Cauti un titlu prin care sa poti fenta patetismul. Pentru ca orice declaratie de dragoste este, in sine, patetica. Dar cum sa faci o declaratie de dragoste unei institutii?
Nu vorbesti aici despre o institutie oarecare. Capitalul simbolic al literelor nu mai trebuie amintit. Oricine din familie, chiar daca nu da doi bani pe treaba asta, doar cand aude titulatura, simte o furnicatura.
Nu dai lectii. Nu inventezi sloganuri. Brand-ul exista, se promoveaza din ce in ce mai bine in anii din urma, este tiparit din ce in ce mai vizibil in reviste. In criza de „strategie”, politica editoriala romaneasca initiaza vedetizarea. La grup, la norma, la generatie. La dosar, cum s-ar spune. E o moda. Cenacliadele cu paparazzi fac legea. Dar nu au cum sa inlocuiasca traditia. Din „Litere” incepe aproape totul. In cenaclul nabadaiosului Ianus, pozele erau interzise... Nici prin Cenaclul lui Cartarescu n-am vazut fotografi (reprofilati sau profesionisti). Ce sa mai spunem de „Cenaclul de luni” sau „Universitas”!
Nu faci o istorie. Mergi pe firul imaginar. Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Martin, Mircea Cartarescu, Marius Ianus, Simona Popescu. Parca ai vrea sa audiezi un curs despre cenaclurile facultatilor de litere. Doar datele oficiale se gasesc pe site-ul universitatii: istoric, numar de locuri, medii. Dincolo de cifre si tablouri, raman povestile. Pe care incerci sa le strangi cu grija, pentru ca numarul este un construct, nu o spoiala si-o reclama comandata. Are o logica, leaga si aduna secvente care sunt compatibile. Si parca „studentul” e din alt aluat. Sau e doar o iluzie?
Scrii despre locul prin care, poate, au trecut cei mai importanti scriitori romani contemporani. Scrii despre locul in care se scrie si se citeste ca nicaieri. Scrii?
Emotie. Combustie.
Ca si cum ai intra pentru prima oara in cladire. O masori din ochi, o strabati fara nicio graba. Ce cauti aici? Pas cu pas, sala cu sala, oamenii devin vii. Uite-l pe Mano! In biblioteca asta a dormit pentru o noapte Labis? De ce nu functioneaza liftul din dreapta? Cine s-a sinucis acolo? E-adevarat ca George Calinescu-si incepea cursul din amfiteatrul Odobescu de pe hol? In pod organizau optzecistii discoteca?
Discursul inaugural e undeva in spate. Cursurile si sesiunile se sterg. Cenaclurile, cartile, prima bere cu Cartarescu, imaginea unui bar animat la subsol, in care niste scriitori isi povestesc viata. Iata ce ramane. Cativa pusti, fracturistii, stergand geamurile salii in care se va inghesui o biblioteca de poezie, hahaindu-se de intrebarea unei bursiere din anul III la un seminar oarecare: „Ezra Pound era barbat sau femeie?”
Cauti o formula. N-ai ce face si-ntrebi in stanga si-n dreapta cu ce melodie s-ar asocia facultatea. Stii ca nu e nevoie de chestionare si de initiale. Pentru ca devin inselatoare. Ca atunci, la orar, cand cele doua fete isi dadeau coate si descoperisera lumea: „Iti dai seama, fata, o sa facem curs cu Eugen Ionescu, cu E. Ionescu, fata!” Si, brusc, decanul le corecteaza linistit: „Emil Ionescu, domnitelor, cu Emil Ionescu.”
Nu spui nimic. Cu ce sa-ncepi? E doar o revista, domnule, o revista oarecare. De ce atata tensiune? Nu mai cauti raspuns. Te-asezi pe acoperis, privesti geamurile dinspre facultatea de istorie, dai drumul la reportofon si-asculti. Povestea care incepe. |
