Membrul indispensabil pentru trebile crestine, Kunin, un tinar barbat, cam la treizeci de ani, revenind din Peterburg in al sau Borisovo, inainte de toate si-a trimis calaretul in Sinikovo dupa preotul de acolo, parintele Iacov Smirnov.
Dupa vreo cinci ore s-a prezentat si parintele Iacov.
– Sint foarte bucuros sa va cunosc! – l-a intimpinat in hol Kunin. – A trecut un an de cind traiesc si slujesc aici, ar fi timpul, se pare, sa ne cunoastem. Bine ati venit! Dar, sa am iertare… sinteti atit de tinar! – s-a mirat Kunin. – Citi ani aveti?
– Douazeci si opt-t-t… – a rostit parintele Iacov, stringind usor mina intinsa si, nu se stie de ce, rosind.
Kunin si-a introdus oaspetele in cabinetul sau si a inceput sa-l cerceteze.
"Ce fata plata, muiereasca!" – a gindit el.
Într-adevar, fata parintelui Iacov avea in ea mult de muiere: nasul cirn, obrajii rumeni-aprinsi si niste ochi mari gri-albastrii cu sprincene difuze, abia vizibile. Pletele lungi, roscate, uscate si linse, cadeau pe umeri ca niste bete tapene. Mustata abia incepea sa se constituie intr-o adevarata mustata barbateasca, iar barba facea parte din acel soi de barbi care nu sint bune la nimic pe care seminaristii nu se stie de ce le numesc "tusti-afara": raruta, puternic decolorata; sa o netezesti si sa o piepteni nu ai cum, poti doar sa o ciupesti… Toata aceasta saraca fauna era raspindita neuniform, in smocuri, de parca parintele Iacov, hotarind sa se mascheze in preot si incepind sa-si lipeasca barba a fost intrerupt la jumatate de treaba. Pe el era o rasa de un cafeniu difuz cu petece mari pe ambele coate.
"Ce subiect curios… – gindi Kunin privind la poalele lui stropite cu noroi. – Vine intr-o casa pentru prima oara si nu poate sa se imbrace mai cuviincios".
– Luati loc, parinte, – a inceput el mai mult degajat decit politicos, apropiind fotoliul de masa. – Asezati-va odata, va rog!
Parintele Iacov a tusit in pumn, s-a lasat cu neindeminare pe marginea fotoliului si si-a pus palmele pe genunchi. Scund, cu pieptul ingust, cu sudoare si rosata pe fata, el de la bun inceput a trezit in Kunin cea mai neplacuta impresie. Pina atunci Kunin nicidecum nu s-ar fi gindit ca in Rusia exista preoti atit de neinsemnati si de jalnici, iar in poza parintelui Iacov, in aceasta tinere a palmelor pe genunchi si sederea pe marginea fotoliului el vedea absenta oricarei demnitati si chiar slugarnicie.
– Eu, parinte, v-am invitat pentru o chestiune… – a inceput Kunin, lasindu-se pe speteaza fotoliului. – Soarta mi-a harazit placuta obligatie de a va ajuta intr-o folositoare initiativa… Chestiunea consta in aceea ca eu, revenind din Peterburg am gasit pe masa mea o scrisoare de la intii-statator. Egor Dmitrievici imi propune sa iau sub obladuirea mea scoala parohiala care urmeaza a fi deschisa la voi in Sinikovo. Eu, parinte, sint foarte bucuros, cu tot sufletul… Chiar mai mult: eu accept aceasta propunere cu incintare!
Kunin s-a ridicat si a inceput sa umble prin cabinet.
– Desigur si Egor Dmitrievici si, probabil, si dumneavoastra cunoasteti ca eu nu dispun de surse prea mari. Averea mea este depusa si eu traiesc doar pe salariul de membru indispensabil. Asadar, nu puteti conta pe un ajutor prea mare, dar ce este in puterile mele, eu voi face… Dar pe cind, parinte, va ginditi sa deschideti scoala?
– Cind o sa fie bani… – a raspuns parintele Iacov.
– Dar acum dispuneti de ceva mijloace?
– Aproape nimic… Satenii au hotarit sa se stringa cite treizeci de copeici anual de fiecare suflet de parte barbateasca, dar astea sint doar promisiuni! Însa pentru a incepe este nevoie, in cel mai rau caz, de vreo doua sute de ruble…
– M-da… Cu parere de rau eu nu am acum aceasta suma… – a oftat Kunin. – Am cheltuit totul pe calatorie si… chiar am intrat in datorii. Haideti sa inventam ceva impreuna.
Kunin a inceput sa gindeasca cu voce tare. El isi exprima inchipuirile sale si urmarea fata parintelui Iacov cautind pe ea incuviintare si sustinere. Dar fata aceasta era apatica, nemiscata si nu exprima nimic inafara de jena si neliniste. Privindu-l, ai fi putut crede ca Kunin vorbea despre lucruri foarte inalte pe care parintele Iacov nu le pricepea si asculta doar din politete, temindu-se in acelasi timp sa nu fie invinuit de ignoranta.
"Pustiul, dupa cum se vede, nu e dintre cei destepti… – gindea Kunin. – Este peste masura de sfios si de prostut".
Parintele Iacov s-a inviorat putin si chiar a zimbit atunci cind in cabinet a intrat lacheul si a adus pe o tava doua pahare cu ceai si o suharnita cu covrigi. El si-a luat paharul si indata a inceput sa bea.
– Oare n-ar fi bine sa-i scriem preasfintitului? – continua sa gindeasca cu voce tare Kunin. – Caci, la drept vorbind, nu taranii si nu noi, ci conducerea bisericeasca superioara a pus problema scolilor bisericesti parohiale. Tot ei, de fapt, ar trebui sa indice si sursele. Acum imi amintesc ca am citit undeva ca in acest sens chiar a fost alocata o suma oarecare. Dumneavoastra nu stiti nimic despre asta?
Parintele Iacov pina-n-tr-atit s-a cufundat in sorbirea ceaiului, incit nu a raspuns indata la aceasta intrebare. El si-a ridicat spre Kunin ochii sai gri-albastrii, s-a gindit si, de parca si-ar fi adus aminte intrebarea aceluia, a scuturat a negare din cap. Pe ne frumoasa lui fata de la ureche la alta strabatea expresia placerii si a celei mai prozaice pofte de mincare. El sorbea si savura fiecare inghititura. Dupa ce a baut totul pina la ultima picatura el si-a pus paharul pe masa, apoi iar l-a luat, l-a privit si iar l-a pus pe masa. Expresia placerii s-a scurs de pe fata… În continuare Kunin a vazut cum oaspetele sau a luat din suharnita un covrigel, a muscat din el o bucatica, apoi l-a invirtit in mina si l-a bagat repede in buzunar.
"Ei, asta de acum nu se potriveste deloc unui preot! – a gindit Kunin, ridicind scirbit din umeri. – Ce-i asta, zgircenie popeasca sau copilareala?"
Oferindu-i oaspetelui inca un pahar de ceai si petrecindu-l pina in hol, Kunin s-a intins pe divan si s-a dedat sentimentului neplacut pe care l-a adiat asupra lui vizita parintelui Iacov.
"Ce om dubios si salbatic! – gindea el. – Zoios, neingrijit, brutal, prost si, probabil, betivan… Dumnezeule si asta este preot, parinte duhovnicesc! Asta e dascalul poporului! Îmi imaginez cita ironie trebuie sa fie in vocea diaconului care striga inainte de fiecare liturghie: "Binecuvinteaza, stapine!" Bun stapin! Stapin care nu are nici un pic de demnitate, needucat, care ascunde posmagii in buzunar ca un scolar… Fi! Doamne, in ce loc au fost ochii arhiereului atunci cind il hirotonea pe acest om? Ce parere au ei despre acest popor daca ii dau astfel de dascali? Aici este nevoie de oameni care…"
Si Kunin a inceput sa gindeasca cum ar trebui sa arate preotii rusi…
"De exemplu, daca eu as fi preot… Un preot instruit si care isi iubeste meseria poate sa faca multe… Eu demult as fi avut deschisa scoala. Iar predica? Daca preotul este sincer si este inspirat de dragostea pentru meseria sa, el ar putea sa spuna niste predici atit de minunate, incendiare!"
Kunin a inchis ochis si a inceput sa compuna o predica in gind. Putin dupa aceea, el era de acum la masa si scria repede.
"O sa i-o dau roscatului aceluia, lasa sa o citeasca in biserica…" – gindea el.
În prima duminica dupa aceea, de dimineata, Kunin se indrepta spre Sinikovo pentru a incheia problema cu scoala si totodata sa vada biserica al carui enorias se considera. Necatind la noroi, dimineata era minunata. Soarele stralucea puternic si taia cu razele sale petele albe de zapada intirziata. Zapada, despartindu-se de pamint, stralucea ca niste diamante care intepau privirea, iar linga ea inverzeau semanaturile. Graurii se purtau impetuosi deasupra pamintului. Un graur zboara, se lasa pe pamint, dar inainte de a se stabili bine pe picioare, topaie de citeva ori…
Biserica de lemn spre care a tras Kunin era veche si fumurie; coloanele de la intrare, oarecind vopsite in alb, acum erau cu desavirsire scorojite si semanau cu doua hloabe de caruta. În loc de icoana, de deasupra usii te privea o pata intunecata. Însa aceasta saracie l-a miscat si l-a umilit pe Kunin. Plecind cu smerenie ochii, el a intrat in biserica si s-a oprit la intrare. Slujba abia incepea. Un citet batrin, indoit ca un cerc, cu un tenor surd si indescifrabil citea ceasurile. Parintele Iacov, care slujea fara diacon, umbla prin biserica si cadea. Daca nu ar fi fost smerenia de care a fost patruns Kunin de indata ce a intrat in biserica saracacioasa, la vederea parintelui Iacov el ar fi zimbit. Pe preotul mititel era un vesmint lung-prelung si mototolit, dintr-o stofa galbena roasa. Poala vesmintului se tira pe podea.
Biserica nu era plina. Kunin, uitindu-se la enoriasi, de la bun inceput a fost surprins de o stranie constatare: el vedea doar batrini si copii… Dar unde este virsta creatoare? Unde este tineretea si barbatia? Însa dupa ce a stat putin, uitindu-se mai bine la fetele batrine, Kunin si-a dat seama ca i-a luat pe tineri drept batrini. Desi el nu a dat prea mare importanta acestei mici amagiri optice.
Înauntru biserica era la fel de veche si de fumurie ca si afara. Pe iconostas si pe peretii gri nu a ramas nici un loc neafumat si ne scrijelit de timp. Ferestre erau multe, dar intreg coloritul interior parea gri si de aceea in biserica domnea intunericul.
"Celor curati cu inima le este bine sa se roage aici… – gindea Kunin. – Precum in Roma la Sf. Petru te cucereste maretia, asa aici te misca aceasta smerenie si simplitate".
Însa starea lui de rugaciune s-a imprastiat ca fumul atunci cind parintele Iacov a intrat in altar si a inceput liturghia. Din pricina tineretii, ajungind preot chiar de pe banca seminarului, parintele Iacov inca nu a reusit sa-si insuseasca o maniera distincta de slujire. În timp ce citea el parca incerca sa se hotarasca pe ce voce sa se opreasca, pe un tenor inalt sau pe un basusor difuz; se inchina stingaci, pasea repede, portile imparatesti le deschidea smuncind… Batrinul citet, fara indoiala bolnav si surd, auzea prost vozglasurile lui, pricina pentru care se creau mici neintelegeri. Nu reusea Parintele Iacov sa citeasca bine cele cuvenite, ca citetul de acum cinta partea sa, sau parintele Iacov a terminat demult de citit, iar mosneagul isi intinde urechea spre altar, asculta si tace, pina cind cineva il trage de mineca. Vocea batrinului era surda si bolnavicioasa, gifiita, tremuratoare si sisiita… Pentru desavirsirea dizarmoniei citetul era acompaniat de un baietel al carui cap abia daca se vedea de dupa strana. Baietelul cinta cu un discant inalt si pitigaiat si parca facea eforturi pentru a nu nimeri totul. Kunin a asteptat putin, a ascultat si a iesit afara sa fumeze. El era de acum dezamagit si privea biserica fumurie cu un inceput de neplacere.
– Se pling de scaderea sentimentului religios in popor… – a oftat el. – Desigur! Ar fi trebuit sa mai planteze astfel de popi!
Dupa aceea Kunin a mai intrat de vreo trei ori in biserica, dar de fiecare data era atras cu putere afara la aer curat. Asteptind pina la sfirsitul liturghiei, el s-a indreptat catre parintele Iacov. Pe dinafara casa preotului nu se deosebea cu nimic de cocioabele taranilor, atit ca paiele pe acoperis erau mai aranjate si in ferestre se zareau pierdelute. Parintele Iacov l-a dus pe Kunin intr-o camera mica si luminoasa cu podea de lut si cu peretii lipiti cu tapete ieftine. Necatind la unele stradanii neizbutite spre lux, cum ar fi fotografiile in rame si ceasul cu niste foarfece legate de pendul, atmosfera impresiona prin saracia sa. Privind mobila ai fi putut crede ca parintele Iacov a umblat prin curti si a adunat-o pe bucati: intr-un loc i-au dat o masa rotunda pe trei picioare, iar in altul o tabureta, in al treilea un scaun cu speteaza puternic data pe spate si cu sezatoarea infundata, iar in al cincilea s-au indurat si i-au dat ceva asemanator cu un divan cu speteaza plata si sezatoarea in forma de gratii. Aceasta aratare era colorata intr-un rosu aprins si mirosea puternic a vopsea. La inceput Kunin a vrut sa se aseze pe unul din scaune, dar dupa ce s-a gindit, s-a asezat pe tabureta.
– Sinteti pentru prima data in biserica noastra? – a intrebat parintele Iacov agatindu-si palaria intr-un cui mare si urit.
– Da, pentru prima data. Iata ce, parinte… Mai inainte de a ne pune pe treaba, serviti-ma cu un ceai, caci mi s-a uscat pina si sufletul.
Parintele Iacov a clipit din ochi, a cotcodacit si a disparut dupa perete. S-a auzit sosoteala…
"Cred ca e cu preoteasa… – gindi Kunin. – Sint curios sa vad cum arata preoteasa roscatului astuia".
Putin dupa aceea parintele Iacov a aparut de dupa perete rosu, asudat si, facind eforturi sa zimbeasca, s-a asezat in fata lui Kunin pe marginea divanului.
– Acus o sa puna samovarul, – a zis el fara sa priveasca spre oaspete.
"O, Doamne, ei inca nu au pus samovarul! – s-a ingrozit in sinea sa Kunin. – Acum fa bine si rabda!"
– Eu v-am adus – zise el – ciorna scrisorii pe care am scris-o catre arhiereu. O sa v-o citesc dupa ceai… Poate ca o sa aveti ceva de adaugat…
– Bine.
S-a lasat tacere. Parintele Iacov s-a uitat speriat spre peretele despartitor, si-a aranjat parul si si-a tras mucii.
– Ce vreme frumoasa… – a zis el.
– Da. Apropo, ieri am citit o chestie interesanta… Conducerea din Volsk a hotarit sa transfere toate scolile sale in grija clerului. E ceva caracteristic.
Kunin s-a ridicat, a pasit pe podeaua de lut si a inceput sa-si expuna parerea.
– Asta nu e rau – zicea el –, doar daca preotimea s-ar afla la inaltimea vocatiei sale si si-ar vedea lamurit scopurile pe care le are. Spre nefericirea mea, eu cunosc preoti care dupa dezvoltarea lor si calitatile morale nu sint buni nici de scribi de armata, daramite de preoti. Fiti de acord, un invatator prost va aduce scolii mult mai putin rau decit un preot prost.
Kunin l-a privit pe parintele Iacov. Acela statea aplecat gindindu-se incrincenat la ceva si, dupa toate aparentele, nu-si asculta oaspetele.
– Iasa, vino incoa! – s-a auzit un glas de femeie de dupa perete.
Parintele Iacov s-a scuturat si a plecat dupa perete. Iarasi au inceput susotelile.
Pe Kunin a inceput sa-l apese dorul dupa ceai.
"Nu, n-o sa vad eu ceai aici! – gindi el uitindu-se la ceas. – Da, se pare ca aici eu nu sint un oaspete tocmai dorit. Stapinul casei nu a binevoit sa povesteasca macar un cuvint cu mine, doar sta si clipeste din ochi".
Kunin si-a apucat palaria, l-a asteptat pe parintele Iacov si si-a luat ramas bun de la el.
"Am pierdut dimineata degeaba! – se minia el pe drum. – Buturuga! Birna! El e la fel de interesat de scoala ca eu de zapada din iarna trecuta. Nu, nu fac eu bors cu el! N-o sa ne iasa nimic impreuna! Daca intii-statatorul ar sti ce popa e aici nu s-ar fi grabit sa-si bata capul de scoala. Ar trebuie sa se ingrijeasca mai intii de un popa cum se cade, pe urma de scoala!"
Acum Kunin aproape ca il ura pe parintele Iacov. Acest om, jalnica si caricaturala lui figura, in vesmintul sau lung si mototolit, fata lui de muiere, maniera de slujire, vietuirea si politetea lui sfioasa, de cancelar jigneau acea neinsemnata bucatica de religiozitate care se mai pastra in pieptul lui Kunin si se incalzea in tihna alaturi de multimea povestilor zise de dadaca sa. Iar raceala si nepasarea cu care el a intimpinat sincera si arzatoarea dorinta a lui Kunin de a participa la o treaba care il privea direct nu a putut fi suportata de amorul propriu…
În seara aceleeasi zile Kunin s-a plimbat indelung dintr-o camera in alta dupa care s-a asezat hotarit la masa si a scris o scrisoare arhiereului. Dupa ce i-a cerut bani pentru scoala si binecuvintarea, printre altele, cu fiasca sinceritate, el si-a expus parerea despre preotul din Sinikovo. "El este tinar – a scris el – insuficient de instruit si, se pare, ii place bautura si, indeobste, nu satisface acele cerinte care de veacuri s-au constituit la poporul rus in privinta pastorilor sai". Dupa ce a scris aceasta scrisoare, Kunin a rasuflat usurat si s-a culcat cu constiinta ca a facut o fapta buna.
Luni dimineata, pe cind el inca se tolanea in pat, i s-a raportat sosirea parintelui Iacov. El nu avea chef sa se scoale si de aceea a poruncit sa-i spuna ca nu este acasa. Marti el a plecat la o adunare si, intorcindu-se simbata, a aflat de la sluga ca in lipsa lui zilnic venea parintele Iacov.
"Se pare ca i-au placut covrigii mei!" – gindi Kunin…
Duminica, la lasarea serii a venit parintele Iacov. De aceasta data nu doar poalele, ci si palaria ii era stropita de noroi. Ca si la prima sa vizita, el era rosu si transpirat. S-a asezat, ca si atunci, la marginea fotoliului. Kunin a hotarit sa nu inceapa vorba despre scoala, sa nu arunce margaritare porcilor.
– Eu, Pavel Mihailovici, v-am adus lista cheltuielilor pentru scoala… – a inceput parintele Iacov.
– Sint recunoscator.
Însa dupa toate se vedea ca parintele Iacov nu pentru lista a venit. Întreaga lui faptura exprima o puternica tulburare, dar in acelasi timp pe fata lui era inscrisa o puternica hotarire, ca a unui om care a fost straluminat de o idee. El se rupea sa spuna ceva important si de mare necesitate si se silea acum sa-si invinga propria sfiala.
"De ce tace? – se enerva Kunin. – S-a intins aici! Eu doar nu am timp de pierdut cu el!"
Pentru a atenua macar putin stinjeneala tacerii sale si pentru a ascunde lupta ce se dadea in interiorul sau, preotul a inceput sa zimbeasca fortat, iar acest zimbet prelung, chinuit scos prin sudoarea si rosata fetii care nu se potrivea cu privirea ochilor lui gri-albastrii l-a facut pe Kunin sa-si intoarca fata. Lui i s-a facut greata.
– Iertati-ma, parinte, eu trebuie sa plec… – a zis el.
Parintele Iacov s-a scuturat ca un om somnoros pe care l-a ghiontit cineva si, neincetind sa zimbeasca a inceput sa-si adune tulburat poalele rasei. Cu toata antipatia pentru acest om, lui Kunin i s-a facut dintr-odata mila de el si a vrut sa inmoaie cumva asprimea sa.
– Parinte, va rog, cu alta ocazie… – a zis el, – si mai am o rugaminte la despartire… Aici… eu am fost cuprins de inspiratie si am scris doua predici… Le las la discretia dumneavoastra… Daca se potrivesc, cititi-le.
– Bine… – a zis parintele Iacov acoperind cu palma predicile lui Kunin care stateau pe masa. – Eu o sa le iau…
Asteptind putin, tulburat si tot adunindu-si rasa, el dintr-odata a incetat sa mai zimbeasca fortat si a ridicat capul cu hotarire.
– Pavel Mihailovici – a zis el, incercind probabil sa vorbeasca tare si clar.
– Ce porunciti?
– Eu am auzit ca ati hotarit… sa-l dati afara pe scribul dumneavoastra si… si cautati acum unul nou.
– Da… Dumneavoastra imi puteti recomanda pe cineva?
– Eu, vedeti… eu… N-ati putea sa-mi incredintati aceasta functie… mie?
– Dar oare dumneavoastra va lasati de preotie? – s-a mirat Kunin.
– Nu, nu – a raspuns repede parintele Iacov, palind si, nu se stie de ce, tremurind cu tot corpul. – Doamne fereste! Dar daca va indoiti, atunci nu e nevoie, nu e nevoie. Eu as fi facut asta printre trebi, cum ar veni… ca sa-mi inmultesc dividendele… Nu e nevoie, nu va faceti griji!
– Hm… dividendele… Dar eu platesc scribului doar douazeci de ruble pe luna!
– Doamne, dar eu si pentru zece m-as apuca! – a soptit parintele Iacov cautind in parti. – Ajung si zece! Dumneavoastra va… va mirati si toti se mira. E zgircit popa, hapsin, unde baga banii? Eu insumi simt ca sint zgircit si… ma necajesc… ma osindesc… mi-e rusine sa ma uit in ochii oamenilor… În fata dumneavoastra eu, Pavel Mihailovici, va spun din suflet… il aduc pe Dumnezeul cel adevarat ca martor…
Parintele Iacov a schimbat duhul si a continuat:
– V-am pregatit, dragule, o adevarata spovedanie… dar am uitat tot, nu-mi mai gasesc cuvintele. Eu primesc de la parohie cincizeci de ruble pe an si toti se mira… unde bag eu banii astia… Dar eu o sa va explic totul asa cum este… Patruzeci de ruble pe an eu le dau pentru fratele meu Petru la scoala duhovniceasca. Acolo el are totul de-a gata, dar hirtia si penitele sint ale mele…
– Ah, cred, cred! La ce bun toate astea? – a fluturat din mina Kunin simtind o groaznica apasare de la aceasta sinceritate a oaspetelui si nestiind unde sa se ascunda de stralucirea lacrimoasa a ochilor lui.
– Pe urma, eu inca nu am platit tot consistoriului pentru locul meu. Pentru loc mi-au stabilit doua sute de ruble ca eu sa platesc cite zece in fiecare luna. Acum judecati, ce ramine? Dar in afara de aceasta eu trebuie sa-i dau si parintelui Avraamie, in cel mai rau caz, macar cite trei ruble pe luna!
– Ce fel de parinte Avraamie?
– Parintele Avraamie care a fost pina la mine preot in Sinikovo. El a fost lipsit de loc pentru o… slabiciune, insa el si pina acum sta in Sinikovo! Unde sa se duca? Cine-l va hrani? Chiar daca e batrin, dar si el are nevoie de un coltisor, de piine si de haine. Eu nu pot admite ca el, cu rangul sau, sa mearga sa cerseaca! Pacat voi avea! Pacatul meu! El… a intrat in datorii la toata lumea, dar e pacatul meu daca nu voi plati in locul lui.
Parintele Iacov a rupt-o din loc si, privind nebuneste in podea, a inceput sa se plimbe din colti in colt.
– Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! – bolborosea el, ba ridicind miinile, ba coborindu-le. – Mintuieste-ne, Doamne si ne miluieste! Si de ce oare ai luat asupra ta o astfel de cinste, de vreme ce esti slab in credinta si nu ai nici o putere? Nu este capat deznadejdii mele! Mintuieste-ma, Împarateasa Cerului.
– Linistiti-va, parinte! – a zis Kunin.
– M-a rapus foamea, Pevel Mihailovici! – a continuat parintele Iacov. – Iertati-ma cu marinimie, dar nu mai am nici o putere… Stiu, daca as cere, daca m-as inchina, oricine m-ar ajuta, dar… nu pot! Mi-e rusine! Cum sa cer de la tarani? Dumneavoastra tot slujiti aici si vedeti si singur… Ce mina se va intinde sa ceara de la un cersetor? Dar sa cer de la cei mai bogati, de la boieri, nu pot! Mindria! Ma rusinez!
Parintele Iacov a dat din mina si a inceput sa-si scarpine nervos capul cu amindoua miinile.
– Mi-e rusine! Dumnezeule, cit de rusine imi este! Nu pot, mindrul de mine, sa las ca oamenii sa vada saracia mea! Atunci cind m-ati vizitat, de fapt nu aveam ceai, Pavel Mihailovici. N-aveam nici o firimitura, dar mindria nu m-a lasat sa recunosc inaintea dumneavoastra! Ma rusinez de hainele mele, de aceste petece… de vesmintele mele, de foame… Dar oare e potrivita mindria pentru un preot?
Parintele Iacov s-a oprit in mijlocul cabinetului si, de parca nu ar fi observat prezenta lui Kunin, a inceput sa vorbeasca cu sine insusi.
– Sa zicem ca eu as rabda si foamea, si rusinea, dar eu, Doamne, am si o preoteasa! Eu am luat-o dintr-o familie buna! Ea are minutele albe si e delicata, s-a obisnuit cu ceaiuri si chifle albe si cearsafuri… Ea la parinti ei cinta la pian… E tinara, nu are nici douazeci de ani… Cred ca doreste si ea sa se imbrace si sa cocheteze si sa mearga pe ospete… Dar cu mine ea e… mai rea decit o bucatareasa oarecare, mi-e rusine sa o scot in strada. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Atita mingiiere mai are si ea daca ii aduc din ospetie un merisor sau un covrigel…
Parintele Iacov iarasi a inceput sa-si scarpine capul cu amindoua miinile.
– Si reiese ca intre noi doi nu e dragoste, ci mila… Nu pot sa o privesc fara compatimire! Ce se petrece, Doamne, in lume. Se petrec astfel de lucruri ca daca le-ai scrie la ziar oamenii nu le-ar crede… Si cind vor avea toate acestea un capat!
– Ajunge, parinte! – aproape ca a strigat Kunin, speriindu-se de tonul sau. – De ce sa privim viata atit de sumbru?
– Iertati-ma din suflet, Pavel Mihailovici… – a bolborosit parintele Iacov ca un om beat. – Iartati-ma, toate acestea sint… desertaciune si nu trebuie sa le acordati importanta… Atit ca eu ma invinuiesc pe mine si ma voi invinui… Ma voi invinui!
Parintele Iacov s-a uitat in parti si a inceput sa sopteasca:
– S-a intimplat ca intr-o dimineata devreme sa merg eu din Sinikovo spre Lucikovo; ma uit, iar pe malul riului sta o femeie si face ceva… Ma apropii mai bine si nu-mi vine sa cred ochilor… Grozavie! Nevasta doctorului Ivan Sergheievici sta si spala rufele… Doctorita, cea care a absolvit institutul! Asadar, ca oamenii sa nu o vada, s-a gindit sa se scoale mai devreme si sa mearga o versta de la sat… Invincibila mindrie! Cum m-a vazut ca m-am apropiat si i-am vazut saracia, a rosit toata… Eu m-am pierdut, m-am speriat, am fugit spre ea si am vrut sa o ajut, dar ea ascundea de mine rufele, se temea ca eu sa nu-i vad camasile ei rupte…
– Toate acestea sint cumva neverosimile… – a zis Kunin asezindu-se si privind aproape cu groaza la fata palida a parintelui Iacov.
– Anume neverosimile! Niciodata, Pavel Mihailovici, nu s-a mai pomenit asa ceva, ca doctoritele sa spele rufele la riu! Nici intr-o tara nu exista asa ceva! Eu, ca pastor si parinte duhovnicesc, ar trebuie sa nu-i ingadui una ca asta, dar ce pot face eu? Ce? Eu insumi cer sa fiu tratat pe gratis de sotul ei! Ati apreciat corect cind ati zis ca toate acestea sint neverosimile! Nu poti crede ochilor! În timpul liturghiei, stiti, scoti capul din altar si cind iti vezi publicul, pe infometatul Avraamie si preoteasa si cind iti aduci aminte de doctorita, cum i s-au invinetit miinile de la apa rece, atunci, ma credeti, uiti de tine si stai, ca un prost, fara simtire pina cind nu te striga paraclisierul… Groaznic!
Parintele Iacov a inceput iarasi sa se plimbe.
– Doamne Iisuse! – a fluturat el cu miinile. – Toti sfintii! Nici sa slujesc nu pot… Dumneavoastra imi vorbiti de scoala, iar eu, ca o statuie, nu inteleg nimic si gindul imi este numai la mincare… Chiar si in fata sfintei mese… De fapt, ce m-a apucat? – si-a revenit parintele Iacov. Dumneavoastra trebuie sa plecati. Iartati-ma, eu doar asa… scuzati-ma…
Kunin a strins in tacere mina parintelui Iacov, l-a petrecut pina la usa si, revenind in cabinetul sau, s-a dus linga geam. El a vazut cum parintele Iacov a iesit din casa, si-a indesat pe cap palaria sa imensa si putreda si, plecindu-si capul in tacere, ca si cum s-ar fi rusinat de sinceritatea sa, a pornit pe drum.
"Nu vad calul lui", – gindi Kunin.
Kunin se temea sa admita ca preotul toate aceste zile a venit la el pe jos: pina la Sinikovo erau vreo sase-sapte verste, iar noroiul pe drum era de nestrabatut. În continuare Kunin a vazut cum vizitiul Andrei si baietelul Paramon, sarind peste baltoace si stropindu-l pe parintele Iacov cu noroi, au alergat la el dupa binecuvintare. Parintele Iacov si-a scos palaria si l-a binecuvintat lin pe Andrei, apoi l-a binecuvintat si l-a mingiiat pe cap pe baietel.
Kunin si-a trecut mina pe la ochi si lui i s-a parut ca de la aceasta mina lui s-a umezit. El s-a indepartat de la geam si a scrutat cu privirea tulbure camera in care el inca mai auzea vocea innabusita si sfioasa… El a privit pe masa… Din fericire, in graba parintele Iacov a uitat sa ia predicile lui… Kunin a sarit spre ele, le-a rupt in bucati si le-a aruncat scirbit sub masa.
– Si eu n-am stiut! – a oftat el, cazind pe divan. – Eu, care mai bine de un an slujesc aici ca membru indispensabil, judecator de onoare al norodului, membru al comitetului de invatamint! Papusa oarba, filfizon! Grabeste-te in ajutorul lor! Grabeste-te!
El se framinta chinuitor, isi apasa timplele si isi incorda mintea.
– Pe data de 20 voi primi leafa de 200 de ruble… Sub un pretext nobil ii voi strecura si lui si doctorului… Pe el il voi chema sa faca un tedeum, iar pentru doctor ma voi imbolnavi fictiv… În acest fel nu le voi leza demnitatea. Si lui Avraamie ii voi ajuta…
El isi numara banii pe degete si se temea sa recunoasca cum ca aceste doua sute de ruble abia daca ii vor ajunge sa-si plateasca administratorul, sluga si mujicul care ii aduce carne… Fara sa vrea si-a amintit trecutul apropiat in care el a risipit fara socoteala averea parinteasca, cind, fiind inca un papa-lapte de douazeci de ani el daruia prostituatelor evantaie scumpe, platea vizitiului Cosma cite zece ruble pe zi, daruia din slava desarta cadouri actritelor. Ah, ce bine i-ar fi prins acum toate acele ruble aruncate, de trei, de zece!
"Parintele Avraamie maninca de trei ruble pe luna, – gindea Kunin. – Pentru o rubla preoteasa poate sa-si coase o camasa, iar doctorita sa plateasca o spalatoreasa. Dar eu o sa le ajut! Neaparat o sa le ajut!"
Atunci Kunin si-a amintit de plingerea pe care a scris-o catre arhiereu si el s-a chircit de parca l-ar fi lovit un frig abatut din senin. Aceasta amintire a umplut tot sufletul lui de o rusine apasatoare in fata lui insusi si in fata nevazutei dreptati…
Asa a inceput si s-a desavirsit rivna sincera spre o lucrare folositoare a unui om bineintentionat, dar peste masura de satul si lipsit de discernamint.
1886
NOTE:
1. În Romania apelativul "stapine" cu care se adreseaza diaconul preotului a fost inlocuit cu "parinte". El insa s-a pastrat in Grecia, Rusia si alte biserici ortodoxe.
2. Ceasurile fac parte din cele sapte laude ce se citesc in biserica ortodoxa. Un ceas este alcatuit din trei psalmi alesi, tropare si doua rugaciuni. S-au pastrat ceasurile 1, 3, 6, 9. În unele obsti monahale din Siria se citeau douasprezece ceasuri, adica in fiecare ora a zilei. Citirea unui ceas dureaza cam zece minute. În bisericile de mir din Romania, de obicei, ceasurile nu se citesc.
3. Cadirea bisericii revine diaconului. Prin faptul ca parintele Iacov slujea fara diacon se sugereaza saracia lui, adica nu avea bani sa intretina un diacon si facea toata treaba singur.
4. Rusii sint foarte sensibili la slujirea preotului. Ei acorda o importanta deosebita "dansului liturgic", adica ritmului in care trebuie sa se miste preotul. Amanuntele surprinse de Cehov ar fi putut trece neobservate in Romania, unde au o atitudine mai "balcanica" fata de acest aspect.
5. Iasa – diminutiv pentru Iacov. |
.jpg)
