A. Deleu

“Din exterior nu reactionai la nimic, pur si simplu stateai la volan. Mergeai la volan si plangeai. Sau cantai si vorbeai aiurea. Singur in masina”

(Interviu cu Anatolie Deleu - nascut in comuna Antonesti, judetul Tighina, pe data de 1 mai 1969. A lucrat ca muncitor in uzina, tractorist. Si-a facut serviciul militar in Afganistan in perioada 2 septembrie 1987 – februarie 1989. Veteran al razboiului din Transnistria).

Anatolie Deleu: M-au luat pe data de 12 mai in 1987. Din Chisinau ne-au dus in carantina 10 zile la Sabo, in Ucraina, langa Belgorod-Dnestrovsk.

A. V.: În Chisinau cat ati stat?

A. D.: Am fost numai in trecere. Din Chisinau am mers direct in Sabo. Am stat 10 zile in carantina, ne-au ales, ne-au dus cu trenul in Armenia. Pe data de 22 mai am ajuns in Armenia. Acolo am stat cinci luni, am facut pregatirea de sofer. Dupa cinci luni bineinteles ca stiam unde vom merge, nu mai scriam acasa, sa nu stricam inima la parinti.

A. V.: V-au spus ca veti merge in Afganistan?

A. D.: Nu ne-a spus nimeni nimic, pur si simplu ne-am dat seama singuri care-i treaba.

A. V.: În ce oras ati facut pregatirea militara?

A. D.: În Armenia, in orasul Leninakan. Dupa aceste cinci luni ne-au dus la avion, ne-au incarcat in avion, ne-au dus in Taskent, in Erevan. Din Erevan ne-au suit intr-un avion mititel, cu etaj. Cand ma uitam de la etaj in jos vedeam baietii nostri care parca erau niste furnici, asa avion micut. Ne-am suit acolo si - inainte spre Afganistan.

A. V.: Cum v-au pregatit pentru Afganistan?

A. D.: Pregatirea era tare puternica la noi. Ne invatau, cum… Azi noi treceam cursurile cu masina, da’ alt pluton chipurile erau dusmani, impuscau, astea… Bineinteles cu patroane de manevra. Maine ei treceau cu masina, noi… dusmani eram.

A. V.: Pregatirea fizica?

A. D.: Fizic ne antrenau foarte mult.

A. V.: Pregatirea psihica, morala?

A. D.: Ei, moral… Noi stiam de Afganistan, iar ei nu ne spuneau nimic. Vroiau sa tina secreta aceasta informatie. Caci multi se temeau. Aduceau baieti din Afganistan ca sa ne povesteasca ce si cum se petrece acolo, dar...

A. V.: În ucebka a fost dedovsina?

A. D.: În ucebka nu era dedovsina, nici nu avea cum sa fie, ca noi eram peste o mie de soldati, toti eram inrolati in acelasi timp, eram intr-un pluton treizeci de soldati si trei sergenti, nu putea sa fie dedovsina, ca noi repede ii puneam jos.

A. V.: Între diferite nationalitati nu erau probleme?

A. D.: Nu, nu erau, ca noi stiam unde ne ducem. Noi am dus-o in ucebka, asa, ca acasa, ne-a fost tare bine. E adevarat ca ne fugareau, ca… Noi, cum sa-ti spun, de langa tata mamei ne-am dus… Si trebuia sa ajungem la razboi.

A. V.: Cum v-au intampinat in Afganistan?

A. D.: Dupa cum ti-am spus, ne-am suit in avion, si-a luat zborul, ne parea ca n-o sa ajungem, parca era caruta, IL-76, tare puternic avion, mare. Cand am trecut granita cu Afganistanul, avionul a inceput sa impuste. El impusca rachete, dar noi nu stiam cu ce… Cand am vazut ca impusca am inceput toti sa tremuram, ei, clar, frica… Avionul impusca, dar noi nici tu automat, nici tu nimic… Cand a inceput sa aterizeze, ateriza tare greu acolo. Acolo nu cobora normal, ci cand ajungea deasupra aerodromului incepea a se invarti. Daca ar ateriza normal din munti imediat l-ar da jos, il impusca, iar asa in jurul lui se invartesc helicoptere, il pazesc, da’ el se invarteste pana ce se asaza jos. Noi tipam ajutor! in avion, asa durere de urechi, asa presiune mare, daca el se invarteste pe loc, doar e mare avionul… Am coborat, cald, noi imbracati gros, acolo 40/50 de grade, toamna, ne aprindeam. Noi dintr-o parte ieseam din avion, pe alta parte baietii demobilizati urcau, veneau acasa dembelii. Toti tipau la noi: duhi, vesaitesi! Întelegi asta cum? Adica, bibanilor, spanzurati-va! Duhi, vesaitesi ca aici e Doamne fereste! Ne speriau. Dupa ce am coborat ne-au aliniat, erau vreo cinci corturi, mari. Doctori cred ca erau vreo treizeci, sedeau la mese. Pe la fiecare doctor trebuia sa trecem. Ne faceau injectii. Injectii ca la vaca, cu un fel de pistolet: Poc! Poc! Nu cu seringa, cu un fel de pistolet, ca la vaci. Ne-au injectat si intr-un omoplat vreo trei si in alt omoplat vreo trei, si… Mai pe scurt, peste tot. Cand ieseai din cort – mergeai ca in gips. Cand ieseam din cort vedeam ca dintr-o parte impusca, dintr-o parte explodeaza, scapara…
           
A. V.: În ce localitate erati?

A. D.: În Sindand. Buhneau, impuscau, avioanele zburau, helicopterele, frica… astea. Noi, cum s-ar spune, nici cu batul nu eram. Eram cu rucsacul in spinare, aveam ratia de mancare uscata si atat. N-aveam nimic cu noi, frica - cum n-ai da. Noi venisem dimineata, seara au venit masinile, ne-au ales, care muzicanti, care soferi, care… Multi eram…

A. V.: Veneau si muzicanti in Afganistan?

A. D.: Numaidecat. Erau si muzicanti. În divizii exemplare, aliniatul, toate astea, se faceau dupa muzica. Ei cantau dupa cum mergi in rand. Ne-au incarcat si hai in unitate. Nu stiam desigur nimic, in jur prapad, helicopterele deasupra ne pazeau. În unitate iarasi ne-au ales: care si in ce pluton, care sofer, care genist, care… Eu am nimerit sofer in pluton de genisti. Era un moldovean care trebuia sa plece acasa. Masina noua, daca moldovean: Tolea, masina asta o sa fie a ta. Bineinteles ca ne-au incercat pe toti, care si ce poate, mi-au dat mie masina ceea, erau lazi speciale pentru mine, fiecare mina are locul ei. Am umblat undeva vreo luna cu minele, genistii se duceau inainte, le scoteau, eu le duceam. Asta desigur e vesel, e… Cu frica in spinare sedeam, du tu mina ceea, poate buhneste, poate nu. Dupa aceea mi-au scos lazile si hai la obuze, hai la coloana, ne-am pornit cu prima coloana. Tineri, nu stiam, veteranii ne invatau, hai duhi, hai invatati-va, ca noi ne ducem acasa! Coloana era din mai multe masini, toti incarcati cu obuze, rachete, mine, care si cu ce… De la focare ne suna: trebuie rachete, ne incarca cu rachete, trebu’ obuze, iacint, duceam obuze, noi duceam iacint si uragan, uraganul, ca sa-ti lamuresc, e mult de povestit… E mai puternica decat katiusa. Prima coloana ne-am dus aproape, ca bibani ne-am dus aproape, ca sa nu ne fie tare strasnic, veteranii desigur nu ne dau voie sa fumam narcotice, cum n-ai da e strasnic, am facut vreo doua raiduri asa. Ne-au inceput a trimite mai departe. Primul atac am avut in Kunduz, veteranii ne-au lamurit: daca cumva ne ataca, nu stati cu masinile una langa alta, imprastiati-va cat mai tare. Acolo ai unde te imprastia, ca nu-i ca la noi: vale, deal, acolo-s munti si prin nisip ai unde… Din primul atac am scapat cu noroc. Cand ne-au trimis in Kandagar, este acolo, zelionka (verdeata) se chema, acolo intre munti, jos, cresc portocale, mandarine, rodii. Nu-s chiar cum ajung la noi. Îs marunte, dar sunt. Din zelionka tot timpul eram atacati.

A. V.: Duhi acolo va asteptau?

A. D.: Duhi de acolo ieseau fiindca ruskii Ivan se baga cu masina si nu lua un strugure, ori o mandarina, ori… Se invartea pe acolo vreo trei ori, lua un strugure, iesea, mai facea vreo trei cercuri si pleca. Cand veneam inapoi ei neaparat trebuia sa ne atace. Ca le era si lor ciuda. Mai impuscau o masina - doua, sa li se ia de pe inima. Al doilea atac l-am vazut-o pana la Podul Kandaharului. E un pod peste un fel de rau. Pana la acel pod am fost atacati. Serghei trebuie sa-ti fi povestit de Podul Kandaharului. Cele mai tari atacuri erau aici. E zelionka si dupa zelionka e acest pod. A fost un atac puternic. Am reusit sa scapam.
            Dupa aceea ne duceam altfel, ca ne temeam. Luam o tigara la patru, la cinci baieti, dupa cum erau narcoticele din tigara. Fumam o tigara si mergeam. Care plangea, care canta, care dupa cum se simtea.

A. V.: Fumati marijuana?

A. D.: Charls. Asa se numea la ei. Charlsul asta se face din canepa si il amestecau si cu heroina, era si curat, era si cu heroina. Luam o tigara si mai departe ne duceam de parca nici nu am mai vedea, mergeam linistiti.

A. V.: Va simteati mai bine?

A. D.: Nu ca ne simteam mai bine, pur si simplu nu… Nici prin cap nu-ti trecea ca pot sa te impuste – noi cantam. Daca dispozitia era rea – plangeai. Din exterior nu reactionai la nimic, pur si simplu stateai la volan. Mergeai la volan si plangeai. Sau cantai si vorbeai aiurea. Singur in masina. Singur eram.

A. V.: Se drogau toti?

A. D.: Nu, erau care deloc nu fumau. Care fumau cam toti fumau si droguri.
Dupa asta s-a inceput mai departe. Ne trimiteau mai departe. Am avut un atac puternic. Eu eram cam cu a treia masina. Prima masina era BTR-ul.

A. V.: Era ceva obligatoriu sa fiti insotiti de BTR-uri?

A. D.: La inceputul coloanei era neaparat un BTR. Daca nu era BTR era KSM-ca – Komandirskaia Sturmovaia Masana (Masina de atac pentru comandanti). Cu senile. BTR-ul e pe roti, patru punti. Mergea el inainte si din urma - restul masinilor. Mergand asa - ne-am oprit. BTR-ul se oprise. Înainte de a ajunge la zelionka. Sa te dai jos? Ne era frica, imediat te impusca. În mijlocul drumului – un om. Soldat de-al nostru, cu mainile si picioarele taiate. Viu…, viu. Viu, chiar atunci il taiase si il aruncase in drum. Numai pentru a opri coloana. Sa impuste in ea. Ne-am oprit sa-l luam, bineinteles. Nu a iesit sa-l luam. Daca il luam, ramaneau mai multi acolo… Si asa au fost multi raniti. Au inceput impuscaturile, ne-am imprastiat toti… Se mai intampla asa ca este cate unu’ ca nu-i merge masina ca… altele. L-am tarait pe unu’ pana acolo. Cand ne-am oprit si am vazut ce se intampla, cand au inceput sa impuste in noi, primul a pornit masina si a fugit. Îti imaginezi? Sunt asa oameni… Pur si simplu el era asa de destept sofer ca…, prava kupil, a iezditi ne kupil (permis si-a cumparat, iar sa mearga nu si-a cumparat)… Au fost baieti raniti, a fost groaznic. Ne-au atacat inainte de a ajunge la zelionka. Chiar din munti. În drum spre orasul Herat. Am trecut si de asta, am inceput sa fumam si mai tare narcotice.

A. V.: Ati plecat de acolo dupa cum v-au invatat in ucebka?

A. D.: Ne-am dus nu dupa cum ne-au invatat in ucebka, ne-am dus dupa cum ne-au invatat veteranii. Ne-au invatat ca atunci cand suntem atacati sa ne imprastiem, sa nu mergem in rand, sa ne imprastiem si sa facem zmeika (zig-zag), cum s-ar spune, sa nu ne poata… Asta, si viteza cat mai mare.

A. V.: Cu ce arme v-au atacat?

A. D.: Cu aruncator de grenade, cu aruncator de mine. Mai tare de obicei ne atacau cu RS-ul. E un fel de obuz ce se duce dupa caldura. Ei, la masina – ca la masina, impuscau “la ghici”, daca nimereau faceau mare mizerie. Daca impuscau in avion cu racheta asta, se duce spre avion, avionul are caldura mare. Avionul continuu impusca rachete. Rachetnite. Care au caldura mai mare ca avionul. Racheta se lua dupa rachetnita si exploda in aer. Daca nu nimerea nici in rachetnita, nici in avion, ea lua directia soarelui. Aruncatorul de grenade, aruncatorul de mine, RS – astea tare ne nebuneau pe noi.

A. V.: Aveati in armata conflicte intre nationalitati?

A. D.: A, nu, acolo erau pur si simpu deduska, cerpakul si maladaie.  Pana la jumate de an ai, in Afganistan, – esti maladoi, pana la un an – esti cerpak, mai mult de un an – ded, deduska. Nationalitatea nu conta. De altfel, eram unicul moldovean.

A. D.: A fost dedovsina in Afganistan?

A. D.: Era. În lupte, cand eram impuscati…- eram toti frati. Nu erau probleme ca sa ne batem si altele. Se temeau si veteranii, bineinteles. De exemplu, daca eu eram tilicar, si el veteran, el pe mine ma obijduia. Daca eram in lupte, el avea grija ca puteam in orice clipa sa-l ubiresc (ucid).

A. V.: Au fost asa cazuri?

A. D.: Au fost, s-au intamplat. Eu n-am vazut asa treaba. Da’… au fost, cum sa nu fie? Daca el isi bate joc de mine tot timpul si daca mie mi-au dat automat, noi ieseam din auto-parc, ca sa plecam in coloana. Eram controlati daca avem tot ce ne trebuie. În primul rand automatul Kalasnikov, la noi la soferi - AKS 74, pliant, 4 magazii pline, ukoporku, asa e pe ruseste, in romana nu-ti pot spune – unde erau patroane pentru inca patru magazii, doua grenade, asta era. Fara asta nu puteam iesi din auto-parc. Si restul, chei s.a. Daca ne dau noua toate astea, daca mi-era ciuda pe veteranu’ acela, eu puteam sa-l ucid. Da’ noi nu puteam sa-l terminam ca… Ei ce ne obijduiau cat am fost noi maladaie, ei ne obijduiau tare, ne chinuiau.

A. V.: Cum va chinuiau?

A. D.: Veneau seara, noua acolo ne dau tigari, noi tigari nu cumparam, ne dau cate 18 pachete pe luna, cine nu fuma – le dau zahar. La sfarsitul lunii, desigur, din maladaie nu fuma nimeni, asa spuneau dezii, ca nu fumeaza nici un maladoi. Ei luau si zaharul si faceau braga, asta e un fel de vin, din zahar si drojdie. Ei beau braga, iar maladaie… Se imbatau si incepea. La pamant! Si fa flotari. Se uita, asa, 50 de flotari, daca le poti face, bine - 100, faceai 100, desigur, dupa 100 de flotari tremuri, nu poti - 120, faceai 120 - 150, numai ca sa rada. Ei sedeau toti pe paturi intinsi si radeau de noi, maladaie. Faceam, bineinteles. Faceam pana la urma si 150 si la bara ne invarteam si… Îsi bateau joc tare, bineinteles, dar daca ne duceam la lupte, in coloana, eram toti ca fratii, dedu’ se apropia inca de tine, daca faceai vreo greseala el se apropia si iti spunea: acolo nu trebuie sa te opresti, aceea nu trebuie sa faci, trebuie sa mergi si iata cum sa mergi. Asa la noi era.

A. V.: Îi bateau veteranii pe bibani?

A. D.: Bataie era. Bataie era fara mila, fara nici un Dumnezeu. La noi era un uzbec, Kadam il chema, tare nebun era, el cand se imbata cu cutitul la noi sarea… Dupa ce am scapat noi de ei, ei s-au dus acasa, noua ni s-a facut mai usor, desigur. Atunci am inceput noi sa ne batem joc de altii. Atunci altii nu primeau tigari, zaharul lor il primeam noi, bineinteles ca… Cum s-au comportat cu mine, asa am facut eu mai departe. El era fumator, il vedeam ca fumeaza, treci la bara, 10 rotiri la bara. Daca tu nu faci asta, tu nu ai dreptul sa fumezi. Eu, maruntel, desigur, eu ma invarteam, dar erau burduhosi, erau zdraveni baieti, greoi, aceea nu puteau sa faca asta. Pana n-ai sa faci – nu fumezi. Umblau, se ascundeau prin WC-uri, fumau, bataie primeau… Cateodata stateam si ma gandeam - de ce il bat eu pe baiatul asta? Parca mi-era mila. De ce il bat eu pe el? Si apoi imi aminteam: dar de ce ma bateau pe mine? Aceeasi poveste: de ce ma bateau pe mine? Înseamna ca pe mine ma bateau pentru nimic? Înseamna ca si eu trebuie sa-l bat pe el tot pentru nimic. Si da-i bataie. Bateam fara nici un Dumnezeu. Nu mi-era mila. Cum primeam eu…

A. V.: Ofiterii ce ziceau de toata treaba asta?

A. D.: Eu cat am fost tanar, cat am fost maladoi in armata, nu stiam eu ordinea. Ei, parca ar fi probleme daca aud sefii… Dar… Nu mai spuneam noi nimeni. Pana… Acolo-i asa ordinea: cum ai trecut de jumate de an: primeai la buci 12 curele. Cureaua de soldat stii cum e. Jumatate de an a trecut – noi trebuia sa primim 12 curele la cur. Dupa fiecare jumate de an o parte din soldati se duc acasa. Ne transferau – asa se chema. Ne transferau din duhi, ca duhi se spunea la ciurbenii ceea, la dusmani, si noi eram maladaie - tot duhi ne ziceau. Aveam numai stelute pe buci. Noi treceam in cerpaci. Dezi deveneam peste un an jumate. Dupa asta… iti spun, am inceput a bate si noi.
Veneau: tu, vina-ncoace. Si nu ca: tu si tu. Doi baieti veniti incoace iar restul dormiti. Nu. Ma chemau pe mine. Ma ciocaneau bine. Caci ei beau, se imbatau, ei toata ziua dormeau, dezii, noaptea nu aveau ce face, nu le era somn, trebuia sa… astea, ma bateau pe mine, eu ma duceam sa ma culc, il chemau pe altul, apoi pe altul, asa, pe rand. Cum am facut si noi. Ca sa rada, ca sa se distreze. Dupa 12 curele la buci am inceput noi: tu, scoala-te, noi stateam pe paturi, tu, fa flotari, il puneai sa faca 100, ajungea la 99 – ii trageai un picior, ca sa nu ajunga la a suta. Apoi: de ce n-ai facut? Da-i bataie. Si tot asa mai departe.
Cand am trecut la stadiul asta, de dezi, comandirul plutonului, locotenent major, s-a apropiat de noi singur si ne-a zis: rebeata, tak i tak, beite, delaite sto hatite, no stob bal pareadak u nas. Daca ai inteles tu… Adica: bateti-i, faceti ce vreti, sa fie ordine in cort. Noi traiam in corturi de 30-35 de oameni. Slut tare. Rari baieti care au scapat fara boli. Hepatita, malarie… Acolo nu puteai rasufla cand venea un roi de muste. Muste ceva strasnic. La ei, la afganii astia, este o sarbatoare vara, nu-mi mai amintesc cum se numeste, cand ei dau jertfe lui Alah. Iata asa mergand pe drum, ce vede: camila, magar – tot impusca. Multe jertfe lui Alah erau soldati de-ai nostri. Chiar la noi s-a intamplat ca ai nostri au prins o capetenie de banda de-al lor. Apoi banda asta le-au transmis la ai nostri ca o sa dea jertfe lui Alah 150 de soldati sovietici pentru capetenia lor. La ai nostri le-a parut o gluma. Din gluma asta a iesit ca au luat 70 de soldati in captivitate, dintre care l-au luat pe seful statului major al regimentului, de la o unitate de alaturi, si pe langa el pe multi ofiteri.

A. V.: Cand s-au intamplat astea?

A. D.: În ’88. Ai nostri cand au vazut treaba asta, vrei nu vrei i-au dat drumul capeteniei ceia ca sa elibereze oamenii astia. Daca nu eliberau capetenia - toti acesti oameni deveneau jertfe lui Alah. Îi impuscau pe toti.

A. V.: Cum era in prizonierat? Ostasii sovietici erau batuti?

A. D.: Care si cum. Iata, este un baiat in Talmaza (un sat vecin), vine des pe la mine, Valeriu, baiatul acela a stat in prizonierat, zice ca sta ca acasa, numai saslac manca, nu-i bateau, nu-i chinuiau. Dar erau baieti ca in cazul cu acela fara maini si picioare. Depindea in ce banda au nimerit. Acolo sunt trei feluri de benzi. Era banda de aliati, tinea cu rusii. Ziua, ca noaptea tot ii impuscau pe rusi. Adica cum, suntem prieteni ca suntem mahaleni ziua, iar noaptea eu fac ce vreau. Te impusc, te asta. Rusii le dau imbracaminte, mancare, altele.  Era banda care luptau pentru cine mai mult plateste. Tu-mi platesti atata – eu lupt pentru tine, acela imi plateste mai mult – eu lupt pentru acela. O jumatate de ora – pentru rusi, jumatate pentru afgani. Cum au fost romanii la al doilea razboi mondial. Si mai erau duhi. Acestia erau foarte cruzi. Pentru un soldat de-al nostru, daca-l impuscau, primeau foarte multi bani. Ca sa dovedeasca ca intr-adevar a impuscat pe cineva, trebuia sa taie ori un deget, ori o ureche. Cel mai concret pentru ei era – sa taie testiculele. L-a impuscat pe cineva, taia astea, le arata. Pentru asta primea multi bani. S-a intamplat ca prindeau soldati de-ai nostri si ca sa-si bata joc ii taiau o ureche… De viu, nu-l ucideau, taiau o ureche – azi, maine – un deget, poimaine – testiculele, pana ce murea… Sau il jupuiau. Jupuiau toata pielea. Eu m-am intalnit cu asa soldati. Dar mai bine Doamne fereste sa te intalnesti cu dansii… Sau sa vorbesti cu ei…

A. V.: Erau soldati care se faceau musulmani?

A. D.: Musulmani deveneau astia care se dadeau singuri in captivitate. Dezertau si erau nevoiti sa se faca musulmani.

A. V.: Ai cunoscut pe cineva care a dezertat?

A. D.: A fost asa un caz cand s-au dus doi baieti, au fugit din unitate. Unul era recrutat in acelasi timp cu mine, unul cu jumate de an mai mare, eu eram maladoi atunci. Seara ne-au aliniat, hai cu automate, cu toate, hai sa-i cautam prin munti. Unde sa-i cauti? Ei s-au dus, cauta-i tu! Ei s-au ascuns dupa o piatra si gata, cauta-l, ca acolo pietrele nu-s ca stalpii astia. Au nimerit intr-o banda. S-a intamplat ca banda era de aliati. De fapt au nimerit in alta banda, dar in timpul unei lupte au reusit sa fuga. Baietii s-au bucurat tare, bineinteles, ca special pentru treaba asta s-au pornit. I-au dus la un cioban si ciobanul i-a inchis acolo. Astia din banda, daca era de aliati, le-au zis la rusi, rusii i-au gasit, i-au adus inapoi. Îti spun mai pe scurt. Ne-au aliniat pe toata unitatea, cu alarma. I-au adus pe ei acolo, legati. Le-au aruncat toate actele intr-un butoi de 200 de litri si au aruncat in ea cateva grenade F1. Nu a ramas nimic din acte. I-au purtat asa legati pe langa fiecare soldat. Care-l scuipa, care cu pumnul, care… Unul a lesinat, a ajuns pana la jumate de unitate. Ei, imagineaza-ti, fiecare sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l… Cu piciorul, cu pumnul… Dar unul a rezistat. I-au incarcat si i-au dus. Da’ unde i-au dus? Pe urma am intrebat de dansii, nu s-a mai auzit. Noi ii intrebam pe ofiteri: unde-s? ce-i cu dansii? i-au impuscat? i-au… Nu se stie nimic. Ofiterii ne spuneau ca nu se stie de dansii.  
 
A. V.: De ce au dezertat?

A. D.: Ei stiau ca in U.R.S.S. erau probleme economice si ca fata de soldatii din Afganistan se schimba atitudinea. Se gandeau sa se imbogateasca, sa plece peste hotare, in America, in alta parte… Cu scopul asta.
            Zilele astea am auzit ca se intoarce un baiat, afganet, originar din satul vecin - Carahasani, din America. Aici toti il credeau mort. În fiecare an, noi, veteranii razboiului din Afganistan, mergeam la mormantul lui si plangeam, il pomeneam. Parintii lui deja au murit. Îsi credeau fiul mort. El probabil a dezertat si a fugit in America. De ce se mai intoarce? Doar parintii i-au murit. Probabil ca sa se laude in sat… Iar noi ii plangeam la mormantul lui…
Erau cazuri ca, s-a intamplat chiar la noi, ca pe un biban l-au pus la post. Era cu echipamentul militar complet, cu vesta antigloante, pachetul cu gloante de rezerva, automatul, patru magazii, toate. Daca - el tanar, toata ziua chin, noaptea sezi la post – a adormit baiatul. A venit un veteran, a iesit sa se usureze si l-a vazut ca doarme. Acolo e foarte periculos, ca intra un duh si ucide o companie intreaga. Pentru ca paza a adormit. Dedu’ a vazut ca doarme, n-a vrut sa-l bata, nimic. A luat si i-a scos cutitul-baioneta. Si s-a dus si s-a culcat. Dimineata a venit sergentul major: asa, cutitul-baioneta unde-i? Nu-i. Ce inseamna asta? Noi toti mergeam la masa. Cand venim inapoi: repede la WC-u. Care nu se teme - repede la WC-u. Am luat targa, m-am dus si eu. Cand am ajuns acolo: baiatul spanzurat. Pe urma s-a auzit. Sergentul major i-a spus ca cu asa treaba mergi la tribunal. El s-a speriat, baiatul, si s-a spanzurat. Au gresit si ofiterii aici. De ce l-au speriat? Baiatul poate ca era si azi viu.

A. V.: S-a intamplat ca vreun soldat sa se sinucida fara motive aparente?

A. D.: Cat am slujit eu acolo, trei cazuri au fost. Si toate aceste trei cazuri - cu tinerii – cu maladaie.

A. V.: Se raneau singuri pentru a merge acasa?

A. D.: Daca se impusca singur - nu-i permitea sa vina acasa. Cum se intampla aici in tara. În tara, daca se impusca cineva, era considerat nesanatos si era trimis acasa. Acolo mai tare il chinuiau, il puneau la cel mai greu lucru, il lecuiau si el lucra mai departe. La noi s-a intamplat un caz, noi de-abia venisem de la mancare, un soldat, maladoi, a gasit o capsula de la o grenada antitanc RGD, frumoasa, nu chiar mare, de o culoare rosie. El s-a dus in fumoar. Noi toti stateam in cort la umbra. Era vara, cald. Cu cutitul-baioneta baiatu’ a scobit capsula. Cand a explodat i-a luat patru degete, toate in afara de asta mare. Baiatu’ s-a dus in spital, l-au dus de fapt. A venit inapoi multumit baiatu’, linistit, rus era: ei, cacat, baieti, o sa luptati, eu in schimb plec acasa! Asa linistit, stii, adica el n-a stiut. Noi nu stiam ce inseamna aceea, dar el stia. Special a facut lucrul asta. Daca a venit din spital si: o sa luptati baieti, eu in schimb am sa plec acasa, cacat mana, eu am sa plec acasa. Cum asta? Multe cazuri din astea desigur au fost. A fost un caz ca erau doi baieti vecini, dintr-un bloc, dintr-o scara. Din Volgograd, nu, din Voronej, imi pare. Slujeau amandoi intr-un pluton chiar. Iau pus odata sa pazeasca depozitele. Jumate de kilometru pazea unul, jumatatea cealalta altul. Unul era la al 3-lea post si celalalt la al 4-lea. Daca ei erau ca fratii, asta de la al 3-lea post s-a dus sa-l vada pe cel de la al 4-lea. Trebuiau sa stea toata noaptea. Asta de la al 3-lea adormise. S-a trezit auzind pasi. A luat automatul si fara avertizare, fara nimic, bah! si il impusca pe frate-sau. Un patron i-a intrat prin maxilar si a iesit impreuna cu o bucata de ceafa. Desigur ca nu i-au facut nimic. Ce sa-i faca daca era la postul lui? Tot corect a facut. Nu la mai intrebat nimeni daca avertizare a dat… Baiatul a scapat nevinovat, dar plangea, nu stia cum sa se duca acasa. Cum sa merg eu acasa daca maica-sa ma va intreba? Noi doar vecini suntem. Sa-i spuna ca el l-a impuscat? Cum asta?
Au fost multe cazuri. Se spanzurau, se… Era un… in stab lucra el, n-a vazut fum de patron, nu stia cum miroase, daca statea numai in stab cu pixul in mana si scria… Bineinteles ca toti il obijduiau: ce fel de afganet tu esti? Ca tu inca fumul de patron nu l-ai mirosit, da’ ai sa mergi acasa, ai sa ai scutiri ca si mine, o sa fim ambii afganeti, il obijduiau. Într-o dimineata l-am gasit spanzurat in baie. Si asa cazuri se intamplau.         

A. V.: A fost mafie sovietica in Afganistan?

A. D.: Mafia sovietica a fost tare in Afganistan. Chiar cu un baiat din Ermoclia, de la noi din raion, s-a scris si in ziare, a fost un caz. A venit acasa un sicriu de zinc. L-au adus acasa mort. Doar ca el nu era in sicriu. Pe baiat il trimisese din Afganistan in Moscova intr-un apartament sa duca niste documente. El trebuia sa vina cu trenul, dar el avea niste bani, a vandut ce a vandut, ce avea si a venit cu avionul. A venit mai repede si nu a gasit pe nimeni in apartamentul din Moscova. În apartamentul acela trebuiau sa-l mantuie. Ce s-a gandit el: ma duc o fuga acasa, ma duc sa vad parintii si ma intorc imediat in Moscova, dau documentele si reusesc sa ma intorc in termen inapoi. Cand a venit acasa oamenii se intorceau de la cimitir, de la inmormantarea lui. Cand l-au vazut, parintii au lesinat. A fost scris si in ziare, pana a ma duce eu in Afganistan. Cand si-a revenit a ramas nedumerit: cum sa ma ingropati daca is viu? A sunat la comisariatul militar, comisariatul la militie, gata, nu s-a dus el la Moscova. Noaptea s-a pus la panda in cimitir. Au venit clientii, au dezgropat mormantul, au scos sicriul, da’ acolo militia pazea, sicriul - plin cu narcotice. Cand s-au dus in apartamentul in care trebuia sa ajunga el, la Moscova, acolo -  un general, mare, se ocupa cu narcotice. Asta mafie mare.
Cu asta se ocupau ofiterii, soldatii puteau sa-si cumpere un ceas, ceva… Chiar cand am trecut granita si am intrat in Kuska, masina mea a disparut. Cu tot cu ce era in ea. Am intrebat de masina, dar nimeni nu stia nimic. Multe masini au disparut…

A. V.: Se incercau in Afganistan armamente noi?

A. D.: S-a intamplat sa incerce noi armamente, dar departe de noi. Oricum ne pazeam, gazele omoara si de la distanta, seara cand mergeam la culcare aveam masca antigaze cu noi.

A. V: Razboiul din Afganistan ti-a influentat viata?

A. D.: Viata, desigur ca mi-a influentat viata mult. Cand ma intorsesem, aveam dreptul de a ma pune in orice rand dupa a treia persoana. Acum nu mai e asa. Azi fiecare om iti zice: cine te-a trimis? Ori: nu ma doare capul de Afganistan. Asta-i cum? Îti spune… cum… Te doare la inima. De ce, de ce te-ai dus tu acolo? Cine te-a trimis pe tine? Asta-i…

A. V.: Ti-a influentat si psihica?

A. D.: La psihica? Desigur. Îti vine sa bati omul acela, da’ te gandesti ca… De nervi nici nu mai graim, ca suntem sateni, bem un pahar de vin…, pe oricare frate eu in orice vreme pot sa-l lovesc pentru nimic. Pentru nimic pot sa-l lovesc si apoi stai si gandeste-te: de ce?

A. V.: Cand te-ai intors din Afganistan?

A. D.: M-am intors in 1989, februarie, nu tin minte data, ne-am intors inainte, ca trebuia sa dam tehnica. Am stat inca doua luni in Uzbekistan. Bineinteles ca in oras era armata. Patrula umbla prin oras, cand se intalneau cu noi se fereau. Parca nici nu ne-ar fi vazut. Daca faceam vreo problema mai mare - ne opreau, dar nu ne inchideau, ca nici nu aveau dreptul, nici… Oleaca ne ocarau, da’ ne trimitea inapoi in unitate. Nu puteau sa ne faca nimic. Stiau ca noi nu suntem oameni sanatosi. Chiar asa ne socoteau: acesti oameni nu-s sanatosi. Ne considerau psihopati. Bineinteles, daca noua cand am intrat in Afganistan ne-au pus injectii, nu stiu ce fel de injectii… Daca nu vreo treizeci si ceva de injectii… Ca ne-au tulburat cu totul, cand ieseam din cort parca eram… Parca nu eram aceiasi oameni. Nu ne mai cunosteam unul pe altul. Atunci ne-au dezorientat pe toti si pe urma nu ne-au mai pus nici o injectie… Se vede ca ne-au pus doza cum se cade.

A. V.: Ai simtit influenta acestor injectii chiar atunci?

A. D.: Bineinteles ca ne-am schimbat atunci foarte mult. Ne mai temeam oleaca, dar ne schimbasem tare mult. Nu stiu cum, da’ mergeam cu masina - buhneau, trasneau, impuscau, astea… Parca oleaca ne era totuna, unde ne ducem… Ori ca… Poate ca psihica, ne gandeam ca e totuna unde sa ne ducem, ma tem ori nu ma tem, tot acolo ma duc, ori ca injectiile… De asta singur nu inteleg.

A. V.: Se stie ca in Afganistan erau multi baieti care au inceput sa cante la chitara sau si-au facut formatii…

A. D.: Muzica-i muzica, muzica ne ajuta poate, noi in fiecare masina aveam casetofoane, la noi acolo casetofonul era copeici ca sa-l cumparam. Panasonic. La noi aici in tara de Panasonic nici nu se auzea, da’ acolo era copeici. În fiecare masina aveam casetofon. Canta cantece de astea, bineinteles, da’ la noi nu actiona nimic atunci. Cantecele astea. Cand pur si simplu sedeam asa degeaba si ascultam era frumos, da’  asa in drum nu actiona nimic.

A. V.: Aveati carnetele cu cantece?

A. D.: Aveam. Numaidecat asta. Fiecare soldat avea carnetel cu cantece. Rar soldat care nu avea.

A. V.: Aveati baieti care incepuse sa cante acolo?

A. D.: Nu erau chiar peste tot, da la noi in pluton era Serioja Timosenko, am uitat din ce oras, el chiar scria, bineinteles cu ajutorul soldatilor, singur nu mai scria. Îl ducea capul tare bine. A scris un cantec tare frumos, da’ n-a mai ajuns cantecul cela sa fie… Poate ca de fapt a ajuns pe urma, dar nu l-am mai auzit… Multe prostii in el…

A. V.: Ai vazut acolo ziaristi?

A. D.: Numai pe cantaretul Alexandr Rozembaum l-am vazut. Atat. Chiar la iesire el a fost. Cand am iesit din Afganistan el a fost cu noi.

A. V.: Va permiteau sa transmiteti informatie despre ce se intampla acolo?

A. D.: Informatii… Mai ales sa ne fotografiem cu tehnica noasta era interzis. Sau sa ne dea prin cap sa trimitem o fotografie cu armament… Scrisorile doar erau controlate… Totul era controlat… Nici nu mai ajungeau. Foarte multe scrisori nu mai ajungeau la noi. De acasa ni le trimiteau, dar nu mai ajungeau. Se intampla: ba pe avion il doborau, ba… Îmi scriau de acasa ca ti-am scris in alta scrisoare… N-am primit-o, nu stiu. Eu scriam. Nici ei multe scrisori nu le mai primeau. Nu ne mai gandeam la 18 ani daca e minciuna ce ne spun ori nu. În prima jumatate de an ne puneau cu forta sa scriem acasa. Cat mai des. Sanatos, tot e bine, armata merge normal, de obicei - cuvintele astea. Nu numai ca nu ne permiteau sa scriem altceva, dar nici nu as fi putut sa scriu: mama ma impusca si … Dupa trei luni le scriam ca mama si tata sunt sanatos, va voi mai scrie peste trei luni ca-s in deplasare toata ziua. Fiecare scrisoare era asa. Altceva nici nu puteai sa scrii. În ianuarie, februarie mai trimeteam cate-o lalea in scrisorica si atata.

A. V.: Ati semnat ceva ca sa nu vorbiti despre ce se intampla in Afganistan?

A. D.: Numaidecat. Asta in primul rand cand juramantul il dai, scrie acolo ca ce ai vazut, ce ai auzit n-ai dreptul sa spui. Apoi cand am ajuns in Afganistan am semnat mai multe foi, un fel de ancheta. Am scris ca ce am vazut si ce a fost nu… Daca povestesti… cum se spune…, tribunal, in modul asta. Zece ani sa nu spui absolut nimic si nici sa nu treci granita.

A. V.: Nu va permiteau sa iesiti din tara?

A. D.: În nici un caz. Chiar daca vroiai, daca iti faceai pasaport, nu puteai sa treci. N-aveai cum.

A. V.: De ce crezi ca despre  razboiul din Afganistan nu se vorbeste, iar cand se vorbeste e multa informatie falsa?

A. D.: Fiindca a fost o mare prostie. Au trimis atatia baieti sa moara pe pamant strain. Din cauza asta. Vor multi sa uite ca multe mame plang, sotii, copii… Au murit multi acolo. Ca sa nu aiba probleme e mai bine sa se uite.

A. V.: Pentru ce ati luptat ?

A. D.: Dupa cum cred eu acum si dupa cum se aude, a fost un razboi intre americani si rusi. Americanii au vrut sa se bage in Afganistan, dar la timp s-au bagat rusii. Rusia avea conflicte cu America, aveau probleme mari cu bombele nucleare. Si Afganistanul e la granita cu U.R.S.S…

A. V.: Cum va intelegeati cu populatia pasnica?

A. D.: Populatia din Afganistan e tare inapoiata. Oamenii erau constienti, dar nu aveau puterea ceea. Cand ma duceam cu masina in Herat, acolo era unitatea noastra, copiii de sapte, opt, zece ani dezvarteau cu unghia de la masina tot ce le trebuia. Din mers sareau in masina si ti-o descarcau daca nu erai atent. Asa de dezvoltati fizic erau, poate ca chinul asa ii facea. Cu mintea mai putin, adevarat ca scoli nu aveau, in orase mai erau, da’ in kislakuri… Era ca la noi inainte de razboi – un om din sat putea citi si citea scrisorile pentru tot satul. Asa si acolo era.

A. V.: Îi urati pe duhi?

A. D.: Cand te certi cu un prieten incepi sa-l urasti. Dar cand te impusca, cand te… Desigur ca-i uram, ii uram tare…

A. V.: Ai iesit din Afganistan chiar la retragerea armatei sovietice. Va atacau duhi la retragere?

A. D.: Ne urmareau ceva strasnic. Si ai nostri, armata, erau pregatiti pentru asa ceva. Mergeau avioane, helicoptere, ne pazeau. Dar dintre munti nu mai puteau ei sa pazeasca… M-am simtit ca acasa chiar cand am trecut granita. Pana a ajunge in Moldova.

A. V.: Voua va explicau ce sa faceti, ce faceti in Afganistan?

A. D.: Nu ne-au spus nimic. Ne spuneau ca masina ti-au incarcat-o, te duci! Esti viu, esti mort, nu-l intereseaza pe nimeni. Nu ne-au explicat nimic. Nici nu aveau ce sa ne explice. Daca noi stiam singuri cu ce scop suntem acolo. Practic stiam deja ce sa facem…          

A. V.: Ai fost ranit?

A. D.: Ranit, nu, dar am fost de mai multe ori in spital… Cand ne-am dus incolo eram toti copii, 18 ani, ne parea ceva interesant, nu stiam ce ne asteapta, cat mai repede sa ne ducem. Mai tarziu, cand am ajuns acolo…  Apoi cand am ajuns acasa si ne intrebau ce am cautat noi acolo…

A. V.: Ti-ai imaginat ca puteai muri?

A. D.: Cand am venit acasa – da. Acolo n-aveai cum sa te gandesti. Îti spuneau ce sa faci si trebuia sa faci.

A. V.: Ai simtit moartea aproape de tine?

A. D.: De multe ori. Dar te faceai ca nu observi nimic si mergeai mai departe. De gandeai ca ai 12 rachete in cabina… n-ai cand sa te gandesti la moarte, trebuia sa mergi mai repede.

A. V.: Cum ti s-a parut razboiul din Transnistria in comparatie cu razboiul din Afganistan?  

A. D.: Razboiul din Transnistria a fost ca o greva - daca e sa-l comparam cu razboiul din Afganistan. Desigur ca a fost si aici periculos, au murit multi. Multi mureau asa aiurea… Pe un baiat l-au impuscat tot ai nostri – cica au crezut ca e o caprioara. Acasa desigur ca au scris ca a cazut eroic in timpul luptelor. Si razboiul din Transnistria a fost o mare tampenie…

A. V.: Te mai intalnesti cu baieti care au fost in Afganistan?
           
A. D.: Ma mai intalnesc, desigur.

A. V.: Ce vorbiti cand va intalniti?

A.D.: Numai  despre asta si vorbim…

(Antonesti, iulie ’01)