„Bunicul ne-a spus ca fiecare om ajunge mai devreme sau mai tarziu sa priveasca lumea cu ochii povestilor pe care le-a ascultat in copilarie, ca sufletul nostru trece prin salba de intelesuri si minunatii pe care le ascultam in a noastra indepartata prima varsta si ca apoi lumea intreaga e zidita pe tiparul acesta”.
Din cind in cind in literatura romana apare cite o carte foarte frumoasa, care te ia prin surprindere. Exact o astfel de bijuterie literara este „Miruna”, o poveste de-a scriitorului Bogdan Suceava, care ne-a obisnuit deja cu perlele sale beletristice stralucitoare, "Venea din timpul diez", de exemplu, romanul dinaintea „Mirunei”, fiind un text cu care generatia inca tinara se va putea mindri si la batrinete.
„Miruna” este o carte pe care o citesti ca si cum ai fi vrajit de cele sapte iele care-i apar strabunicului naratorului in visul din tinerete de pe muntele stapinit de animalele salbatice, nu degeaba scriitorul isi subintituleaza cartea „o poveste”. Citesti povestea cuprins de un farmec straniu si unic, mai ales daca stii sa alegi muzica pentru aceasta lectura deosebita (dar asta e un secret despre care nu se scrie in prefete/postfete). Naratorul povestii „Miruna” este fratele personajului care da titlul cartii, Traian („nepotul cu nume imparatesc”), care, in interior fiind, in acelasi timp se afla cumva la o anumita distanta de „actiune”, ca si atunci, in copilarie, cind asista la naratiune altfel decit Miruna („Pentru Miruna lucrurile se auzeau foarte diferit, pentru ca ea era mai mica decat mine si, in plus, ii mostenise privirea (bunicului – n.n.). Din pricina asta a trecut in ea o intreaga lume, si ea a devenit mostenitoarea unui regat aparte, din care nici pana astazi nu a uitat nimic”). „Miruna (o poveste)” incepe cu descrierea bunicului, Nicolae Berca, adevaratul povestitor, si cu frica Mirunei de acest portret de urias, facut de mama Mirunei. Subiectul cartii e simplu: nepotii sint lasati la bunici, intr-un sat din muntii Fagaras, Valea Rea, iar bunicul, simtind ca nu mai are prea mult timp, alege sa le povesteasca „basme”, povesti din care izvoraste, incetul cu incetul, o adevarata cronica de familie, dar si o biografie geografica si istorica a imprejurimilor. Bogdan Suceava, pe care-l putem recunoaste in personajul Traian (asa cum Ion Creanga e confundat cu Nica din „Amintiri din copilarie”, Stefan Bastovoi - cu Sasa din „Iepurii nu mor”, sau Henry Miller – cu naratorul homodiegetic al romanelor sale), a mostenit – clar – „boala” strabunicului din poveste (si din realitate), care „cerea dezlegare de sub vraja de a avea prea multa putere in cuvant”. „Miruna (o poveste)” are mereu doua planuri, doua lumi puse fata in fata, incepind cu lumea povestilor si lumea reala, aia din ziare. Lumea vrajilor, reprezentata de baba Fira, versus religia, reprezentata de parintele Dimitrie, medicina – biserica, sanatate – credinta, haiduci – cotropitori, Dumnezeu – Satana, povestea din vis si „povestea” din realitate („Nu e drept, se gandi Miruna, eu in vis am vazut altfel, am vazut cum ingerul nostru a invins, bunicul trebuia sa ramana, sa continue povestea”)... Si lumea fictiva, aia din povesti, si lumea reala, aia din ziare, e trecuta prin ochii bunicului, chiar daca personajul principal al cartii este... gura satului. Povestile se leaga unele de altele, invaluind personajele si cititorul intr-un fel de vraja, care o cuceresc definitiv pe Miruna, pentru care chiar existau acele minuni („Pentru Miruna, aceasta era lumea. Povestile acelea inchideau in ele nelinisti care se vor dezvalui mult mai tarziu”).
Lumea reala si actuala, aia din jurul ziarelor, duce tot la biografic, la portretul de familie, ca si lumea din povestirile din trecut si din vise, incepind de la tatal bunicului, primul om din Valea Rea abonat la un ziar, mai mult pentru fiu-so, zice el. „Sosirea ziarului parca strica jucaria care era bunicul si care era potrivita sa functioneze perfect numai intr-un timp al lui, aparte, fara amestec cu lumea din departari. De fapt, acum cred ca stiu ca in vreme ce privea prima pagina a ziarului, nici pe sfert atat de interesant cat gazetele de altadata, Niculae Berca isi amintea o multime de intemeieri si impliniri, amestecate cu morti in razboi si imbatraniri premature, povesti de dragoste vechi de cand lumea si naruiri ale unor stradanii de mult apuse, tot felul de lucruri pe care nu le-ar fi spus copiilor pentru nimic in lume si a caror suma i se parea a contribui in mod secret starilor de lucruri ale zilei de azi. Nu ne putea povesti totul, pentru ca eram prea mici. Dar de undeva trebuia ca se trage curiozitatea lui de a sti cum se va sfarsi odata pentru totdeauna cate o istorie a timpului prezent”. Dar „odata cu fiecare ziar citit, nenorocirile pareau sa fie din ce in ce mai mari, mult mai mari decat prima pe care o citise, povestile se terminau tot mai rau, necazurile deveneau din ce in ce mai fara de iesire, de parca toti si toate ar alerga spre o rapa plina cu pulbere: „Un tren s-a ciocnit la o trecere de nivel, in apropiere de Bordeaux, cu un automobil in care se aflau patru persoane. Trei persoane au fost ucise, alte cinci s-au ales cu rani grave".
- Ajunge, zicea tatal lui, Constantin Berca, gata, nu mai citi nenorocirile. Numai prostii s-au intamplat azi”. Asa ca realitatea este izgonita mereu cu povesti care, insa, duc inevitabil la real si la biografic, la cotidian, la intregirea portretului de familie, la realitate, fie ea si alta sau altfel, din trecut sau... din viitor (caci naratorul este copilul care asculta atunci povestile bunicului, doar ca maturizat, pentru timpul actiunii - din viitor). Parintele Dimitrie ii convinge, pe rind, pe „vrajitorii” satului, de la baba Fira la Constantin Berca, sa se lepede de vraji si descintece, iar dupa o calatorie misterioasa Constantin Berca hotaraste sa nu mai plece nicaieri niciodata. Cind credinta isi mai pierde din putere si se vorbeste despre sfirsitul lumii, se construieste o biserica noua care trebuie sa dureze multa vreme, doar ca nu pe ruinele altei biserici, ca-n Manastirea Argesului din apropiere de Valea Rea, iar cearta dintre doua batrine ghicitoare e comparata cu o batalie politica si cu evenimente biblice ca izgonirea din rai. „Miruna” e plina de astfel de „semne”, care atrag, amuza, vrajesc. Ca si scriitorii dizidenti din timpul comunismului, care scriau romane istorice pentru a baga „sopirle” despre contemporaneitate, si Bogdan Suceava baga in gura personajelor sale adevaruri general umane: „Suntem geniali in supravietuire si pagubosi in administratie”, spune regele de pe vremea strabunicului naratorului cu gura de aur. Ca si scriitorii dizidenti, in aceasta carte pe Bogdan Suceava il intereseaza fondul, substanta, nu forma, aproape neglijata in „Miruna”, ceea ce poate parea de-a dreptul provocator, fiind vorba de un scriitor-matematician care chiar stie sa construiasca, doar ne-a demonstrat-o de atitea ori. Ultima „poveste” are loc cind naratorul avea sapte ani, atunci cind povestitor devine Miruna, iar bunicul – personaj. O poveste care se confunda cu realitatea, o poveste scurta si dura, ca realitatea, ca si copilaria, ca un basm, ca prima poveste a cartii, despre farmecele fiecarui bob de griu, pe care se afla incrustat chipul lui Isus, ca aceasta foarte frumoasa carte a lui Bogdan Suceava, „Miruna (o poveste)”, pe care v-o recomand insistent si cu prietenie. Lectura placuta si utila. |
