a raspunde se ocupa fostul meu prieten caprarul oniric Tepeneag, pentru a-si nuanta… viitorul atac neinteligent). Ci din grija materna: pana mai ieri se ingrijise de papusi, sa nu le fie frig, sa nu le fie foame; acum trecuse la un… papusoi, un strabunic, dar care ca orice copil avea nevoie sa fie maternat, protejat, avertizat de primejdiile care-l pandesc.
Atunci, acum un an, in jurnalul meu balmajisem ceva conventional („Cum sa nu vreau sa ma intorc?”), insa indoiala, neli­nistea fusesera semanate: „Chiar”-chiar vreau?; in Roma­nia „asta”?
Ca orice copil baiat de varsta mea (sunt nascut in 1935) do­ream, jinduiam, visam: un briceag; o bicicleta; un ceas de mana.

Ultimele doua le-am avut, la varsta de 25 ani, in domiciul obligatoriu, deci dupa inchisoare.
Am mai dorit-jinduit-visat: o casa.
Am avut, in Mana-Orhei, pana in martie 1944 cand ne-am refugiat in Ardeal – de atunci numai case-camere cu chirie:
Am avut, in Baragan, cativa ani, repartizata de MAI o casa – de lut, acoperita cu paie. Îi ziceam: „a mea”. Însa, dupa liberare noastra si de acolo, Securitatea cea patrioata a arat si satul-nou Latesti, incercind sa stearga urmele crimelor. Casa-mea a ramas a mea numai in scrìsurile mele.
Acum un an municipalitatea Pitesti mi-a promis o casa. În sfarsit, o casa! Numai ca municipalitatea Cotroceni a refuzat sa-mi restituie tara in care sa-mi asez casa ceea.
Cotrocenitatea a fost mereu consiliata de consilierii-spe­ci­ali, care au special-consiliat: sa nu fiu admis in „Comisia Tari­ceanu”, pentru a nu-l „contraria” pe „Radu Ioanid”, securistul sionist consilier intim al consilierului neintim Marius Oprea, intru ne-studierea intregei perioade comuniste din Romania, adica incepind din 28 iunie 1940, adevar istoric neacceptat de Tel Aviv si de Washington; sa nu fiu cooptat in „Comisia Tis­maneanu” – fiindca inarmat cu ne-academismu-mi il voi ras­turna pe Tismaneanu cu tot cu Basescu-al lui si atunci ce va mai ramane din Institutul Wiesel, cu Holocaustul romanesc cel vinovat de uciderea a 400 000 evrei?; consilierii aceia au ob­tinut sa nu fiu editat la Fundatia Culturala Romania, ca il uzur­pez pe Patapievici cu tot cu nevasta (cum il uzurparisisem mai an pe Buzura cu Iliescu-al lui si cu Firanca lor), precum si pe Mihaies, tucalar emerit al celui care se afla la momentul dat mai la vedere. Aceiasi (consilieri) au pus si de-o antise­mi­tiza­re, nu de alta, dar o turnatorie (prin fostul turnat N. Mano­lescu) sprijinita „pe plan extern” de a doua turnatorie (datorata lui M.D. Gheorghiu, din brigada „sentinelelor pariziene”, de sub conducerea lui Serge Moscovici – ei, da: cel care, in august-septembrie 1944 incercase fabricarea, la Iasi, a „Republicii Socialiste Sovietice Romane”), sub inaltul patronaj al amba­sadelor USA si Israel, prin Taubman si Gordon, protestatari din vocatie si denuntatori din traditie de familie – ar fi fost o actiune curat culturala ce ar fi reprezentat o inmormantare la groapa comuna.
Numai ca „mortul” nu se lasa murìt de fratii sai iude. Su­pra­­vietuieste. Are sa-i inmormanteze el, azi-maine, pe inmor­­man­tatori. Asadar, despre ce vorbeam? Despre Întoar­cerea in Romania?

F.S.: Între timp, Dialogul nostru a debutat in ultimul nu­mar al revistei „Arges” [noiembrie 2007] si ma bucur sa va spun ca am primit sumedenie de mesaje de felicitare. Ceea ce ne arata ca Paul Goma este important pentru cultura noastra – cat de „clandestina” ar fi! –, mai mult, ca sunt romani care isi pun sperantele in mesajul viu al scrierilor lui Paul Goma. Editia ANAMAROL a Saptamanii Rosii este deja la al doilea tiraj, intre timp au fost editate Jurnal 2004, Jurnal 2005, Jurnal 2006, reeditate Ostinato, Patimile dupa Pitesti, Gherla-Latesti. Ceea ce nu cred ca se stie prea bine e ca fragmentul „Latesti” apare pentru prima oara pe hartie si ca... mai bine sa citez din Jurnalul „webistic”, pe luna noiem­brie, tocmai postat:
„Luni 26 noiembrie 2007. Toamna-toamna-toamna. Ma trage mana si sufletul spre amintiri, insa imi dau peste mana (si peste suflet), ca sa nu. Caci – la ce bun? Pentru-caci aminti­rile cauzeaza, dauneaza pe la prezentul perpetuu propriu ro­manachilor nostri nevertebrati. As fi vrut sa scriu ca acum, sa tot fie… – cat sa-tot-fie din 1958, cand am ajuns la Latesti? O cifra rotunda, fara un an… Nu cumva 50 (fara un an, am zis)? Ba cam da. O jumatate de veac. Ar fi fost bine daca as fi scos la un cap Latesti-ul, sa nu-l las intr-un picior, la margine de drum. Dar daca nu mi-a fost in fire… – asa: nu mi-a fost in fire sa ma intorc la el, sa-l continuu. Probabil imi ziceam ca des­pre-Latesti am scris in alte parti/ carti, ce sa mai…, vorba ceea.”
Însa ma cuprinsesera tristetile ceva mai sus de notatia aceasta… ma tot gandesc care sa fie legatura „de nezdrun­cinat” dintre istorie-literatura-suflet-constiinta… spuneati ca nu mai puteti scrie („Nu merge, pentru ca trupul meu e ostenit de moarte, stors, strivit; pentru ca sufletul meu e o rana – «numai o durere» –, cum spunea mama.”) si imi amintesc mereu de Arta reFugii, pe care o asociez din plin cu mama Dvs., poate pentru muzicalitatea scrierii, a limbii ei, a personajelor… Desigur, respecta cronologia! – veti zice (stiu, mai intai a fost Din calidor! Oare nu eu am „cules-o” la computer si chiar am imaginat un film dupa „scenariul” Calidorului?)… Si iar ma bucur ca i-a placut traducatorului ei in italiana – Marco Cugno – L’arte della fuga. Trebuie sa infirmam „zvonurile” ca Paul Goma ar fi interzis in Europa. Recent a fost tradus in Italia, la Voland, iar in Romania avem in pregatire Infarct (inedita) si Adameva.
Cred ca ar trebui sa depasesc momentul si sa va intreb ceva? Cine-ce (mai) ameninta bunele relatii romano-italiene in zilele noastre, fata cu anul – sa zicem – 1971?
P.G.: Recunostinta pentru stradania de a ma consola de „pataniile” mele intru literatura. Mai neaosa, mai aproape de piele ar fi fost argumentarea urmatoare:
„Dar daca la sfarsitul anului 2006 nu ar fi cazut din parul malaiet: D-na Rodica Elena Lupu, care sa-ti propuna editarea fara plata a catorva carti, la ANAMAROL  – ai fi ramas si mai necunoscut in Romania si mai nefericit (ca, la varsta pe care o ai, la numarul volumelor comise, esti, in continuare, scriitorul-roman-care-nu-exista)?”
Asa este, imi raspund, insa cum nu accept minimalismul, nu mi-am spus niciodata: „Ar fi putut sa-mi fie si mai rau”, fiindca de cand ma stiu am cunoscut doar simairaul; mi-am spus ca, daca mi-am facut-o eu cu mana mea, bine (mi-)am facut(-o), asa, rau; am avut dreptate sa mi-o fac asa – fiindca asa e bine, asa e drept, asa e frumos. De la cine voi fi invatat aceasta „conduita”? Se vede ca de la parinti. Îmi convine, chiar daca mi-a pricinuit numai… dezagremente, ca sa eufe­mizez catastrofele.
De la general a cuprins, firesc, si specialul, adica litera­tura. Nu intreaga literatura, doar cea pe care o vedeam ca parte integranta a mea. Nu mi-am alcatuit un program, el a venit de la sine (pentru mine): „viata” si – iertare: „opera”, chiar daca nu fac una, in nici un caz nu sunt despartibile si folosibile dupa imprejurari: scriitorul scrie cu o singura mana – chiar stangaci, chiar ciung fiind, iar cine considera cuvantul bun-la-toate nu poate fi scriitor, doar autor de carti.
Ca a venit vorba despre „aventura” italiana, repet:
În 1971 Ostinato era gata tradus-cules si pentru editura Rizzolli, insa la Targul de Carte de la Frankfurt au fost prezen­tate numai variantele in franceza, de la Gallimard, si in germa­na, de la Suhrkamp. Ma aflam in Romania, unde nu aveam canale de comunicare si cu Italia, deci nu am aflat motivul pentru care nu aparuse si in italiana traducerea gata imprimata. În anul urmator, 1972, cand am putut calatori „afara” pentru intaia oara, am aflat, intai de la Dr. Unseld, directorul editurii Suhrkamp, apoi de la Claude Gallimard ca Rizzolli care cum­pa­rase drepturile de la Suhrkamp se lasase platit de emisarii lui Ceausescu si, desi volumul era gata tiparit, nu a mai fost scos pe piata… Cu toate ca dupa 1977 am calatorit si in Italia, nu am simtit nevoia sa caut pe cineva de la Rizzolli sa intreb de ce ma vandusera, in sensul cel mai de jos al cuvantului, fiindca stiam ca nu banii fusesera determinanti. Aceasta necuriozitate era, in fapt, greata. Nici 20 ani mai tarziu cand l-am cunoscut pe Marco Cugno, traducatorul, nu i-am pus intrebarea, am vorbit despre toate, dar nu despre aceea. Asa ca, acum vreo doi ani cand Cugno m-a intrebat daca sunt de acord ca editura Voland sa scoata Arta reFugii in traducerea lui, am raspuns cu bucurie – injumatatita, fiindca chiar daca cei de la Voland nu erau… cei de la Rizzolli, stiam cu inima: faptul ca in Italia nu eram cunoscut se datora vanzarii mele din urma cu aproape 40 ani, prin emisarii culturali romani: Zoe Dumitrescu-Busu­lenga, V. Candea, Balaci, Mihnea Gheorghiu, Florian Potra.
Ma intorc: tristetea, crizele de disperare ale mele nu sunt pricinuite de nereusitele personale, ar zice poetul Dinescu: acelea fac parte din zestrea mea si le port, mi le duc. Ci de actiunile unor intelectuali care isi plateau pe spinarea mea calatoriile in Occident cu „mici servicii” comandate de Securitate – „mici” pentru ei, servicitorii, dar celui vandut pricinuindu-i mari rele.
La cei de mai sus, detestabilii, pentru perioada dinainte de decembrie 1989, ii adaug pe D. Popescu–„Dumnezeu”, Gafita, Ivascu, Ghise, I. Brad, Stroia, Romul Munteanu, Fanus Neagu, Hobana, Ivasiuc, Toiu, Balaita, Sararu, D.R. Popescu – si cele­lalte lepre, iar „dupa revolutiune”, cu greata ii pomenesc pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Liiceanu, Plesu, Ada­mes­teanu, Blandiana, Borbély, Mircea Martin, Manolescu, Iorgu­lescu, D.C. Mihailescu, Ioana Parvulescu, I.B. Lefter, H. Gar­bea… – scriitori care au asudat din greu, fiind pe punctul de a reusi sa ma inmormanteze ca scriitor.

F.S.: Asta-i chiar culmea, nici nu ma pricep sa vorbesc despre carti, vreau sa spun despre literatura! Însa, am ajuns sa cred ca si un consumator obisnuit – mai ales sau cu atat mai mult daca literatura in cauza respira prin adevarul adevarat si verosimil al suferintei – poate emite o parere, nu neaparat „critica”.
Pe 29 iunie 2007, vi s-a acordat Premiul Opera Omnia pen­tru intreaga opera, din partea revistei „Arges”. Desigur, l‑am primit eu pentru Dvs. Am citit si scurtul mesaj pe care l‑ati trimis, iar Jean Dumitrascu a fost atat de emotionat incat a spus ca meritati si un premiu pentru modestie. Paul Goma nu a obosit sa-i scrie pe cei buni, pe cei rai, pe cei ticalositi. Cred ca in Romania ar trebui sa fie sapate in piatra, la intra­rea in scoli, vorbele care rezuma atat de cutremurator memo­ria suferintei (si estetic si est-etic, asa cum le place criticilor nostri!), indemnand la vindecarea amneziei (voi trece aici tot textul copertei a patra a Gherlei-Latesti):
„... am simtit ca nu mai pot, ca nu se mai poate, ca nu voiam sa spun, sa le spun, sa-i rog, sa-i rog frumos sa se opreasca (...)
                        ca sa nu se intample acel ceva cu adevarat insuportabil,
                        dar nu puteam rosti nici un cuvant, nu puteam face nici un gest, nici macar cu ochii nu puteam ruga, nu-i puteam ruga frumos, eram un sac de antrenament, un sac de fasole care nu vorbeste, nu urla, nu roaga, nu se apara
                        si am facut pe mine
N-ar fi trebuit.
N-ar fi trebuit sa povestesc.
N-ar fi trebuit sa rostesc, sa spun cu aceste cuvinte – ca sa menajez urechile cui?
                        Toata durerea adunata in carne, in oase, in fundul ochiului, in memorie (...) toate astea nu faceau cat
                        cat asta
                        la ce mai poate sluji un barbat care face pe el (...)
                        plangeam, ar fi fost bine sa pot plange, nu loviturile, nu ele ma atingeau, plangeam pentru ca pentru ca pentrucapen
                        si-atunci pentru prima data de la arestare, pentru prima oara in viata, am spus, mi-am spus, le-am spus:
                                                EI, LASA... EI, LASA...
                                   si m-am hotarit sa nu-i uit in vecii vecilor
                                               nu sa ma razbun, ci mai crunt:
SA NU-I UIT, SA-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE
                                         si mai ales, mai ales:
                                   SA NU-I TAC – SA-I NETAC”
Pe coperta intai a ultimei Dvs. carti este o fotografie ce surprinde un moment din timpul unei inmormantari la Latesti, in iarna lui 1961; pe coperta a patra, o alta va arata impreuna cu Eufimie Goma, la Fetesti, in 27 noiembrie 1958.
Domnule Goma, ce insemnatate are tatal in biografia Dvs.? Stiti, il vad pe bicicleta, ducand-o pe cadrul ei pe Maria, trecand tineri si increzatori pe langa bostanarie... in drum spre Mana. Imaginile superbe nu pot fi povestite, trebuie citite...
P.G.: Am inteles: trei-sferturi din intrebare sunt ocupate de punerea in conditie, abia un sfertulet intreaba.
Încep prin a spune ca in Basarabia fructului minunat raco­rind cerul gurii – si cerul intreg, de iulie – i se spune: harbuz (cuvant ajuns la noi prin turci, din persana) si nu turcescul bostan – acesta, rezervat animalelor. Deci la noi, in Basarabia exista harbuzarii (ce cuvant frumos, miezos!), nu bostanarii.
Continuu cu tata. S-a observat: in familia noastra de refugiati basarabeni-bucovineni fiecare membru joaca (!) un rol, nu mai important, nu mai putin… – ci egal. Tata este (cand este, au fost absente de ani, in care amintirea sa era semnalata la cimitir, in  mormantul avind cruce, dar nu si mort) ca cel-plecat: la razboi, in deportare (in moarte), dupa mancare; ca cel-asteptat si uneori intors; mama este mama, cea care asteapta, face toate treburile barbatului (si pe cea de arestata de Securitate – la Medias, in 1949, de pilda) si isi asigura copilul cu eternul: „Azi-maine vine, el, tata…”. Iar copilul… este Buricul Lumii: el povesteste.
Am povestit (citeste: glorificat) familia noastra redusa la cea mai simpla expresie: mama-tata-copilul. Am cantat (citeste: laudat) familia noastra de refugiati, straina-printre-ai-sai, romanii, haituita, mutata din sat in sat cel putin o data pe an, extrem de saraca, cu o mobila alcatuita din cufere transfor­mabile, familie ai carei membri doar moartea ii putea infrange, familie dovedita mai… familie in numeroase imprejurari decat cele ale ne-refugiatilor, fiindca a noastra nu mai-avea-ce-pierde (pierdusem totul, ramanind ca la inceputuri: goi, dar in-picioare).
În familia noastra copilul de mine a crescut bine, frumos, drept, cu dragoste de carte – doar locuia intre carti, oricat erau ele de putine, apoi, dupa navala rusilor devenite si mai putine, prin grija kulturarmeitilor, acei brigadieri, in cvasitotalitate evrei, care credeau ca ne prefac in-om-nou-sovietic prin arderea cartilor noastre „cu litere burgheze antisimite” (adica latine) si prin „ridicarea”/ deportarea/ uciderea luminatorilor: invatatori, profesori, preoti.
Sa zicem: de la tata am invatat geografie-istorie – aceasta fiind ordinea, „geografia: maica istoriei”; de la mama am prins dragul de limba romana, atat cea corecta-ca-la-clasa, cat si de cea care ne inconjura ca aerul – dar mai ales cea pe care o scornea mama, asa, ca din nebagare de seama, atunci cand nu gasea un cuvant din „vocabular”, ori gasitul i se arata nein­destulator.
„Cu traiul”, cum spun basarabenii, o duceam ca dracul – dar nu ne plangeam. Nu ne lasam. Ba, cand ne era mai greu, cantam – ca tiganul, de foame. Tot ca el, de frig, „ne culcam pe pantece si ne invaleam cu curu’”. Tata si mama (mama si tata) chiar laudau starea mizerabila de refugiati – la ei; la mine de domicilobligatoriat, baraganizat la Latesti.
Ziceau:
„Familiile de nerefugiati nu-si pot ajuta fiul, tatal, unchiul trimis cu domiciliu obligatoriu. În primul rand: «nu au aceasta obisnuinta»: nu-si rup ei, liberii, de la gura, ca sa trimita neliberului pachete, bani, pentru supravietuire. Fiindca ei mai au o casa scapata de nationalizare, o gradina, doi porci, cinci gaini… La ei s-ar cunoaste, daca le-ar sacrifica. Dar noi? Noi ce sa mai pierdem, dupa ce am pierdut totul? De aceea noi, doi pensionari amarati, fara casa, fara masa, te putem ajuta – fiindca noi suntem bogati: din nimica-toata il putem ajuta pe baiatul nostru”.
Nu fusesera vorbe in vant: in 1960 si 1961, in timpul verii, parintii mi-au trimis de doua ori mai multi bani in Baragan, astfel „mi-am permis” sa nu lucrez la ferma si sa frecventez „Conservatorul D-nei Bratu”, unde am studiat (pe o pianina) armonia, contrapunctul, formele, instrumentatia… Credeam ca, liberat, voi intra la Conservator, in Bucuresti…              
Am ramas cu ce am ramas: cu imaginea luminoasa a D‑nei Emilia Bratu, cu amintirea „concertului” dat pe o pianina aflata intr‑o odaita cu lut pe jos, cu ferestrele demontate, ca sa auda… auditorii (parintii veniti pentru ocaziune) asezati pe banci, in curte, la gard, in ulita…
Iata, nu ne strivisera brigazile de kult(ur)armeiti carpato­danubieni, nu facusera din noi „oameni‑noi”, nu ne reeduca­sera. „Faceam muzica” – si inca de Bach, misticul.
Acestia au fost parintii mei, Maria si Eufimie. Iar eu, pacatosul, nu mai stiu pe unde le‑au fost imprastiate oasele.

„«Pica prost»-ul chiar acum cand…” este o constanta, un tic men­tal la romanachii nostri lipsiti de curajul opiniei. Aceiasi mai spun: „Nu-i momentul…” – explicatie pe care am respins-o decenii la rand la indrumatori ca M. Gafita, S. Damian, Monica Lovinescu – aici la vanjosul ortodox, „viitorul Manolescu” (halal!), D.C. Mihai­lescu.
Iata ca inoportunismul (sic), termen ad-hoc la romani, mai neaos ar fi: nu-i-momentalismul (tot la romani), s-a aratat in splen­doarea sa de balega tricolora la fostul meu prieten Dinu Zamfirescu – fost detinut politic, fost refugiat politic in Franta, care inca din 1988, dimpreuna cu Berindei si cu fata Doinei Cornea, a pus un umar deci­siv la dezactivarea Ligii pentru Drepturile Omului de la Paris (apoi, in 1990, in plina mineriada, cu acordul Monicai Lovinescu, a mu­tat‑o la Bucuresti, la cheremul batranilor turnatori Quintus, Cam­peanu, Lazarescu si alti „liberali”). Repatriatul Zamfiresc’ conduce de ani buni INMER-ul, organism dedicat „Memoriei Exilului Ro­manesc”…
Culmea fiind ca initiativa editarii unei „Antologii a Rusinii” – pornita de Virgil Ierunca, citata copios si de mine – apartine chiar lui Dinu Zamfirescu! Numai ca, odata redactat de Dan Talos si Nicolae Merisanu, volumul „Antologia Rusinii”, lovind si el (ca si marturia mea Culoarea curcubeului in „onoarea intelectualitatii noastre cu­rate…”, drept care Liiceanu o trimisese la topit), nu primeste B.T.-ul Zamfirescului: „Înca mai asteapta. Nu este acum oportun de publi­cat”, comunica el de la o inaltime pe care nu o are. Individul nu se afla la primul exercitiu de cenzor: acelasi eliminase din caietele INMER si un articol numit „Sub zodia Ceausestilor”, redactat de Nicolae Merisanu. „Nu stilul articolului il deranja, ci regasirea unui nume (Serban Cioculescu) dintre cele pe care le apara cu obstinatie si pe care le enumeram: Janos Szasz, Domokos Geza, Valeriu Rapea­nu, Dan Berindei, Constantin si Dinu Giurescu.” – scrie Adrian Majuru in Adevarul din 26 februarie 2008.
Ce nevoie vor fi avind comunistii, belistii, afaceristii de ser­viciile verificate ale cadrelor MAI, cand exista atatia bravi romani cu aureola de martiri ai inchisorilor care pentru un calup de turtoi cedeaza – cedarea fiind o traditie a liberalilor (ca Puta Cacarescu) – noilor guvernanti (care, la randu-le, cedeaza totul, numai sa nu fie zmulsi din locul-postul de cedatori din nastere), nu doar pe colegii de celula, de lant, dar si ceea ce se cheama, uneori, martea (bine: si vinerea): principii.
Fiindca ce este el, principiul?
Un ceva care te tine legat de pamant ca o ghiulea de ocnas. Or, „liberalii” nostri cei respectati – ii mai numesc o data: Quintus (de ce s-a uitat ca martirul de puscarie fusese, ani lungi, proprietate a bine­numitului securist Catarama?), Campeanu, Lazarescu, D. Zamfi­rescu…, ca si puii crescuti in gainarìa lor: Ungureanu, Cioroianu, Marius Oprea (acest istoric a cedat, in Comisia Tariceanu, la con­si­liul lui „Radu Ioanid”, o buna bucata din Istoria Romaniei, perioada 28 iunie 1940-1946, ca nu care cumva sa-i, cum zicea el: irite pe vecinii nostri rusi si israelieni…) – nu accepta sa fie… neliberi. Daca sunt liberali… Tu sa – vorba ceea – fii liberal, cum ai pro­ceda?
P.S. Nu doar cei marcati mai sus au fost aratati cu degetul ca lingai, laudatori, lingatori de cururi („cu functii de raspundere”), ci si – citez:
„Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Mihai Beniuc, Corneliu Va­dim Tudor, Valeriu Ripeanu (fost cenzor) sau Dumitru Popescu”, scrie Mirela Corlatan – care continua: „De asemenea, nu este sur­prin­zatoare nici aparitia in aceasta selectie a unor mari artisti care nu s-au ferit sa-si asume compromisurile pe care le-au facut cu regimul, precum actorii Radu Beligan si Mircea Albulescu sau pictorul Dan Hatmanu. Printre cele mai surprinzatoare texte se numara cel al lui Nichita Stanescu, in care sunt preamarite «tezele din Iulie» [«sur­prin­zatoare» pentru cercetatorii care au inceput a afla cate ceva doar dupa ce le-a dat Brucan voie la cercetat – n.m., P.G.], si cele ale savantilor Henri Coanda si George Emil Palade, ultimul fiind singurul roman laureat al Premiului Nobel, care era stabilit de mult in Statele Unite. Astazi, multi dintre cei care au aparut in «Antologia rusinii» spun ca nu aveau de ales. «Eram obligati si pe linie de uniune, si pe linie de partid. Uneori veneau chiar cu textele si cereau doar un consimta­mant formal», spune pictorul iesean Dan Hatmanu, unul dintre cei mai cunoscuti portretisti ai cuplului Ceausescu. «Toata lumea trebuia sa scrie astfel de texte», justifica si analistul politic Dan Pavel, ara­tand ca «in perioada in care eu scriam la Viata studenteasca, aveam ambitia de a revolutiona marxismul». Tudor Octavian sustine insa ca in Flacara textele laudative erau copiate din Scinteia. «Prin reparti­tie, in fiecare saptamana, cineva trebuia sa faca o dare de seama des­pre vizitele tovarasului», relateaza el, subliniind ca marginalizarea sa in 1980 de catre Adrian Paunescu, care l-a trimis la revista Rebus, i-a salvat biografia. «M-am strecurat», conchide el.”
Parca-l vad pe fostul meu prieten Tudor Octavian cum chico­teste in pumn, de festa jucata lui Paunescu, iluzionindu-se ca se chiar „strecurase”… Dar inainte de a se strecura?
La supliment apar si: Mihai TATULICI, teleast, Daniela CRAS­NARU, poeta: „De-am inteles aceasta, vom sti cu gand si fapta/ Mai liberi si mai demni pornim in viitor/ Un viitor spre care se indreapta/ Avand in fruntea sa/ Un OM DEPLIN, cu gandul si simtirea/ Cala­uzite pururi de o dreapta stea./ Un OM care inalta de o viata/ Catre lumina steagul tarii sale./ Noi toti, cu bucurii si cu necazuri,/ Ne‑a­flam loc in inima sa mare!” („Noi toti intr-o singura inima”, „Lu­cea­farul”, 16 ianuarie 1978); Nicolae BALOTA, scriitor: „Va fac o con­fidenta pe care va rog sa n-o luati ca pe un compliment, pentru ca eu, inainte de toate, raman un scriitor, adica un martor al istoriei. (...) El, acest curaj al acestui mare barbat, ne tine treji in fiecare minut al existentei noastre. Daca toate fumurile patriei se ivesc in fiecare zori de zi sub geana soarelui, este si pentru ca acest om exista. Daca a­vem pe masa painea de fiecare zi, buna-rea, cum este, ca nu toate zilele si anii nostri sunt sarbatoare, asta se datoreaza si acestui vajnic barbat. (...) El nu poate fi comparat decat cu marii barbati ai anti­chitatii, cu acei sefi de cetate despre care Plutarh spunea ca «sunt ai cetatii si deasupra cetatii».” („Tribuna Romaniei”, 15 februarie 1973) [nu se inselau cei care m-ar fi vrut si pe mine autor de „jurnal literar ca al lui Balota”: el chiar cand scrie cu limbile, doua, una pentru fata, cealalta pentru invers, ce literatura de inalta calitate comite! – n.m., recunosc, rautacios, P.G.], Ion CRISTOIU, jurnalist: „Socialismul romanesc de dupa Congresul al IX-lea al PCR se defineste prin inte­meierea actiunii politice atat individuale, cat si colective pe o con­cep­tie teoretica de ansamblu asupra lumii. Toate marile momente ale practicii sociale de dupa 1965 au fost rodul nu al unui pragma­tism ingust, supus conjuncturii, ci al unei viziuni profunde asupra reali­tatii nationale si internationale. O viziune in care se regasesc dialec­tic indrazneata prospectare a faptelor si respectarea principiilor fundamentale ale conceptiei revolutionare.” („Adevarurile litera­tu­rii”, „Romania Literara”, 12 mai 1988); Dan BERINDEI, istoric: „Exploatarea a fost inlaturata, noua societate romaneasca nu mai cu­prinde decat clase si categorii sociale care actioneaza unite urma­rind teluri comune revolutionare. Sub steagurile Romaniei socialiste po­porul roman si-a gasit cadrul plenar de afirmare multilaterala a mile­narei sale unitati, pasind cu fruntile spre viitorul luminos al patriei.” („Scinteia Tineretului”, 13 octombrie 1978), Dinu C. GIURESCU, istoric: „Istoria capata noi dimensiuni si prin telurile esentiale ale prezentu­lui, formulate de Secretarul General al Partidului si care-si gasesc materializarea in constructia tarii.” („Saptamina”, 26 ianuarie 1978), Sabin BALASA, pictor: „Eroina, mama, om de stiinta, sotia marelui nostru conducator, tovarasa Elena Ceausescu a devenit exem­plul, simbolul milioanelor de femei din tara noastra, dovada eticii, altitudinii, capacitatii si demnitatii femeii socialiste, a roman­cei.” („Contemporanul”, Nr. 1, 5 ianuarie 1979), Dan CIACHIR, publicist: „Eugen Ionescu – ca-i uitasem hramul –, ajuns anticomu­nist la varsta pensionarii, cand altii se ocupa de gradinarit, basneste si el despre libertate, drepturile omului, caluse imaginare si o tine pe coarda asta razachie. (...) Dar acum, ajuns la varsta mintii copiilor, s‑a mai zaharisit si, in consecinta, de ce sa ne suparam? Maine-poi­maine o sa aflam la buletinul de stiri al Europei Libere ca doamna Monica Lovinescu ii citeste dramaturgului din «Scufita rosie» si domnia sa plange cu lacrimi sincere cand afla ca lupul a mancat-o pe fetita si pe bunicuta.” („Saptamina”, 13 iulie 1979) [ma simt nedrep­tatit: in continuarea „pamfletului”, limbricul-lui-Barbu ma incondeia si pe mine – n.m. P.G], Cezar IVANESCU, poet: „Literatura trebuie sa exprime mai putin declamativ, dar mai profund si mai continut, dramatica lupta pe care natiunea noastra o poarta pentru implinirea unui incomparabil ideal social: comunismul.” („Arges”, iulie 1971), Dinu SARARU, scriitor: „Aceasta imagine simbol a conducatorului neprecupetind nimic pentru a se afla clipa de clipa in mijlocul popo­rului sau, pentru a-i cunoaste viata adevarata si nazuintele, pentru a se sfatui cu el si pentru a hotari impreuna cu el, mi se pare efigia cea mai de pret a epocii pe care cu drept cuvant o numim Epoca Nicolae Ceausescu.” („Arhitect si constructor de tara noua”, „Flacara”, 24 ianuarie 1984), Corneliu Vadim TUDOR, publicist, senator: „Este fiica prea iubita/ A acestui brav popor/ De luceferi strajuita/ Si de steagul Tricolor/ E Elena Ceausescu/ Suflet nobil si vibrant/ Mama buna, om politic/ Si prestigios savant/ Înteleapta-i este fapta/ Na­zuind spre viitor/ Tot cu cinste sta in dreapta/ Marelui conducator.” („Urare de iarna”, „Saptamina”, 6 ianuarie 1984), Eugen URICARU, scriitor: „Si daca vreunul dintre noi va trai o clipa de cumpana, de neintelegere, sa caute in numarul nemasurat al romanilor, vii si morti, si negresit va gasi un barbat in stare sa-i intareasca sufletul, sa-i lumineze cugetul. Iar intre acestia, care vegheaza libertatea si felul nostru de a fi, noi il avem astazi pe Nicolae Ceausescu.” („Lu­cea­farul”, 28 ianuarie 1978), Antonie PLAMADEALA, mitropolit: „Pentru toata aceasta libertate, cu asentimentul reprezentantilor cul­telor prezenti aici, as dori sa asigur plenara de sentimentele noastre patriotice si unanime de recunostinta fata de conducatorul nostru mult pretuit, domnul Nicolae Ceausescu, luptator neobosit.” (Cuvant rostit la Plenara Consiliului National al Frontului Demo­cratiei si Uni­tatii Socialiste, „Scinteia”, 1 decembrie 1988); Nichita STANESCU, poet: „Cum era si firesc, «tezele din Iulie», cum au fost botezate, au starnit o inalta efervescenta de gandire si in randurile scriitorilor. Ele reprezinta expresia consecventei partidului nostru, expresia apro­fun­darii permanente a teoriei marxist-leniniste in des­tinul Romaniei de azi.” („Scinteia”, 18 octombrie 1971)…

Am grafiat numele „consatenei” mele astfel, fiindca nu i-l vazusem vreodata scris. Fac aici cuvenita rectificare, dupa interventia D-lui Daniel Focsa, autor al multor articole despre „Escadrila Alba”.
Dealtfel, trimit alaturi, la textul: „Nadia Russo - Escadrila Alba”, aflat la „Documente” (http://paulgoma.free.fr).

Redactia: Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Carmina Trambitas
© grafica: Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster: Viorel Ciama
E-mail: revista.tiuk@gmail.com Site gazduit de http://reea.net