Una dintre cele mai controversate carti din istorie, “Versetele satanice”, l-a transformat pe Salman Rushdie intr-un simbol al libertatii de exprimare. Conflictul dintre autorul englez si ayatolahul Khomeini s-a materializat printr-o fatwa inca in vigoare, o recompensa pe capul lui Rushdie, mai multe tentative de asasinat si o publicitate care a transformat romanul intr-un bestseller aproape instantaneu.
O imensa alegorie, “Versetele satanice” surprinde inca de la primele pagini cititorul, care este aruncat brusc intr-un univers inedit, in care legile naturale nu mai au aproape nicio valoare. Privesti cum binele si raul se prabusesc din cer spre apele Tamisei si incepi sa deslusesti putin cate putin povestea, te intorci la orginile acestei incredibile legende moderne. Salman Rushdie isi dezvaluie in acest roman intreaga masura a talentului sau de povestitor, amestecand hipnotic simboluri, culturi, spatii si indivizi, transformand fiecare cuvant intr-un rit.
Tema centrala a romanului este religia, care transcende actiunea, oferind intelesuri pentru fiecare gest. Nimic nu este facut la intamplare, totul pare perfect justificat, integrat intr-o adevarata feerie a detaliilor, specifica prozatorilor orientali. Împartit intre cele doua lumi, Rushdie abordeaza aceste detalii luxuriante din postura clinica a demiurgului, insistand de multe ori pe natura divina a povestitorului. El este pe rand Gibreel, Dumnezeu, conducandu-si impetuos actiunea si ajungand la inima cititorului. Învatam atunci ca putem transforma orice, inclusiv ingeri: “Îngerii sunt usor de impacat. Transforma-i in unelte si iti vor canta melodiile de harpie. Fiintele umane sunt mai incapatanate, se pot indoi de orice, chiar si de ce vad cu propriii lor ochi. De ce vad in spatele ochilor. De ce se zareste, pe cand se preling cu pleoape grele, din spatele genelor inchise... Îngerii... nu e mare lucru de capul lor cand e vorba de vointa. A avea vointa inseamna a nu fi de acord, a nu te supune, a dezaproba. Stiu, vorbe diavolesti. Shaitan intrerupandu-l pe Gibreel. Pe mine?”
O adevarata fresca ideologica, romanul pleaca de la o renastere simbolica pentru a se extinde mai apoi pe 3 continente, cu efervescenta specifica junglei. Calatorim impreuna cu Rushdie din casele pline de istorie ale Indiei pana in furnicarul marilor orase, suntem fascinati de pasiunea investita de fiecare personaj intr-o viata palpitanta. Cartea ne invata sa intelegem mai bine lumea, sa renuntam la aerul de superioritate. Povestile izbucnesc in fiecare moment si niciodata nu stii care dintre ele va reusi sa iti marcheze viata.
Penduland in permanenta intre luciditate si nebunie, Salman Rushdie isi contureaza personajele atent, insistand pe sentimentul acestora de alienare. Ca in toate romanele autorului englez, oamenii au probleme, se lupta cu propria lor personalitate devianta, incearca de multe ori in zadar sa isi regaseasca originile, strabat adevarate taramuri ale fagaduintei in incercarea disperata de a ajunge in cele din urma la iluminare.
O tema recurenta in toate romanele lui Rushdie, lupta dintre bine si rau isi gaseste aici un cadru ideal. În decorul agitat al unei Indii impartite intre musulmani si hindusi, actiunea ne poarta pe drumuri intortocheate, penduland intre momentul genezei si momentul apocalipsei. Descoperim nasterea unor versete, apoi suntem martorii efectului lor devastator, invatam ce inseamna dragostea doar pentru a intelege ca ea nu poate rezolva toate problemele. Pot oare imbratisarile sa rezolve traume, pot oare oamenii sa accepte ca exista forte deasupra lor, forte pe care nu le vor putea niciodata intelege?: “Saeed si-a pierdut cu totul stapanirea de sine:
- Mishal! Mishal! a tipat el. Poruncit? Arhangheli, Mishu? Gibreel? Dumnezeu cu barba si ingeri cu aripi? Rai si iad, Mishal? Diavolul cu coada ascutita si copite despicate? Pana unde ai de gand sa mergi cu asta? Au femeile suflet, ce zici? Sau, altfel, au sufletele sex? E Dumnezeu negru sau alb? Cand se vor desparti valurile oceanului, unde se va duce surplusul de apa? Se va ridica pe margini, ca niste ziduri? Mishal! Raspunde-mi! Exista miracole? Crezi in paradis? Mi se vor ierta pacatele?
A izbucnit in plans si a cazut in genunchi, cu fruntea lipita in continuare de perete. Sotia sa muribunda s-a apropiat de el si l-a imbratisat din spate.”
Desi patimas in fiecare moment, romanul ramane o mostra de obiectivitate. Exista in fiecare moment atat personaje pozitive, cat si personaje negative, fiecare atitudine este sustinuta si contestata in acelasi timp. Cititorul descopera o carte a contrastelor, in care se amesteca foarte multe mesaje. Trecand de la pasiune religioasa regenerativa la extremism fanatic, Rushdie ne arata tarele religiei, concentrandu-se asupra personalitatilor deviante care transforma adesea lumea intr-un camp de lupta.
Numele personajelor au semnificatii complexe, Rushdie oferind un adevarat nivel secund de intelegere. Numai din nume poti intelege ceea ce vrea sa transmita romanul, care este presarat de personaje exceptionale, asa cum doar in cartile lui Rushdie pot fi intalnite. Femei care se transforma in fantome, criminali lipsiti de scrupule care omoara batrane, toate extremele se intalnesc si converg spre un singur punct: prezentul absolut.
“Versetele satanice” reprezinta un punct de vedere curajos, iar reactiile vehemente impotriva romanului demonstreaza ca Rushdie a reusit sa atinga puncte sensibile. O carte care ridica numeroase semne de intrebare, o carte care ataca prejudecatile si se individualizeaza in numeroase ipostaze scandaloase. Oamenii nu sunt aratati ca niste fiinte impecabile, ci din contra, scriitorul sondeaza adanc abisurile indivizilor, scotand de acolo conflictul perpetuu intre bine si rau. Amestecand principiile si rasturnand valorile, autorul ne invata ce inseamna lumea moderna, oferindu-ne indemnuri valoroase. Sau, mai bine spus, Rushdie ne invata ca pana si rahatul are stralucirea lui: “Chamcha si i-a imaginat pe cei doi, Valance si Simba, ca fiind fiecare antiteza celuilalt. Se parea ca protestele isi atinsesera tinta: Valance era in plin proces de “depolitizare” a show-ului. Îl concediase pe Chamcha si pusese in interiorul costumelor si imaginilor generate pe calculator un teuton blond, inalt, cu pectorali si creasta, un Schwarzenegger computerizat din cauciuc, o varianta sintetica, ce dadea din solduri, a lui Rutger Hauer din Vanatorul de recompense. Evreii au fost si ei dati afara: in locul lui Mimi noul show va avea o voluptuoasa papusa neevreica.
- I-am trimis un mesaj doctorului Simba: acum sa te vad cum iti mai bagi doctoratul ala nenorocit in treaba mea. N-am primit niciun raspuns. Va trebui sa se straduiasca putin mai mult daca vrea sa cucereasca tarisoara asta. Eu, unul, a anuntat Hal Valance, iubesc rahatul nostru de tara. De aceea am de gand sa o vand in intreaga lume: in Japonia, in America, in cacacioasa de Argentina. O sa vand toate pieile de pe ea. E ceea ce am vandut toata viata: rahatul asta de natiune. Drapelul.”
Stilul lui Rushdie este alert, referintele se succed aproape instantaneu, iar lumea pe care el o descrie nu poate fi contestata. Avem suferinta, avem iubire, avem cersetori, avem regi, toate ingramadite intre limitele unor orase in suferinta. Nici macar clima tropicala nu mai poate salva Londra, un oras aflat parca la marginea timpului, intre doua lumi care se ciocnesc violent. Brutalitatea descrierii este un atu al cartii, care nu evita in niciun moment duritatea, de multe ori impinsa pana la dezgust fiintativ.
Reusind sa fluidizeze romanul, Rushdie le ofera cititorilor un corpus al legendelor, o impletire magica a unei realitati croite dupa necesitati. Nimic nu e imposibil, pare sa ne spuna autorul, nimic nu le ramane interzis celor care isi permit sa viseze. Asemanandu-se cu marii povestitori ai Orientului, Salman Rushdie creeaza o adevarata epopee, o lupta permanenta intre bine si rau, care se termina pana la urma intr-o ambiguitate naturala. Intensitatea nu urmeaza un tipar, iar cartea este presarata cu numeroase puncte de interes, dovedind inca o data capacitatea de asimilare incredibila a omului modern.
Unul dintre cele mai importante tipare conflictuale este pentru Rushdie lupta dintre nou si vechi, dintre tanar si batran. Romanul este presarat cu astfel de scene, in care generatiile nu reusesc sa ajunga la un numitor comun, ramanand de fiecare data de partile opuse ale baricadei. Tinerii refuza sa se explice, cei mai in varsta sunt socati de atitudinea lor, iar disputa este garantata. Reusind sa induca o atmosfera de candoare rafinata, romanul ne ofera simplitatea limbajului simplu, direct. Pana la urma si ingerii au nevoie de putina distractie: “- Foarte bine, a zis ea. Marturisesc, dar promite-mi ca pastrezi secretul.
El s-a intins dupa Coca-Cola.
- Ce secret?
Naivul de Jumpy. Mishal i-a soptit la ureche:
- Mi-o trag. Cu amicul tau, domnul Hanif Johnson, avocat.
Jumpy a fost socat, ceea ce a iritat-o pe fata.
- Of, las-o balta! Nu mai am cincisprezece ani.
El i-a raspuns cu glas stins:
- Daca mama ta afla cumva...
Iar Mishal si-a pierdut din nou rabdarea.
- Daca vrei sa stii, a zis ea irascibila, Anahita e cea care ma ingrijoreaza! Vrea si ea tot ce am eu. Iar ea, apropo, chiar are cincisprezece ani.
Jumpy si-a dat seama ca rasturnase paharul de carton si acum avea Cola pe pantofi.
- Da-i drumul, insista Mishal. Eu am recunoscut. E randul tau.
Dar Jumpy n-a putut spune nimic. Dadea inca din cap, cu gandul la Hanif.
- O chestie din asta l-ar putea termina, a zis el.
Vorbele lui au pus capac la tot. Mishal si-a ridicat nasul in vant.
- Oh, am priceput! a raspuns ea. Crezi ca nu sunt destul de buna pentru el.
Si a adaugat peste umar, in timp ce pleca:
- Poftim, Greierasule. Sfintii nu se fut niciodata?”
Folosind naratiunea la persoana a III-a, Rushdie explica in multe momente actiunea, fara sa para insa artificial. Preluand rolul demiurgului, autorul isi permite sa fie brutal, isi permite chiar sa isi atace personajele. Fara mila, romanul ironizeaza simbolurile lumilor imbatranite din care isi trage seva. Coranul este o pura inventie, Mahomed nu reuseste sa isi satisfaca femeile, curvele se substituie sotiilor sale, iar visele se transforma in alte si alte vise.
Exploatand la maxim panteonul hindus, Rushdie subliniaza conflictele religioase care au marcat lumea in ultima parte a secolului 20. Fanatismul nu poate fi niciodata o optiune, pentru ca fanatismul nu va aduce decat durere. Încercand sa evite alunecarea in bigotism, cartea se concentreaza asupra povestii, purtandu-i pe cititori printr-un labirint al regasirii. Doar moartea poate sa intervina, doar moartea poate sa mai salveze ceva.
Alaturand pasaje emotionante, cartea lui Rushdie este una dintre cele mai bune scrise in ultimii 50 de ani. Chiar daca nu a reusit (din cauza incarcaturii ideologice foarte mare si a diferitelor amenintari) sa isi adjudece multe dintre premiile pe care le merita, cartea a impresionat deopotriva criticii si cititorii din lumea intreaga. Scrisa intr-un ritm frenetic, lovind prin frazele ei rafinate, “Versetele satanice” este cu adevarat o carte care a schimbat lumea: ”- Cine e mai nebun, i-a soptit Osman clovnul in ureche boului sau in timp ce il tesala in micul sau grajd, femeia nebuna sau prostul care o iubeste pe femeia nebuna?
Boul n-a raspuns.
- Poate ca ar fi fost mai bine sa ramanem niste paria, a continuat Osman. Un ocean obligatoriu suna mai rau decat o fantana interzisa.
Iar boul a dat din cap de doua ori, bum-bum, adica da.”
O carte fascinanta, “Versetele satanice” trebuie citita de toti cei care vor sa savureze o portie mare de pasiune. Rushdie isi construieste peisajele grandioase fara teama, fara prejudecati. Orice este posibil, pentru ca in lumea noastra binele si raul se amesteca aproape intotdeauna. Un roman al alegerilor, un roman in care demonii devin ingeri, iar ingerii se prabusesc in valatuci de fum. Crime, sange, pasiune, erotism si regasire, iata atributele unei carti hipnotice, care nu poate decat sa fascineze. Aidoma unui cantec indian, descoperi putin mai mult cu fiecare pagina. Salman Rushdie isi recita versetele satanice cu fervoarea celui care a descoperit ca si dumnezeu stie sa planga...
Salman Rushdie – Versetele satanice, Ed. Polirom, 2007 |
