Adrian Cipariu se privi in oglinda. N-arata rau.
Trebuia sa mearga la decernarea premiului Scriitorul anului, la sediul Asociatiei Nationale a Scriitorilor.
Adrian Cipariu era un (mare) poet si scriitor. Calificativul de «(mare)» nu il acordam in acest context cu usurinta. Numarul vanzarilor & aprecierilor de peste hotare nu pot decat sa confirme aceasta incadrare.
Si Adrian Cipariu era de acord. Stia ca era un scriitor mare. Cum sa nu stie? Si acum (dupa ce fusese recunoscut pe tot continentul, tradus in opt limbi si vandut in sute de mii de exemplare) iata ca si confratii hotarasera sa il ia in seama – realizand ca singura lor sansa de a ramane in istorie era aceea de a-si agata semnatura de omagiul dedicat numelui Sau.
Adrian Cipariu, 40 si de ani nu arata tocmai rau. Se pregatea sa urce pe scena si sa afirme, cu vocea asa-zis gatuita de emotie, ca nu are nici un merit, ca premiul respectiv nu i se cuvine, ca el traieste intr-un spatiu virtual si ca nu face decat sa descrie cu scrupulozitate senzatiile carora le este martor…
Nu, nu merge. Prea infatuat. E nevoie de umilinta, mai multa umilinta.
Dar cat de multa…? Cum sa arate ca e modest, astfel incat toata lumea sa ii aprecieze modestia, si in acelasi timp sa priceapa (si daca toata lumea nu pricepe, nu-i bai ; macar acea sfera elitista de sase persoane, singura de a carei parere lui Cipariu ii pasa) sa priceapa ca mesajul lui nu e decat o transformare in carpa de sters podelele a intregii generatii careia are necinstea de a-i fi contemporan… Cu exceptia a unu-doi tineri, care se arata redutabili, si poate o sa-i calce pe urme…
Dar cat de multa modestie, deci ? Doar n-o sa ajunga ca oamenii politici, sa se infatiseze in zdrente, numai pentru a-si arata umilinta ? Parlamentul a ajuns un loc dezgustator, unde care mai de care se lauda cu duhoarea incaltarilor, ori isi arata triumfator paduchii: sunt sarac, deci cinstit; sunt murdar, nu am de nici unele; nu am furat de la nimeni, niciodata. Asa sa-mi ajute Dumnezeu! Votati-ma…
Fereasca sfantul, sa nu ajunga la fel Asociatia nationala a scriitorilor. Deja ca, de cativa ani incoace, invectivele auto-adresate zboara la dreapta si la stanga. Care mai de care nu stie cum sa se mai auto-ponegreasca, pentru a i se alatura renumelui deja castigat sinequanonul de modestie: ultimul lustru al nimbului ascuns cu umilinta in sutana, si apoi fiat lux si s-auzim de bine…
Adrian Cipariu are o idee geniala. La ce bun ocara? Toata lumea stie la ce foloseste. Miliardarii zdrentarosi ne umplu strazile. Jocul lor nu mai pacaleste pe nimeni : suntem o societate de fuduli si de nu-si-mai-incap-in-piele ! De-aia ne omoara la tot pasul cersetorii, cu solicitarile lor ipocrite ! Dupa chistocul de tigara proasta al cator coate-goale nu se ascunde, oare, trabucul Sefului de Întreprindere ?
Decizia lui Cipariu e luata. Se va prezenta imbracat sobru. Sobru, dar corect. Îsi va lua premiul schitand o parere de zambet – insotit de o lejera inclinare a capului, catre public. A nu face pe modestul. Iata cel mai bun gaj de modestie !
Calculul fusese corect. Ziarele de a doua zi o consemnasera: «Recunoscut in cele din urma si in Tara, Adrian Cipariu stie sa se arate sobru, dincolo de mascarada falsei umilinte a confratilor…» Asa isi incepea editorialul confratele de la Evenimentul Literar…
Numai ireductibilii de la Alternativa la Alternative denuntasera o manevra cinica a unui asa-numit geniu national gemand sub greutatea propriei infatuari…
Dar cu tirajul lor de 20 de exemplare, deocamdata, cine ii asculta? |
.jpg)
