“Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza.”
(Daniil Harms)
În 1946 a fost seceta, dar piinea s-a facut. Cind roada a fost strinsa, in timpul Uniunii Sovietice, Stalin a dat ordin s-o ridice din toate casele, sa ramina lumea fara un graunte. Asa ziceau:
- Du-te la Alexei ori la Arion si matura-i piinea, caci stim ca are. Veneau si o luau. Pe toata au ridicat-o. Nu lasau un graunte, daca nu-l ascundeai. Si s-a inceput foametea cea mare. Oamenii mureau ca mustele. Prin mahala noastra cara mortii la cimitir badea Ivanas Spataru. Avea o iapa sura si-i cara in fiecare zi. Îi punea intr-o sanie si-i ducea. Tin minte, cind l-au gasit mort pe Ion Spataru, niste rude i-au sapat groapa, dar cind l-au dus la groapa, au gasit-o pe jumatate plina cu trupuri. A incaput si el acolo. Greu a fost. Greu am trait. Greu. Ce sa mai vorbesc…
În primavara lui 1947 au inceput a ne da cite putin griu, papusoi pentru a semana. Dar te miri ce ajungea in pamint, caci oamenii mincau semintele, caci nu vroiau sa se duca in mormint. Multumim Domnului ca in 1947 a fost o roada bogata. Asa a vrut Dumnezeu . Am sadit atunci coji de cartofi , nu cartofi, dar au rodit de-o minune, nu ne venea a crede ca am capatat asemenea roada. O minune, va spun. Dar pina atunci oamenii au murit pe-un cap. Mureau in fiecare zi. Iata, de pilda, badea Luca a murit cu bucatica de piine la gura. În Polonia a murit. Si eu am fost atunci in Polonia. Da, si un fecior de-al lui era atunci cu noi, dar cum il putea ajuta el pe tata-sau? El se ruga la noi:
- Nu ma lasati aici, oameni buni, ca mor si eu de foame. Noi nu l-am lepadat, l-am luat cu noi si traieste si astazi. Ne-am furisat intr-un marfar, pe carbuni, si am mers mai departe dupa de-ale gurii. Eu am dus niste haine pentru schimb si m-am capatuit cu niste cartofi. Apoi am observat ca cartofii mei s-au cam inmuiat. Înghetasera. I-am vindut repede ca sa nu ramin in paguba. Cu noi era atunci si lelea Dochia lui badea Odochim, ii mort. Am ajuns in gara la Tirnopol si ne-am dus sa bem cite o bere. Ne-am dus. Cind ne-am intors, lelea Dchia nu-i. Ia-o de unde vrei. O cautam, dar n-o gasim. Nu-i. Niste oameni ne-au spus ca ea s-a urcat intr-un tren si a plecat. Am urcat si noi intr-un tren ce mergea in directia aceea, am tot cautat-o prin gari, dar n-am dat de urma ei. Am revenit atunci in Antonesti goi – chistol. Cu miinile in buzunar am intrat atunci in sat. Dar in 1947 a crescut tot ce am pus in pamint. Ca din apa a crescut. Semanasem niste secara si se facu ca peria. Frecam spicul in miini si mincam cu placere boabele de secara. Am inteles atunci ca suntem salvati. Ne-a parasit frica. Gata.
Pe noi ne-a salvat si vaca. Caci aveam si o vacuta. În 1947 o mulgeam de patru ori pe zi. Fierbeam laptele, mai presuram deasupra niste crupe si multumesc, iata traiesc si azi, daca trai pot zice vietii de acum.
La noi in sat era pe atunci o casa de copii. Spre sfirsitul foametei eu am lucrat acolo paznic. M-au primit acolo fiindca eram veteran de razboi. Si inca eram ranit. Am dus-o bine eu la casa aceea de copii. Ne hraneau bine acolo. N-a murit nimeni din lucratorii ei. Asa era viata…
Ce sa va mai spun? Mureau multi in iarna aceea. Atitia n-au murit niciodata in satul nostru. Si badea Filip Gherman, tatal lui Zanose, al lui mos Grigore frate, a murit in iarna aceea. Dar ce sa mai vorbesc eu? Mergea omul pe drum, se poticnea, cadea si du-l la cimitir. Era gata. Nu avea lumea ce minca si murea din mers. Îti parea puternic, iar el murea mergind pe drum. Asa a fost. Grozav.
Unii, de nevoie, s-au apucat de furat. Dumitru Banaru a furat o oaie si o minca. L-au gasit mincind oaia. L-au strins de git, iar el le spunea celor care l-au prins:
- Vreti sa mor de foame, oameni buni? Eu nu vreau sa mor de foame. Nu vreau. Numiti-ma hot, dar eu vreau sa traiesc. Si era vazut in sat gospodar Dumitru cela…
Si la noi in gospodarie a intrat un om. A deschis incet poarta, a intrat in ograda si s-a pornit spre sarai. Acolo noi tineam vitele: oile si vaca. Agafia il zareste si ma striga:
- Arion, a dat cineva peste noi, intra la vaca.
Era o luna plina atunci. Ne uitam ca sa vedem ce va face el, caci il recunoscusem. El a pus mina pe cleampa saraiului. Ciinele a inceput a latra. El a stat putin la ginduri, s-a intors si a iesit din ograda. Mai tirziu l-am intrebat de ce nu a intrat in sarai.
- Arion, mi-a raspuns el, muream de foame, dar n-am putut sa va fur.
A avut noua copii omul cela, dar nu i-a murit nici unul in timpul foametei. Si nici de furat nu s-a apucat. A impuscat cioroi, a prins peste, raci, scoici, a mincat papura, iarba, dar si-a salvat familia.
Da, asa era pe atunci. Daca aveai ceva pe linga casa, trebuia s-o pazesti ca pe lumina ochilor, caci foamea nu alege, da pe de-a dreptul. Omul flamind rar cind se gindeste la obraz. Asa-i…
În iarna aceea mare omat a fost. Nu se cunosteau drumurile. Mergeam si pe deasupra caselor in unele parti, la marginea satului, mai ales. Iar in primavara numai drumurile si cararile erau acoperite cu gheata, iar alaturi crestea iarba. Tare frumoasa si mustoasa iarba. Batrinii spuneau ca are sa fie un an roditor. Asa si a fost. Crestea totul ca din apa, zau. Asta si ne-a fost salvarea. Mana buna avu anul. Dar am pus in pamint semintele mai mult cu sapa. Nici pamintul nu era arat. Cai nu aveam, am injugat la inceput vaca, dar ne-a fost jele s-o chinuim. Ea se mulgea, noi aveam copil mic, pe Iulia o aveam, asa ca am semanat cu sapa, fara sa afinam pamintul, ca nici puteri nu aveam pentru asta.
- Te-i mira sa iasa ceva, ziceau unii, dar tot ce-am semanat a iesit atunci si a crescut o roada bogata, care ne-a bucurat inimile. Ce papusoi au crescut! Da Doamne sa stringem totdeauna asa roada de papusoi.
Am uitat sa va spun ca in primavara ne-au dat griu, orz pentru semanat. Dar nu-l puteau aduce pina in sat, caci sosea nu aveam, iar drumurile erau desfundate. Asa ca descarcau semintele la Stefan Voda, Cizil se numea atunci. Si care putea, se ducea si aducea piinea de acolo. O parte de oameni se duceau cu caii, cu vacile, iar unii o carau in spate, cu tolbutoacele. Încarcau si se porneau. Dar… cum sa va spun… tot drumul cela era insemnat de trupuri. Lumea era secatuita . Cum vedeau grauntele, isi umpleau gura si mincau. Si asta multora le-a adus pieirea. Cind s-au mai uscat drumurile, au chemat militari si au carat cu masinile piinea prin sate, altfel mai mureau inca multi oameni. Piinea pentru satul nostru au dus-o la badea Petrea Coretchi. Of, nu dea Dumnezeu nimanui asa zile. Eu asa zic: mai usor e intr-un razboi decit intr-o foamete. Ca-n razboi sufera mai mult partea barbateasca, iar foametea ii gituie pe toti, nu alege. Sa vezi un copil cum se usuca de foame… nu toti pot rabda chinul acesta. Eu si astazi zic: nu dea Dumnezeu inca o foamete pe capul nostru. Nu mai stiu cum am iesi din ea…
Da, eu am facut razboiul, de aceea si zic. M-am intors acasa ranit, schiopatind. Din Kalinin am luat-o spre casa. Pe cei raniti ii duceau in spitalele din Moscova, le permiteau sa plece spre casa numai celor care spuneau ca in localitatile unde traiesc sunt spitale. Si pe mine m-a mincat limba si dorul de casa si am spus ca traiesc linga un spital. De fapt, inainte de razboi era cite un mic spital la Olanesti si la Purcari, dar cind am tras eu la bastina, amindoua erau distruse. Ma duceam la unul Slav din Carahasani, un felcer, care in loc sa-mi unga rana cu iod, mi-a uns-o cu craulina si mi-a deschis-o mai tare. M-am speriat ca au sa-mi taie piciorul. Ca pe front am vazut multe. M-au salvat baietii din mahala noastra. Vasile, Misa, Gica se duceau prin ripi si stringeau patlagina si mi-o aduceau mie. Puneam patlagina pe rana si m-am vindecat. Traiam numai cu tata atunci. Si-mi zicea tata:
-Însoara-te, Arion, ca fara femeie gospodaria nu-i gospodarie. Si eu m-am insurat. Am luat-o pe Agafia. Mai mergeam inca in cirge. Dar m-am lecuit repede. Eram tinar, voinic. La Kinegsberg m-au ranit…Mare prapad a fost si acolo.
În timpul foametei mi-am luat lumea in cap si m-am pornit dupa piine. Cu nanasul m-am pornit. Cu dinsul am fost si in Polonia. Calatoream intre vagoane si el odata a adormit si cadea intre rotile trenului. Eu cind am vazut ca el cade, m-am repezit si l-am tinut. El s-a trezit din somn si nu stia unde-i, dar cind a vazut ca picioarele-i spinzura in jos, a inteles totul si a inceput a tremura. Cum imi multumea el! Si acasa plingea spunindu-mi:
- Arion, daca nu erai tu, nu eram nici eu. Eram pe lumea cealalta. Acolo imi luceau oasele, pe pamint strain.
Eu de trei ori am fost in lume dupa piine. Cine avea putere si se zbuciuma, nu pierea de foame.
De ce badea Onisim e Salaur, iar eu is Malancea? V-o spun si pe asta. Era in armata badea Onisim si s-a intimplat o nenorocire cu el. În armata romana era. Urmau sa-l judece si el ne-a trimis o scrisoare in care ne ruga sa-l ajutam cumva prin deputatul nostru in Sfatul Tarii. Asa l-au invatat sa faca niste ofiteri. Atunci erau deputati adevarati, nu din cei care se gindesc numai la gusa lor. Tata s-a dus la deputatul Stratan din Cetatea Alba si i-a spus ce a patit badea Onisim. Stratan i-a spus:
- Mosule, schimba-ti urgent numele si baiatul tau nu va fi judecat. Va fi socotit orfan, iar pe un orfan nu-l judeca cu una – cu doua. Si noi ne-am schimbat numele in Malancea, numele bunelului dupa mama. Si badea Onisim nu a fost judecat. Pina la moarte nu l-a uitat pe deputatul Stratan. Asta-i povestea.
Iar dupa razboi si in timpul foametei oamenii erau inchisi fara multa vorba. Te numeau dusman al poporului si erai osindit. Era unul in satul nostru Colea Moraru. El intr-adevar era morar, dar nu traia mai bine ca altii. Matura podeaua morii si se hranea cumva, nu murea de foame. Cineva l-a pirit, au venit pe nepusa masa, i-au luat tot ce a agonisit o viata si inca l-au dus la puscarie. Asa a fost. Si pe mos Ilarion l-au judecat. Avea putina piine si a ascuns-o in soba. Avea copii multi mosul. Au instiintat ca el a ascuns piinea, i-au luat-o, iar cu dinsul au infundat puscaria. Si lui mos Savlian i-au gasit graul ascuns intr-un sarai. L-au judecat. Sase ani i-au dat. Pe Mihail al lui mos Filip l-au judecat, fiindca nu avea piine sa dea la stat. N-a mai venit el in satul nostru. Pe mai multi i-au judecat.
Era unul Krivoleov, un ciine de om. Sa fie acum aici, ar trebui de taiat cite-o bucatica dintr-insul si dat la ciini. Nu se uita ca n-ai. Una stia: Dai! Dai! Dai! (Da! Da! Da!) Te chemau la sovietul satesc, suduiau si bateau cu pistolul in masa. Si pe mine m-au tinut acolo si m-au amenintat. Spikuleak, Sarapov, Krivoleov si inca citiva. Ca erau mai multi de-a “daite”. Trei zile m-au tinut. Îmi spuneau ca nu-mi vor lua piinea, daca eu am sa fac agitatie prin sat ca oamenii sa dea tot ce au. Femeia imi aducea hrana acolo si puteam sta acolo macar si o luna. Le-am spus ca agitatie nu fac, le-am aratat rana de la picior si le-am spus c-am fost pe front. Nu ma tem de ei. M-au eliberat, dar le-am trimis vreo patru saci de ovaz si m-au lasat in pace. Mai era atunci inca un nebun, Zorin il chema. El a venit sa-mi ia piinea. Se credea mare si tare, fiindca era secretar al komsomolului. Eu inca nu puteam lucra. Tata invirtea la masina de vinturat, Agafia punea acolo griul, iar eu cu chin cu vai abia il trageam de sub masina. Si vad ca se apropie de noi o banda intreaga. Tata inca ridea. Zicea:
- Iata vin sa-ti ajute a vintura.
-Lasa-i sa vina, i-am raspuns.
Zorin acela lua o mana de griu, zise ca-i frumos griul si l-a intrebat pe tata cit a dus in ziua aceea la stat. Tata i-a spus:
- Nu-i al meu graul. E al baiatului. Si a aratat spre mine. Iar Zorin imi ordona sa duc chiar in momentul cela griul la stat. Eu i-am raspuns ca ma pornesc tot atunci, dar scot cirja din griu si o arunc inspre dinsul. Am nimerit in parul fatarii si cirja s-a rupt, iar Zorin cu ai lui s-au dus si n-au luat nimic atunci. Si griul cela ne-a tinut sa nu murim de foame. Altfel… cine stie cum aveam sa iesim din nevoie. Grele zile am trait. Cu foametea nu e de glumit. Si astazi ma trec fiorii cind ma gindesc la ea. Lucrul cel mai rau era ca uneori omul uita cine este el cu adevarat si atunci foamea te cuprindea din plin. Ma tem si astazi de rinjetul ei.
(va urma) |
