|
||
|
|
||
 |
Ionut SOCIU Pe drum
|
|
“Un bilet spre Auschwitz”, i-am zis doamnei de la ghiseu. “Dus-intors?”, m-a intreabat ea. A urmat o pauza de cateva secunde. Am zambit crispat si i-am raspuns scurt: “Da, dus-intors”. Am platit biletul, am indopat un aparat cu fise mici aurii, am luat o cafea cu lapte si m-am indreptat spre peronul doi. Era un tren personal, colorat in galben si albastru , in care turistii se inghesuiau in liniste si fara prea multa graba. M-am asezat la geam, sorbindu-mi cafeaua si urmarindu-i pe cei din jurul meu. In fata mea sta o fatuca care scrie de zor intr-un caiet rosu . Presupun ca e vorba de un jurnal. Imi imaginez ca suna cam asa: “17 august. Cracovia. Sunt in drum spre Auschwitz. Trenul tocmai a iesit din gara. Cerul este cenusiu si vremea ploioasa. Ce trist e totul! Ma gandesc la trenurile ticsite cu oameni care goneau nemilos spre lagar. Ce oroare! Si totusi sunt fericita ca ma aflu aici, ca traiesc un moment istoric. A inceput sa picure. M-a sunat mama si mi-a spus ca m-a cautat Ricky. Nesimtitul! Nu stiu cum mai are curajul asta, dupa tot ce a facut.” In dreapta mea se afla un american cu dantura perfecta care-i citeste sotiei dintr-un ghid turistic. Ea asculta atent, dar adoarme odata ce sotul insista pe cifre si statistici. Cativa japonezi fotografiaza. Spaniolii vorbesc tare. A trecut o ora si suntem la jumatatea drumului. Incep sa fosnesca pungile cu chipsuri si pachetele cu biscuiti. Trenul opreste des in localitati obscure, a caror faima nefasta e tocmai aceea ca sunt aproape de Auschwitz. Lumea incepe sa devina agitata si nerabdatoare. Japonezii fotografiaza. Toti suntem gata sa suferim si ne pregatim pentru intalnirea cu Auschwitz in aceeasi stare in care asteptam sfarsitul unui film lacrimogen. Fiecare are propriul scenariu. Unii ar vrea ca trenul sa intre direct in lagar, sa pufaie asurzitor, altii se asteapta ca totul sa decurga ca in “Lista lui Schindler”, iar altii nu vor nimic altceva decat sa-si faca niste poze langa “Poarta mortii” si in crematorii, cu care sa-si oftice prietenii care n-au avut sansa istorica de a fi acolo. In Polonia exista un astfel de turism depresiv, in camerele de hotel poti gasi pe noptiere brosuri colorate cu oferte turistice pentru Auschwitz si Birkenau, alaturi de oferte pentru statiuni montane si litoral. Trenul inainteaza greu, urcand printr-o padure deasa si din ce in ce mai apasatoare. O perdea de ploaie se -ntinde pe geam. Incepe sa mi se faca foame. Iata un aspect la care nu m-am gandit. Mi-e greu sa ma imaginez mancand in lagar. Inteleg de la un tip, care tot drumul a dormit cu capul sprijint pe o geanta mare rosie, ca vom ajunge in 15 minute. Are cam aceeasi varsta cu mine, e student si merge acasa. “Unde acasa?” “La Auschwitz”, imi raspunde in timp ce-si dezmorteste bratele. “Acolo locuiesti?” ” Da, acolo m-am si nascut.” E auschwitzian, cum ar veni. Abia acum imi dau seama cat de naiv privesc eu toata povestea asta. Bineinteles ca trenul nu va intra direct in un lagar, ci va ajunge in orasul Oswiecim.( denumirea poloneza ). Un fel de Botosani, ma gandesc. Un orasel tihnit, unde oamenii traiesc pur si simplu, muncesc si trec pe langa sarmele ghimpate fara ca ceva sa le mai atraga atentia. Intr-adevar, dupa cateva minute, iesim din padure si incepem sa ne apropiem de gara. Se vad deja cateva blocuri si o multime de case cu acoperisuri rosii. Cobor din tren, imi trag gluga puloverului pe cap si-i urmez aprope inconstient pe ceilalti turisti. Ploua marunt si e o liniste deplina. Trecem prin gara, iesim la strada principala si urcam intr-un autobuz galben. Ma asez undeva in fata. Autobuzul porneste si abia acum il vad pe tipul somnoros care taraie dupa el o geanta rosie. “Se duce acasa, isi va imbratisa parintii, va manca o portie de pierogi si se va culca la loc”. Il aud in spatele meu pe americanul cu dantura perfecta, care tocmai ii spune sotiei ca in oras traiesc 43.000 de locuitori. Spaniolii vorbesc tare. Japonezii par sa fi obosit. Sau se pastreaza pentru mai tarziu. Trecem de prima intersectie, facem stanga si, cam dupa un km, autobuzul franeaza brusc. Soferul, un tip gras si mustacios, se ridica in picioare, isi ridica un pic pantalonii cu ambele maini, intinde o mana spre dreapta, face o scurta pauza de respiratie si striga cu impostatie: AUSCHWITZ! |
|
Redactia: Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Carmina Trambitas |
