Aspiratie
În templul pagan al padurii de brad
ursita mi-a fost o sacra porunca:
asaltul final, descendent,
spre nadirul prezentei
sa-l realizez pe fata ascunsa a Lunii,
eu, ultimul alpinist temerar
ori poate ca primul –
pionier brav intr-o sisifica
viziune a lucrului prin cuvant,
nu prin intelect,
totul raportat la viziunea greaca,
aurorara,
a ruperii zeului in bucati
si adunarii sale laolalta
intru buna cunoastere
si iubire a celor asemenea noua -.
Tremurul fluorescent al chipului
bolnav parca de o incurabila maladie,
adumbrit printre stele al Selenei
imi invesmanteaza cugetul avantat
precum rasa unui calugar,
trupu-i becisnic.
Nebun! Nebun! Nebun de legat
este cel ce cuteaza astazi,
in splendoarea calpa a luminii neoanelor
si in duduitul surd al motoarelor,
imbracat in rufe imbacsite
cu gaze de esapament,
sa spere intr-o eroica epopee
a coborarii nocturne,
pe-un drum strajuit
doar de stele:
adsensum ad inferos –
iata nebunia mea, mania mea,
de care nu ma pot dezbara
precum cainele de purici
si romanul de obiceiul
celor patruzeci de pahare!
Dar murmurul rugilor din sfanta Manastire de Tamaie
ce are in curte
o fantana lina,
cu apa putina,
ce cladita era
pe-un picior de plai,
pe-o gura de rai,
mai dainuie inca?
Sa fie oare cu putinta
sa mai fi tinut cineva minte
poteca serpuitoare prin padurea de brad,
cea nebatuta de toti muritorii,
ce se opreste drept in pragul zidirii,
al sacrului loc al inchinaciunii noastre?
Sau uitate sunt toate
iar in sacrum sacrorum
paianjeni cu cruce isi tes panza?
Însa eu aud uneori,
precum un rasunet
din alta lume,
de pe un alt taram,
vocile tunatoare ale zeilor:
odata cu ploaia ce curge siroaie
le aud, bubuitul spuselor lor
imi face timpanele sa-mi tiuie,
de dinauntru in afara,
de parca munti intregi ar vrea
sa razbata in lume
dupa ce-au fost inghesuiti
milenii de-a randul
intr-un loc mai mic decat varful acului.
Înfricosator este ca fara
aceste voci tunatoare
din nadirul prezentei
stiu prea bine
ca nu pot trai,
ca firul verde-al ierbii
in lipsa de lumina.
O, placere perfida a nemuririi,
suferinta augusta a izbanzii
prea multe vieti asteptata,
melancolic rasuna intr-o tacere solemna
cantecul mut al pasarii-suflet.
Si nu poate sa nu se auda,
oricat de puternic
ar dudui motoarele
si oricat de mult ar huli multimea
poezia
pe strazi si prin piete.
Ce multe se vad cu privirea
in clipa temuta a mortii;
iar dupa aceea, apoteotica iluminare
in clipa ferice a pasirii sfielnice
prin vamile cerului,
inspre Poarta Raiului,
doar cel vrednic poate sa treaca,
doar alpinistul a carui ascensiune
n-a fost de fapt
decat o continua coborare,
o retragere planificata
nu din lume,
ci din ceruri,
inspre negativitatea primordiala,
asemenea unei stafii a intunericului,
ca un strigoi ingrozit
ce bantuie in cautarea iubirii
si a absentei izolate
pe piscul sepulcral
al linistii permanente.
Canticos espiritual
În apa de safir a raului isi spala
fustele rosii fete blonde,
cu bucle mandre pe grumaze –
vibratie baroca, vie.
Doar indelebila pecete
ce-i pusa aspru, pe vecie,
ascunde ceara aurie,
amorfa urna sepulcrala
ce negresit va fi sa fie.
Un zeu carunt in bezna sade
stralucitor in intuneric
precum un diamant sub soare.
Fecund e pantecul femeii,
matern, bondoc precum un plod in scutec,
unde cuprinse sunt in ele
cristale pure, clinchet, vise
cu dive blonde, iubitoare
ce intr-o zi iesind afara
in unduirea apei limpezi
spala-vor rufe si covoare.
Pe dedesubt totu-i tacere,
nimic nu zburda, nu se misca.
E incordata asteptare
intr-o samanta intunecata,
vointa pura, in armonie
cu alte voi, la fel de crude,
si-o promisiune imperiala
ca roza va inflori, in fine.
Barcarola desertica
Un cantec trist al nobilei virtuti,
indelebila spaima ce rasuna
ca un ecou in chei de piatra sterpe;
atat mi-e dat sa fiu, avand in mine,
drept unica avere, doar un acord
stingher plutind in spume
de verzi naluci ce-s numere ori sume
de alte numere, adulterine umbre.
Nascut e din pacat puberul suflet,
din sora si din frate iubirea vinovata –
a heruvimilor cereasca imbratisare –
facut-a sa mijeasca a fiului lor raza.
Sortit e numai drumul, nauntru si in afara.
E calea sempiterna a dezolantei datini,
mai veche decat lumea, exil tacut si rece.
Nobil pribeag, fii tare; caci n-ai uitat
ce sange albastru iti curge iute-n vine.
Cand tatal tau e Tatal, putine mai conteaza,
iar verbioase curve in cur sa te sarute;
caci tu le stii pe-a` tale si finele-i aproape
al crudului exil ce te-a zvarlit in lume.
Tu esti poet, ei – plebe.
Cunosti a` tale rosturi; cei multi,
buda cu scarne si-o umplu toata viata.
Asa a fost sa fie, lasat de sus, din ceruri:
nici nu-s cu totii nobili, nici vrednici pe vecie.
Pasarea sufletului
În bradul batran din curtea casei parintesti
s-a cuibarit o pasare rosie.
Penele ei din arama sunt ascutite ca pumnalele
asasinilor din muntele sterp al Iranului
iar ochii-i sunt galbeni, din ceara.
Doar trilul sau, inconfundabil imn al victoriei,
imi imbraca sufletul intr-o fericire albastra.
O, pasare a cerului, pasare de culoarea
sangelui de porumbel sacrificat prea devreme,
fa din viata mea una inchinata
sacrelor tale mistere.
La sfarsit, poarta-mi sufletul disparent
pe aripile tale imbracate in petale de trandafiri,
spre inaltimile nebanuite vreodata de nimeni
ale campiilor celeste, intinse de-o parte
si de cealalta a Caii Lactee,
acolo unde cresc tainic flori de myosotis. |
.jpg)
