16
Ma trezesc deseori ca adopt expresia omului care ascunde ceva. De ce fac asta? Nu stiu, pentru ca nu am nimic de ascuns. Sunt atat de plin de necunoscute incat pot afirma fara gres ca ma simt de-a dreptul gol. Si, cu toate acestea, chestia imi provoaca placere. Mai intai, ma incrunt. Nu foarte mult, ci discret, doar atat cat fruntea mea sa tradeze o incordare ce presupune actiunea de a ascunde. Apoi imi intorc capul de asa maniera incat privirea sa para ca trece prin oameni si lucruri. E foarte importanta si pozitia spatelui: omoplatii nu trebuie sa fie nici prea rigizi, dar nici relaxati de tot. Trebuie sa fie oarecum adusi, ca si cum povara secretului tau ar apasa pe ei. Pasii sunt, de asemenea, esentiali. Distanta dintre ei trebuie sa fie egala, iar ritmicitatea deplasarii talpilor perfecta. La fiecare a patra masura – elementul-soc: o contrabalansare riscanta a greutatii pe unul dintre picioare, o ezitare perfect regizata, o aparenta perturbare a intregii tale fiinte, un infinitezimal colaps fiziologic. Apoi, imediat, redresarea, reintrarea ritmicitatii in perfectiune, alegerea cu rece discernamant a momentului celei de-a patra masuri.
„Alexandru, la ce te gandesti?”
„La nimic, Mirunda. Tie pot sa-ti spun adevarul: nu ma gandesc la nimic.”
„Stii, cand m-ai luat in brate si am trecut amandoi in gradina cu zarzari, am avut un moment impresia ca altcineva intra in mine, nu tu.”
„Si eu am senzatia ca, uneori, altcineva se foloseste de trupul meu. Dar atunci eu am fost.”
„De unde stii?”
„Sunt absolut sigur. Aveam plumb in vene.”
„Vreau sa fiu sigura ca de fiecare data vei fi tu, nu altcineva.”
„Mirunda...esti prea inteligenta ca sa fii sigura de ceva.”
„De fapt, nu ti-am cerut decat sa promiti.”
„Promit.”
Nu as putea tine niciodata un jurnal. Memoria mea selecteaza lacoma atatea amanunte incat abundenta detaliilor ar sufoca orice semnificatie. Faptul este oarecum paradoxal, pentru ca, in realitate, nu ma intereseaza in nici un fel detaliile obiective. Cu toate acestea, in mintea mea, independent de propria-mi vointa, se aduna nenumarate fragmente dintr-o viata pe care oamenii inca se mai incapataneaza sa o considere importanta. Se creeaza un munte urias din piese de puzzle, care, aduse in ordinea finala, ne infatiseaza o limba scoasa in bataie de joc.
„Domnule Goldberg, cine era omul de pe camp, cel care separa graul de neghina?”
„Dragul meu, vorbeste mai incet, ne aude visinul. Era...”
„Cine era?”
„Era...Sfantul Unic.”
Hihihihihi.
Rasul racoros al domnului Goldberg.
Am intalnit-o pe Geni la doua saptamani dupa ce m-au dat afara. Statea in mijlocul Pietei Poligon, privind dezorientata statuia lui Nae Ionescu.
- Ce faci aici, Geni? am intrebat-o.
- Sunt gravida, mi-a raspuns fericita.
- Te-am intrebat ce faci aici, nu daca esti gravida.
- Dar sunt gravida...ce sa fac, ma uit la statuia asta.
- Stii a cui e?
- A Primariei.
- Nu de proprietar de intreb...pe cine infatiseaza?
- A...nu stiu. Dar nu-mi place, omul asta e incruntat, nu-mi face bine, pentru copil mai ales...sa nu uit, poftim!
Mi-a intins un sandvis cu branza. Am intrebat-o ce gust are.
- De iaurt. Saptamana asta...numai cu gust de iaurt.
- Stii ce esti tu, Geni?
- Nu, nu stiu. Mama?
- Nu, esti simbolul postmodernismului.
- Poftim? E de rau?
Am muscat din sandvis.
- Nu, e de bine. Dumnezeu nu are putere asupra ta. Vei face copii incontinuu, imuna la orice raza de soare, vei trai doar cu frica de inventar...copiii tai vor manca in intuneric, toata viata, branza cu gust de ridichi si ridichi cu gust de smantana, vor creste si se vor inmulti...si cu toate acestea, nu esti un om rau. Multumesc pentru iaurtul care nu exista.
Era atat de blonda si de carliontata!
Domnul Goldberg se pregatea sa moara!
Gastele plecau spre sud!
Iar eu, la doua ore dupa moartea domnului Goldberg, mi-am pierdut cunostinta.
Fisura din creierul meu.
Domnul Goldberg statea intins pe pat. „Totul arde, dragul meu, arde.” Am incercat sa-i dau apa. Imposibil, nu primea nimic. Am incercat sa-l intorc de pe o parte pe alta, dar trupul lui uscat avea tone. „Domnule Goldberg, spuneti-mi ceva, va rog!” Icnea puternic. Tusea lui tabagica absorbea toata realitatea din jur. „Foc, dragul meu, ma topesc.” Mirunda nu clipea, ochii ei holbati imi creau sentimentul unei voluptati a fricii. „Si mie mi-e teama, Mirunda.” Stia, dadea din cap, stia prea bine. Max orbecaia prin camera, jurase sa nu-si dea jos ochelarii negri. L-am intrebat daca nu doreste ceva, un pahar cu apa macar. „Tinere Alexandru, David arde, nu noi.” Ma purtam stupid, dar gandurile mele erau cu mult mai groaznice. Îmi imaginam clipa cand domnul Goldberg, datorita staturii lui mici, va fi primul mort care va incapea in dric in pozitie fireasca, nu pe diagonala. Domnule Max, as fi spus, David va fi primul mort drept pe care-l veti cara la cimitir. Dar nu puteam sa spun asa ceva, gura mea era zavorata pentru astfel de vorbe. Apoi domnul Goldberg imi facea semne, abia mai putea sopti, „apropie-te, dragul meu, pune urechea la gura mea.” M-am aplecat. Mirunda a intors capul. Max devenise brusc interesat de un minuscul goblen de pe perete. „Da, domnule Goldberg.” Mai aproape, mai aproape, parea sa-mi spuna. M-am aplecat cat puteam de mult. „Sifonierul, dragul meu, sifonierul de sub lamai...pe raftul din dreapta, sus...tot ce e acolo este al tau...de la mine.” I-am multumit. Dumnezeule, cum puteam sa fiu bine crescut in asemenea momente si sa-i spun multumesc? Cred ca, daca ar fi putut, domnul Goldberg ar fi ras. „Cu placere, dragul meu.” Chiar mi s-a parut ca a zambit, o fractiune de secunda, atat, pentru ca tusea ii asalta intregul trup. „Alexandru, noi nu trebuie sa facem nimic? Doar asa, sa stam?” Nu i-am raspuns Mirundei, ce sa-i raspund? Îmi era foarte cald, ma sufocam...aer, ma inec. „Domnule Max, va rog, deschideti larg ferestrele.” Pleca glont spre geamuri, se izbi de masa, de fotoliu, nu vedea nimic prin ochelarii negri. „Imediat, tinere Alexandru, acum.” Domnul Goldberg ma privea intr-un fel...”Domnule Goldberg, va implor, nu ma mai priviti asa.”
Horc.
Moartea este o violenta gratuita. Inutila. Vreau sa spun ca nu fenomenul in sine e de speriat, ci modul cum se petrece. Ce deliciu, cat de usor poti zdrobi demnitatea unei fiinte strivindu-i carnea, facand-o sa urle, torturand-o.
Horc.
Ce colaj sinistru: omul la tinerete, mandru si prost, incat te induioseaza, apoi acelasi om rastignit pe patul de spital, sau pe cel de acasa, sau pe o margine de drum. Bagat in foc, strans in chingi pana tasneste rahatul din el. Mutilat, pana devine de nerecunoscut.
Horc. Horc.
„Arde, dragul meu, arde.”
L-am rugat pe Max sa aprinda lumina, se facuse intuneric si nimeni nu bagase de seama. Mirunda se legana de pe un picior pe altul, fata ei se schimonosise, parea alta femeie. Se apropie de mine si-mi sopti la ureche ca domnul Goldberg se uita intr-un mod ciudat la un punct fix de pe tavan. „O fi vazut ceva?” Max nu stiu ce facea de nu aprindea lumina, ma enerva. „Domnule Max, actionati odata intrerupatorul ala...” Dar Max aprindea un bat de chibrit si-l tinea pana-i ardea degetele, apoi aprindea altul. „Întrerupatorul, domnule Max, intrerupatorul...” Alerga Mirunda si aprinse, in sfarsit, lumina. Eram deja isteric.
Hirrr.
Si vinovatia, cumplita vinovatie de a supravietui celui care tocmai a murit.
Hirrrrrrrrrrrr...
„Haideti, domnule Max, sa facem ceva, dumneavoastra va pricepeti.” Mirunda dadea din maini, totul statea sa explodeze. „Nu stiu, nu stiu deloc ce sa fac, tinere Alexandru.” Nu se poate, imi spuneam, trebuie facut ceva...
Chiar asa, de unde nevoia asta de a face ceva imediat dupa ce moare un om, de unde energia asta debordanta si stupida?
...trebuia facut ceva, aha, imi amintisem. Daca nu actionam repede, domnul Goldberg se racea si trupul lui ar fi ramas rigid, imposibil de adus intr-o pozitie potrivita pentru a fi pus in sicriu. „Domnule Max, trebuie sa-l dezbracam, sa-l spalam, sa-l imbracam la loc si sa-l punem in sicriu.” Max imi explica rar ca nu stie, nu stie deloc ce sa faca. „Dar, domnule Max, nu sunteti cioclu?” Nu, nu era. „Tinere Alexandru, eu nu sunt cioclu, sunt doar sofer de dric.” Plangea. Apoi Mirunda, cu fata descompusa, ma intreba care sicriu. „Cum care sicriu, Mirunda, sicriul in care se baga un om mort pentru a fi inhumat.” Da, era de acord, doar ca ea nu vedea nici un sicriu. Am simtit ca-mi plesneste capul. Max plangea in hohote. Asa era, nu aveam sicriu.
Hahahahahahahaha.
Asa ar fi ras oamenii responsabili...uite, ba, astia, cu mortul in casa si n-au sicriu.
Si eu as fi raspuns: da, ba, n-avem, si ce-i cu asta? Vreti o tibie in bot?
Ce de tampenii imi treceau prin cap...
„Ce frumos este domnul Goldberg acum, Alexandru.”
„Crezi, Mirunda, chiar crezi asta?”
„Da, asa mi se pare.”
„De vreo cateva ori am fost tentat sa-ti ating sanii...sa nu ma intelegi gresit.”
„Nu, inteleg, inteleg...”
Apoi mi-am pierdut cunostinta.
M-am plimbat mult printr-o lumina obscura...nici intuneric, nici lumina. Sa vezi fara a vedea nimic e ca si cum ai privi fara ochi. Îti intuiesti doar propriile-ti gauri din tigva epilata, descarnata. Prin gaurile astea bate uraganul, da, uraganul e singura realitate care da viata luminii care nu este. În realitatea asta nu-i nimeni caruia sa te recomanzi. Stiti, eu sunt medic, eu sunt strungar, eu sunt manager, eu sunt gropar, eu sunt bibliotecar ...fleosc, pleosc, ca rosia stricata, izbita de peretele nimanui. Prietene umflat in pene, obezule de vanitate, nu mai spune cu te ocupi, spune ce esti, spune-ti tie insuti grozavia asta, arunca-ti-o-n obrazul pe care nu-l mai ai. Eu...eu...eu sunt...eu...Balbaitule, zavragiu nenorocit, ti-ai inghitit limba pe care n-o mai ai? Eu...eu...eu...În soapta, in soapta, ai vrea sa nu se auda, dar smecher cum esti poti sa crezi ca tot ai spus ceva. Eu...eu...eu am construit...Ce ai construit, prietene, tu nu vezi ca aici nu-i nimic? Care constructie, care tu? Tot nu vrei sa spui ce esti, smecherie cu pedale? Brrrrrrr, se face frig si vrei sa-ti bagi tigva intre umerii pe care nu-i mai ai. Hai, ma, spune odata ce esti, ca s-a plictisit si uraganul, s-a scarbit, mai are putin si se apuca sa serveasca lamaie...Eu, eu...eu...eu sunt...Hai, slabanogule, nu te mai da asa sensibil, articuleaza cu limba pe care n-o mai ai...Eu sunt...om. Ete, ba, ce chestie, sa-ti treaca una ca asta prin cap, hai, mai spune o data, mai tare, mai tare. Uffffff, ce zapuseala, incepe fierberea, te astepti sa apara ceva, dar...nttttttt...nimic...nu apare nimic. Apoi, tot nimicul care nu este incepe sa capete greutate, sa apese, din ce in ce mai greu, aoileu, iti striveste trupul pe care nu-l mai ai. Bun, prietene, acum a doua intrebare: ce fel de om esti? Gata, iti vine sa urli cu gura pe care n-o mai ai. Sunt un om...Da, ascult, ce fel de om?Pai chiar asa, te gandesti tu cu creierul pe care nu-l mai ai, ce fel de om? E prima intrebare pe care ti-o pui in viata ta...ce reusita!...iti dau lacrimile si ele plutesc suav prin nimicul care nu este...mai, parca mi-a revenit demnitatea, iti spui...Uraganul se opreste si auzi ceva care este: dati-i sa manance, dati-i sa bea, lasati-l sa se odihneasca, sa prinda puteri, sa se intoarca in ceva-ul care este, ca, oricum, rapid, il va transforma in ceva care nu mai este, dati-i drumul, lasati-l liber sa nu mai fie om, sa se faca ce vrea, doctor, presedinte, actionar, etc, bla, bla, bla, sa faca tot posibilul sa nu mai fie, dar sa faca, sa faca tot timpul ceva care nu va fi. Punct.
Mamaaa, daca aveam un Bentley acum ii faceam varza pe toti, omoram un caine si-o pisica, impuscam un elefant, strangulam o balena, imi faceam muschi de plastic, tineam un discurs, rezolvam problema irakiana si mancam sanatos, frate...as fi fost un om respectat.
Buf!
Usa.
Trosc!
Nu stiu daca yala, asta numai un scriitor de renume are voie sa hotarasca.
„Alexaaandru...”
„De ce tipi asa, Mirunda? Aud, nu mai tipa, aud.”
„Alexandru, te iubesc.”
„Si eu pe tine.”
„Cum sa ma iubesti asa, dintr-o data? Zaci de trei ore in coma si te trezesti iubindu-ma?”
„Sigur iti spun...Domnule Max...Domnule Max, va rog, nu mai plangeti.”
„Bine, tinere Alexandru, asa o sa fac, nu mai plang, doar ti-am spus...eu nu sunt cioclu, sunt sofer de dric.”
Apoi m-am dus in camera de zi a domnului Goldberg, cea mica, cea cu lamaiul. Îmi venea sa plang. M-am repezit la sifonier, am cotrobait in raftul din dreapta, chiar am inceput sa plang, si am tras de acolo o cutie de carton.
„Stai cu mine, Mirunda, te rog.”
„Bine, raman.”
„Eu o sa astept pe hol, tinere Alexandru.”
„Bine, domnule Max.”
Cutia continea: portretul bunicii mele, muzicuta Dalila, o cutie cu trabucuri de cea mai buna calitate si un contract bancar de cont curent de 600.000 de euro. Contul era pe numele meu.
„Mirunda, putem sa ne cumparam o barca mica, mica de tot, usoara, din fibra de sticla, de doar doua persoane, doar eu si cu tine, si o masina de pompieri ca sa avem cu ce sa caram barca de colo pana colo...o sa trag eu la rame, ma pricep.”
Asta-i spuneam Mirundei, cred ca eram schizofrenic.
„Ba nu, Alexandru, eu o sa trag la rame, imi doresc de mult timp.”
Cred ca si ea era schizofrenica.
De aceea imi vine sa spun uneori: la gunoi cu mine.
Si mai cred ca Max l-a dezbracat pe domnul Goldberg, l-a spalat si l-a imbracat in acest costum negru, cu dungi albe, diagonale, foarte fine, aproape insesizabile.
Dungile astea fine, albe, de pe costumul de inmormantare al domnului Goldberg, imi apar si-mi dispar din fata ochilor de doua zile, ca niste zabrele de lumina, palpaind in noapte sau facand diminetile reci si clare, si e atata speranta in aceasta inchisoare incat, daca as fi fost broasca, as fi facut salturi lungi, din ce in ce mai lungi, pana cand plutirea ar fi devenit unica mea ratiune de a fi. Pentru prima oara in viata as fi putut spune clar, raspicat, da, sunt broasca si fac salturi, fac salturi din ce in ce mai lungi, oac, oac, sunt brotacul care poate spune ce este si cum este. Punct. De doua zile, privesc portretul bunicii mele, cu o mana pe genunchii Mirundei, pe bancheta din spate a dricului... domnule Max, mai puteti, mai puteti sa conduceti?...cu domnul Goldberg care a intrat peeeer-fect drept... as putea sa jur: pe onoarea mea daca toata treaba nu-i cu dichis...oac-oac...pot sa mai conduc, tinere Alexandru, mai pot inca o zi.
Bunica mea este redata din semiprofil. Este atat de frumoasa incat pare stranie. Obrazul dinspre mine este palid, ochiul de deasupra lui - mare, rotund si cascat intr-o privire circulara care umple golurile din intunericul cel mai de nepatruns. Din ochiul hasurat nu poti vedea decat ramasitele ruinate ale trecutului. Treptele, sangele, neamtul, boarea umeda ce venea dinspre Dunare si asteptarea. Salcamul. Gatul lung, mai alb decat fata, tradeaza o anahoreza care l-a facut pe bunicul meu sa sape, sa sape neincetat in gradina...Mira, pune-i sa manance copilului. Pometii putin lasati si linia nasului, conturul indecis al barbiei, urechile – doua pete, doua laviuri, toate acestea converg spre buzele stranse a indoiala.
Caci ce este iubirea dintre un barbat si o femeie?
Bunicul meu era pe moarte, bunica la capul lui, eu eram ascuns dupa usa, ascultand nevazut, cu teama ca voi fi pedepsit furand acele secrete.
„Mira, ai ceva sa-mi reprosezi?”
„Nu, Ilie. Dar tu mie?”
„Nu, nimic, absolut nimic, am trait bine impreuna. Alexandru a venit?”
„Nu, dar vine, vine.”
„Sa-i pui sa manance cand vine.”
„Îi pun, ii pun.”
Vorbeau in soapta.
Apoi bunicul meu a murit.
Horc.
Hirrrrrr.
Caci iubirea este clipa mortii, cand, privind in urma, poti spune: nu, n-am lasat o secunda din mana ceea ce am iubit, si ceea ce am iubit s-a tinut strans langa mine, si toate hartoapele prin care am trecut au legat mai tare nodurile firave ale inceputului, iar moartea asta nu mai poate dezlega ce-a fost legat pe veci.
Punct si virgula.
Am ajuns la maica-mea in seara celei de-a treia zi de la moartea domnului Goldberg. Max nu mai putea sa conduca, era epuizat, statea la volan de trei zile si trei nopti si nu-i permisesem sa opreasca mai mult de zece minute la intervale de patru ore. Miscare, miscare, simtisem nevoia sa ma misc, sa circul, altfel mi-as fi pierdut iar cunostinta. Ceea ce parea miraculos era faptul ca domnul Goldberg, perfect intins sub cupola de sticla a dricului, nu mirosea. E o minune, spusese Mirunda, ar fi trebuit sa miroasa greu dupa numai o zi, si noi il plimbam prin Braila de trei zile. Astea-s asa niste chestii, intervenise Max, dar nu mai zic nimic, gata, e ca atunci cand cu poneiul, asta-i, un ponei alb cu botul maro-maro, dar, gata, nu mai zic nimic, mister-mister, nu ne bagam noi.
- Asteptati-ma aici, i-am rugat, nu intarzii.
- Ai grija, imi spuse Mirunda.
- Ce-ti veni? De ce sa am grija?
- Nu stiu, iarta-ma, asa mi-a venit...
Am luat cu mine muzicuta si portretul bunicii mele.
Priveam balconul maica-mii printre plopii uriasi.
Traversam.
Copertina galbena si huruitul liftului si piatra pe care vreau sa-mi pun capul.
Nici nu apucasem sa merg la dans cu domnul Goldberg.
Mi-a deschis mama. Spun „mama” pentru ca dinauntru se auzeau mai multe glasuri si ar fi putut sa-mi deschida oricine. Era veselie mare, muzica, ascultau Abba. O, Doamne, ce oameni cumsecade, ce as fi putut astepta de la ei? Ce as fi putut astepta de la mama?
- Vino sa-ti prezint pe cineva, imi spuse maica-mea.
Si are ea asa un mod de a ma lua de brat, ca o mama moderna, care-i impartaseste tot fiului, de parca intre noi ar fi fost o relatie speciala, si mie mi se face jena si scarba de cate ori sunt pus in asemenea situatii.
- El este fiul meu, Alexandru, ma prezenta.
„Oh”-uri, „ah”-uri, entuziasme, „ce mare e”...ipocritii se prefaceau ca ma iubesc, ca sa nu le stric petrecerea.
Erau vreo patru perechi si unul, o namila, in capul mesei.
Eu ramasesem jenat in mijlocul sufrageriei. M-am uitat o clipa in oglinda de pe peretele din fata mea. Aratam ca un salbatic. Neras, nepieptanat, nespalat de trei zile, cred ca puteam mai tare ca domnul Goldberg.
- El este Vladimir, imi sopti dulce mama, si ma duse la matahala din capul mesei.
Eram atat de mic pe langa el incat m-as fi luat la bataie fie si numai pentru stupefactia pe care as fi vazut-o pe fata lui.
- Vladimir? am ingaimat.
- Da, da, mi-a soptit maica-mea fericita.
Doamne, ce nume avea taranoiul si nu stia nici macar sa se ridice cand i-am fost prezentat, sau macar sa schiteze gestul. Era pus pe fapte mari si avea cu zece ani mai putin ca mama si cu zece ani mai mult ca mine. Simteam ca innebunesc. Mi-a prins mana si mi-a strans-o cu putere, aproape mi-a zdrobit falangele. Futu-te-n gura de primitiv...
- Mama, am spus, urmeaza sa va casatoriti?
Eram atat de obosit si aproape ca n-o mai recunosteam pe femeia care-mi zambea cu subinteles de parca-mi tot vorbise de bivolul ala de vreo doi ani incoace.
- Si, imi spuse el, cum merge? Am auzit ca esti bibliotecar.
- Oac, am spus, si m-am simtit deodata mai linistit.
El rase, ca si cum as fi spus un banc.
- Eu si cu Dalila, continua vladimirul, ne cunoastem demult, dar nu ne gandisem...
- Oac-oac.
El rase iarasi, dar cu gura ceva mai inchisa. Maica-mea deveni serioasa.
- Ar trebui sa mergi undeva, intr-o firma, unde se castiga bine, esti tanar, ai putere de munca...
- Oac-oac-oac.
Maica-mea se incrunta, dar doua invitate incepura sa rada. Aveam succes, ce mai, eram mascariciul lor.
- Oac-oac-oac-oac.
Se amuzau din ce in ce mai tare.
- Oac-oac, oac, oac-oac-oac.
Apoi mama incepu sa planga si fugi in dormitor.
M-am dus dupa ea.
(Nesimtitii din sufragerie au schimbat muzica. Au pus Boney M.)
- Ai fost ca o piaza-rea, se repezi ea imediat la mine. Mi-ai distrus viata. Ce ai, ma, cu omul asta, ce ti-a facut?
- Uite-o, mama, pe mama ta...si i-am intins portretul Mirei.
Apuca furioasa portretul si-l arunca pe jos.
- Pentru ca esti rau, ma, de aia faci asa, esti un om rau. Ce-ai avut, ma, cu omul asta, ce ti-a facut?
- Uite, mama, numele tau...si i-am intins muzicuta.
Îmi dadu peste mana si muzicuta cazu pe parchet, se duse, aluneca sub sifonier.
- Esti blestemat, ma, blestemat...
- Nu intelegi, nu intelegi nimic...
- Ba inteleg, inteleg ca esti o scarba...
- Iar tu esti un om de nimic...
- Te-am crescut, secatura, te-am crescut...
- Merci, merci...
- Schizofrenicule...
- Aha...
Se facu liniste.
Ding-dong, ding-dong, ding-dong...clopotele de la cimitirul Sfantul Constantin.
Am dat sa ma aplec dupa portretul Mirei, dar m-am razgandit pe loc.
- Uite ce e, i-am spus, am de gand sa nu ma mai aplec niciodata, dupa nimic...vrei sa ne impacam?
Tacea.
- Iar vladimirului tau, am continuat, o sa-i cumpar un Mercedes nou, sa se dea mare si sa-i treaca supararea. O sa poata sa ma sfideze si pe mine, ca eu nu o sa am decat o barcuta si o masina de pompieri, veche si rosie.
- Te-ai ticnit de tot, nu mai esti in toate mintile...vai de capul tau!
- Vrei sa ne impacam?
Nu-mi raspunse.
Mama nu-mi raspunde niciodata.
Se ridica si pleca.
Mama se ridica si pleaca intotdeauna.
Mama este mandra, are demnitate.
Iar eu ma furisez, asta fac eu intotdeauna, ma furisez.
M-am strecurat precaut pe hol, terorizat de posibilitatea de a ma ciocni de vreun invitat care s-ar fi dus spre baie, sa se usureze. Caci nu m-as fi putut abtine, m-as fi repezit la petrecaret, l-as fi muscat de gat, apoi i-as fi strigat: sunt veninos, sunt veninos, fugi, salveaza-te, veninul a inceput sa circule...Dar terenul era liber...alearga manzule, zburda mielule...Si pot spune cu certitudine ca, da, dupa ce am inchis usa, in urma mea s-a auzit: trosc...si pot spune, da, era yala, yala se blocase pe dinauntru.
Am vomitat pe scari.
Apoi am rupt-o la fuga. Am cazut de vreo doua ori, dar nu simteam nimic.
Copertina galbena.
Traversarea.
M-am repezit in dric, direct cu capul in poalele Mirundei.
Am spus:
- Mirunda, sunt un monstru.
- Nu-i nimic, nu-i nimic, baga capul aici...bine macar ca n-ai doua capete.
- Ba am doua...
Mi-am bagat capul intre sanii ei.
- Terminati cu vulgaritatile, se supara Max, ce ar zice David?
- Iertati-ne, domnule Max, spuse Mirunda.
Mercedesul demara.
- Încotro? intreba Max.
- Înainte, domnule Max, i-am spus, inainte, altfel n-am facut nimic.
Înainte, oac. |
.jpg)
