„Alegem un loc special?”
„Hai sa fie ceva inedit! Ce zici?”
„Din partea mea, e ok.”
„Mergem la Belu? Am o pasiune pentru cimitire, pentru Belu in special. Cand eram mica am fost crescuta mai mult de bunica si ea avea aceasta placere de a merge la Belu. Probabil ca bucurestenii faceau plimbari pe-acolo. Il consider unul dintre cele mai frumoase muzee din Bucuresti. Mi-a ramas chestia asta. Sunt cateva cavouri care ma fascineaza. Doamna cu umbrela, de exemplu.
Oricat ar parea de ciudat, in pauza de nici cinci secunde cat a durat tacerea la receptor, prima locatie care mi-a venit in cap a fost… Belu. Doar ca la Belu regulile sunt, mai nou, stricte. Iti trebuie aprobare pentru a face fotografii. Si-apoi, ce vor zice agentii de paza vazandu-ne 4-5 ore plimbandu-ne prin cimitir?
„Atunci la Muzeul Satului.”

 Sambata, 4 august. De 14 minute ne-astepta la Arcul de Triumf. Ca sa ne justificam intarzierea, am scos la inaintare cadoul, un tricou in miniatura inscriptionat cu Rapid. Au urmat nu mai putin de sase ore de inregistrari. O plimbare pe aleile Muzeului, una „la sosea” si-o bere „La Radu”. Ordinea nici nu mai conteaza. Oana tocmai imi spusese pe cand alergam la intilnire ca, de fiecare data cand o citeste, fie ca e vorba de un interviu sau de texte literare, ii aude vocea…„E de foarte bine, e o demonstratie de autenticitate a trairii foarte intense, care se comunica chiar in sunet.” Un interviu cu Nora Iuga e o adevarata poveste. Tocmai de aceea o vom lasa sa curga. Sa se-auda.  
Dracula? Numai cineva care o vede isi da seama de ce o cheama asa. Are un desen al fetei, pot sa zic fata pentru ca o consider prietena mea, o consider o femeie. Are nasul lung, foarte ascutit, si coloritul alb-negru sugereaza niste linii, ca un fel de runa, ca un Y care ii inalta fruntea si lasa impresia intre cele doua urechiuse negre a unui fel de coif… nu stiu, seamana cu Vlad Tepes. Si atunci mi-a venit sa-i zic Dracula. Si adevarul este ca intotdeauna a fost foarte rea, zgarie, musca, maraie. La inceput si pe mine foarte tare. Are 18 ani si daca ar fi sa fie femeie ar trece de suta, iar asta imi face bine, ma consider foarte tanara.  
Imi plac aproape numai pisicile, pentru ca au gratie, pentru ca sunt stranii, pentru ca ai impresia ca au niste capacitati oculte, au niste instincte care le fac sa presimta, sa vada mai departe. Probabil e o influenta livresca, poate ca imi vine din atractia mea pentru Egipt, in care n-am fost decat in vis, dar cu care am crezut tot timpul ca am ceva in comun.
             Am avut enorm de multe pisici. Noi am dus o viata foarte boema si nu prea tineam cont sa avem o casa foarte frumos aranjata sau dichisita sau ordonata. N-am avut niciodata trasaturile astea. Barbatul meu adora pisicile si stia ca-mi plac si mie. Si ca sa-mi faca bucurii, cand venea acasa din oras scotea cate-un pisoi din buzunarul hainei, cate unul mic pricajit, mi-a adus si infirmi, si am ajuns la un moment dat la douasprezece mate. Eram foarte saraci si iarna ne era frig, locuiam la casa, in Tei, si dormeam cu pisicile pe plapuma, ne tineau de cald. Au disparut rand pe rand, unele otravite, altele au fugit. Atunci am avut si un caine lup pe care il tineam in magazia de lemne. Am avut o viata extrem de frumoasa, eram fericiti ca-n paradis, dar din punctul de vedere al confortului si al posibilitatilor materiale eram ultimii oameni.              
Sufleteste sunt foarte legata de PNL. M-am inscris, n-am mai platit cotizatia, e ca si cum n-as mai fi membra. In casa bunicilor veneau foarte multi membri ai partidului, generalul Manolescu, profesorul Titeica, erau prieteni cu bunicul. Dupa revolutie, cand a venit Campeanu, m-a cucerit. Stia sa vorbeasca, arata bine, imi placeau ideile lui si m-am dus intinsa la sediu sa ma inscriu. Dar dupa fractionarile succesive n-am mai frecventat politica. Acum, de cand e Tariceanu prim-ministru, partidul imi face o impresie uluitoare. Cu cat incaseaza mai multi pumni si mai multe bobarnace, cu atat mi se pare ca au o atitudine demna. Personal, l-am votat pe Basescu dar mi-e frica de el. In el se imbina un bufon si un monarh absolut.   
Un fragment din Jurnalul lui Virgil Mazilescu:
„Duminica 22
 Am dormit la Madi, in casa careia scriu acum (duminica, 9.30 dim[ineata]). Voi trece probabil pe la Nora si pe la Nino. Ma pregatesc sa le dau telefon. Am fost la ei: o sticla de vodca, amintiri dulci-dureroase, doar in casa lor a inceput concret iubirea dintre mine si Rodica. Intorsi la Madi.” 
Cine era Rodica? Pe Rodica am cunoscut-o de fapt la 2 mai, era o fata extrem de frumoasa, era nevasta lui Dan Cristea. Toti eram atrasi de ea, era o aparitie. Ne petreceam vacantele intotdeauna la 2 mai, unde mai veneau si Nina Cassian, Elena Stefoi, Marius Robescu, Gabriela Adamesteanu si multi altii. Asa am cunoscut-o pe Rodica Palade. Mazilescu a intalnit-o in blocul din Drumul Taberei, in care locuiau si el, si Dan Cristea, la etaje diferite. Acolo s-au cunoscut si s-au indragostit. A fost un fel de coup de foudre, nici nu era de mirare ea fiind atat de frumoasa, si trebuie sa spun ca si Mazilescu era un barbat destul de atragator pe vremea aia. Avea niste ochi verzi pe care n-o sa-i uit. Si n-o sa-i uit mai ales pentru ca, dupa un chef monstruos la noi acasa in Titan, dimineata pe la 4:30 cand ieseau pensionarii cu sacosele cu sticlele de lapte, nebunul de Virgil, care era foarte bine abtiguit, mi-a cerut fardurile si s-a machiat teribil, cu buzele facute, cu ochii facuti, cu fond de ten, cu albastru de pleoape, cu grain de beaute, era de o frumusete cu ochii aia verzi, fardati. Bineinteteles s-a dus sa ia tramvaiul. Bietele pensionare la lapte au inceput sa se inchine si sa-si scuipe in san.
            Dar asta era o paranteza. Rodica n-a mai putut ramane cu Dan Cristea, lucrurile s-au aflat, iubirea era foarte mare, ea nu avea de gand sa faca un menaj in trei. A fost o dragoste adevarata, desi pe ea au acuzat-o dupa aceea prietenii lui Mazilescu si in special cei tineri. Optzecistii au acuzat-o foarte rau pentru ca din cauza ei a murit Mazilescu, lucruri care trezesc banuieli si din jurnal. Dar nu este asta adevarul.
Adevarul este ca Rodica a incercat in repetate randuri sa-l determine pe Mazilescu sa nu mai bea, el nu a putut sa o faca si era si normal sa n-o mai poata face in stadiul in care ajunsese, si atunci ea nu a mai putut sa-l mai primeasca. Vreau sa spun ca e greu pentru o femeie, pentru ca si eu sunt o femeie si stiu ce inseamna acest lucru, nu pentru ca barbatul meu ar fi baut, nu a baut niciodata, dar pot sa-mi inchipui ce repulsie poti avea din punct de vedere fizic cand iti vine in asternut tot timpul un barbat care este redus la un stadiu de animal. E un dezastru sa poti sa fii tandru si sa primesti in tine un barbat care aproape nu mai e om. Si atunci eu inteleg ca ea nu l-a mai primit. Si atunci el a cazut tot mai rau, tot mai rau si a ajuns la acest deznodamant teribil, care nici in ziua de astazi nu se stie cum a survenit. Pentru ca el a fost gasit mort la ora 9 dimineata pe closet, in baie, tot in acel bloc in care traia si cand a cunoscut-o pe Rodica. Langa el era un lighean in care se gasea, cazuta din mana probabil, cartea „Dragoste de viata” de Jack London.
            Sigur ca eu si cu Nino am fost, daca vrei, un fel de mijlocitori. Eu am fost pe post de codoasa in povestea dintre Mazilescu si Rodica, nu numai ca Rodica mi se destainuia, dar ii intelegeam si ma bucuram de iubirea lor. Virgil mi-a zis ca ajunsese impotent din cauza betiei si pentru ca nu-si mai iubea nevasta, iar Rodica imi spunea ca de fapt el a facut-o femeie, ca niciodata n-a simtit ceva mai intens. Lucrurile astea sunt foarte importante, adica mie nu mi-e rusine sa le zic, pentru ca eu cred in ele si le zic special ca sa se stie ca nu au fost altfel de interese acolo. A fost o dragoste adevarata.
             Stiu ca era vara la un moment dat dupa ce plecase ea de la Dan Cristea. Nu avea unde sa se duca si imi amintesc si cred ca din cauza asta si el aminteste in jurnal de noi doi, ca eu si Nino aveam concediu la 2 mai. Atunci le-am lasat lor apartamentul.   
                 

Boemia… 

Ii multumesc lui Cartarescu pentru ce a scris in prefata si pentru ca ma considera o „poeta underground”, in sensul ca, desi nu eram foarte vizibili, eram foarte aproape de cei tineri.
            Ei veneau in grup, se duceau intai la Madi, unde se pilea vartos, ca pe vremea aia nu beam decat vodca, o bautura care-mi place si acuma – Moskovskaya, Stolicinaia, Krepkaya de care nu puteam sa ma ating pentru ca-mi ardea gatlejul, apoi cele poloneze, Viborova. Eu am ramas foarte traditionala la vodca Moskovskaya.
             Care era boema noastra, asa cat se putea ea pe vremea aia? De fapt, a inceput totusi cu colegii mei de generatie ca sa-i numesc asa. Pe atunci nu prea se vorbea de generatii. Dar pot sa vorbesc de o generatie pentru ca noi am debutat ca in aceiasi ani, ma refer la onirici. De acolo a inceput boema noastra. Am fost luati cu japca intr-un fel pentru ca noi nu aveam niste afinitati reale. Noi eram adunati din toate partile si ce se intamplase? Umbla zvonul ca Miron Radu Paraschivescu care locuia la Valeni era foarte interesat de literatura tinerilor si ca el citeste tot ce-i trimiti si ca iti raspunde.  

Nu mi-as fi imaginat ca eu o sa raman decanul de varsta al oniricilor. A fost prapad cum au picat unul dupa altul.  

Ii sunt foarte indatorata lui Miron Radu Paraschivescu. Este, fara discutie, parintele meu literar. M-a inclus in grupul oniricilor si mi-a scris prefata pa primul volum. Eram eu poeta dinainte, dar el macar m-a aratat lumii, ca sa zic asa, iata fata asta are talent si scrie mai altfel.
S-a format un cerc din Vintila Ivanceanu, Virgil Mazilescu, Mihai Teclu (plecat apoi in Franta), Pusi Dinulescu, Norman Manea, Dumitru Tepeneag, cel mai tanar dintre noi era Daniel Turcea si cel mai batran dintre noi era Dimov. Si mai erau doua fatuci foarte frumusele, dar cred ca mai mult decorative.   Intamplarea fericita a facut ca acel Cenaclu Nicolae Labis, al Uniunii Scriitorilor, condus de Eugen Barbu… se tinea in Sala Oglinzilor. Asta m-a facut pe mine sa vreau sa reiau traditia cenaclului in Sala Oglinzilor. Ulici a acceptat, dar n-a iesit nimic pentru ca eu nu stiam sa organizez un cenaclu. Am incercat, mi s-au alaturat prietenii mei vechi Constatin Abaluta, Valeriu Mircea Popa si, bineinteles, Octavian Soviany. Ne intalneam ca intr-o familie si, vorba-aia, spuneam bancuri, adica citeam poezii. Cenaclul a durat vreo doi ani jumate si a fost oprit de Uniune pentru ca nu le puteam oferi posibilitati de promovare cenaclistilor.  Miron Radu Paraschivescu a numit grupul care s-a format in preajma sa „oniricii”. Intalnindu-ne tot timpul, citindu-ne, s-au coagulat niste lucruri, am inceput cumva sa ne apropiem unul de altul, sa ne creem o viziune comuna, am inceput sa fim foarte razvratiti si foarte rai, foarte revoltati, vrand sa scandalizam cu orice pret, Ivanceanu avea partea asta foarte tare, si de aceea ne-a creat niste adversitati. Nu eram iubiti absolut deloc, desi publicam in Gazeta literara si in  Luceafarul.
Adversitatile veneau mai ales pentru ca in perioada aceea mai avea radacini foarte puternice o anumita poezie de sorginte semanatorista, noi le ziceam „pasunistii”. Ce-i drept, nu erau chiar poeti lipsiti de talent, pentru ca Alboiu, care a debut in acelasi an cu noi, cu Ivanceanu, cu Mazilescu si cu mine, in 1968, era un poet destul de bun. El a venit cu tema campiei, cu satul, mergea foarte tare pe linia lui Blaga si scria poezii frumoase dar simteam ca nu mai merge. Era mult prea tarziu in literatura romana pentru tipul lui de poezie. A intervenit o „querella”, un conflict foarte puternic intre pasunisti si onirici si ni s-a vanturat urmatoarea teza. Daca intr-adevar vrem sa schimbam ceva, fie in optica culturala, fie in atitudine, fie in optica estetica, in retorica, se punea problema ca ar trebui sa ne indreptam foarte serios inspre realism, adica ni se spunea ca asta ar fi singura formula prin care am putea sa spunem adevarul. Ceva mai fals nici nu se putea.  In cenaclu erau cel putin zece semanatoristi, Paul Tutungiu ca sa dau un nume, care sustineau ca nu avem nevoie de o poezie cu motani, cu condimente, cu bucatarii, cu mancaruri, cu sosuri, cu nu stiu ce minuni, vezi Brumaru ca si el facea parte din grupul oniricilor, doar ca el, nefiind in Bucuresti, nu venea in Sala Oglinzilor, si ca ne trebuie neaparat o foarte solida literatura realista, ca sa putem spune lucrurilor pe nume.  Noi eram evazionisti, o forma de rezistenta la regimul politic nu putea fi decat fictiunea. Ca sa scapi de realitatea care te sugruma, daca nu ai posibilitatea sa iesi in strada sa strigi sau sa-ti dai foc, atunci reactionezi evadand. Din cauza asta am continuat cumva linia suprarealista. Culmea ca ne-a convenit formula suprarealista, Tepeneag are o intreaga teorie de diferentiere intre suprarealism si onirism, pe care eu nu prea o inteleg si ma acuza din cauza asta. 
Forma dicteului automat a functionat foarte bine pentru mine, asa am inceput sa scriu. Din cauza asta pot fi considerata mai altfel. Dar nu ramai acolo. Poti scrie pana la jumatate un text cinstit, clar, pe formula dicteului automat, adica sa deschizi robinetul si curge. Nu intervii, nu  modifici nimic, si la un moment dat, pentru ca subconstientul sau instinctul nostru are si el logica/organizarea lui, iti dai seama ca exista un filon subteran, foarte ascuns, curge cat de cat logic. Poate cumva comunica, incepi sa intelegi ca mergi pe o linie de sens. Si te prinzi, poet fiind, ca de o franghie de sens si incepi sa cauti un pic, sa-l duci mai departe, sa-l faci recognoscibil cititorului, ca nimeni nu-i nebun sa scrie doar pentru el. Dar e un tris pana la urma, incepi sa conduci inspiratia.   

Hopa ca vin optzecistii!

 Am ajuns la optzecisti prin Madi, pentru ca eram vecine de cartier, de pe palierului blocului meu, pe fereastra, vedeam fereastra lui Madi, ne vizitam zilnic, ascultam impreuna Europa libera si Beatles. La Madi veneau destul de des Cartarescu, Iaru, Ghiu, mai venea si Visniec Cateodata, venea Nino Stratan. Pe Madi am cunoscut-o la 2 mai, cand era in ultimul an de facultate.  
Si-apoi grupul venea la mine. Ne forfecam unii pe altii, ne citeam poeziile, faceam concursuri, tin minte ca Madi cu Nino se luau la intrecere. Ne jucam realmente, uneori pe teme date. In felul asta ne-am imprietenit si ei ma considerau cumva de-a lor. Sigur ca pe mine m-a flatat ce spune Mircea in aceasta postfata. Pe de alta parte, si la Casa Scriitorilor era o atmosfera de libertate aproape absoluta, nu ne era frica sa vorbim impotriva lui Ceausescu, impotriva Securitatii, sa facem toate bancurile posibile, stiind ca exista microfoane. Eu nu stiu ce s-a intamplat in perioada aceea, eram foarte slobozi la gura, spuneam si spuneam si spuneam. Culmea, nu l-am auzit pe niciunul dintre prietenii mei sa fi patit ceva groaznic. Si cu cenzura au fost lucruri greu de inteles. Pe de o parte iti scoteau cuvinte total inofensive, de ramaneai perplex. Si dupa ce venea de la cenzura o carte de-a mea totdeauna aveam senzatia ca vin de la chiuretaj. Din Piata cerului mi-au taiat 40 de pagini. Dar prostii: noapte, nocturna, frig. Astea erau cunvintele tabu.  

Cei 8 ani de pauza  

M-am vazut pe lista neagra alaturi de Constatin Abaluta. Eram vreo douazeci acolo si nu stiam de ce. Se spunea ca scriem o poezie care e daunatoare tineretului socialist, poporului nostru. Dupa revolutie, ducandu-ma la un festival la Bistrita, l-am intalnit si pe Dinu Flamand, care lucrase pentru scurta vreme cu mine la Editura Enciclopedica, in acelasi birou cu Mihai Sora si Gabriela Adamesteanu. Mi-a zis: „Nora, uite pe mine ma apasa ceva, trebuie sa-ti marturisesc. In momentul in care am terminat facultatea, fiind un element bun, am primit o repartitie in Bucuresti la Centrala editoriala cu sediul la Casa Scanteii, care apartinea de Consiliul Culturii, cum se numea pe vremea aceea Ministerul Culturii. Directorul meu era Constatin Maciuca. Uite ce s-a intamplat, stiu cum de ai ajuns pe lista neagra si n-ai mai avut voie 8 ani sa publici. A venit Maciuca, mi-a pus un teanc de carti pe birou. Nu numai mie, si ne-a spus, abia ne angajase, mai baieti, frunzariti cartile astea. Am primit instructiuni sa le faceti referate negative. Ca n-ar corespunde liniei ideologice a societatii noastre si ca ar fi impotriva regimului. In teancul care mi-a revenit mie era si  Captivitatea cercului. Am citit-o si n-am gasit nimic. L-am intrebat apoi pe Maciuca ce sa spun. Nu mi se parea ca ar fi dusmanoasa regimului, in afara de faptul ca nu prea se intelegea. La care Maciuca zise „trebuie sa argumetezi intr-un fel. Avem nevoie de un diagnostic pentru fiecare. La Nora Iuga pui erotism morbid”. Dupa povestea asta n-am mai putut sa public, nici la Cartea Romaneasca, nici la Dacia la Cluj, unde am trimis doua volume, refacute, la nicio revista, nimic. In primii doi trei ani nu-mi ajungeai cu prajina la nas de cat puteam sa fiu de mandra pe chestia asta. Mi se parea ca le e frica de mine, ca am o forta teribila, ca sunt grozava. Dupa trei ani de zile am zis ca nu valorez nici cat o ceapa de degerata, pentru ca aveam deja 40 de ani. Sa interzici unui scriitor care nu are decat doua volume sa mai publice 8 ani o carte  crima curata! Sa nu mai aibe cu cine sa se confrunte, sa nu fie confirmat de nimeni! Am zis ca s-a terminat definitiv. Norocul cu vodca pentru ca ma intalneam in continuare cu prietenii si mergeam la restaurantul Uniunii si dupa ce beam 200 de grame, scriam pe servetele. Am pastrat servetelele, le-am pus intr-un dosar, asta a fost norocul. Si in 78 toamna primesc un telefon de la Florin Mugur – hai, Nora, ca s-a deschis armonica, poti sa publici, adu-mi repede un volum. Uitasem complet, dar facand ordine in scrin am gasit dosarul cu servetele si volumul era gata facut. Cu Opinii despre durere am luat primul premiu USR.  

            Nimic altceva pe lume nu mi se parea mai de pret si mai grozav decat sa am glorie

 Am obtinut premiul USR si ca poeta, si ca romanciera, si ca traducatoare. Dar nu m-am simtit niciodata celebra. Atunci cand am debutat si am debutat foarte tarziu, in 68, la 37 de ani, cred ca cel mai mult mi-am dorit gloria. Devenisem aproape un monstru, inconstient. Eram draguta cu oamenii, prietenoasa, dar alegeam. Sa stiu eu ca-mi iese un profit pentru poezia mea. Instinctiv citeam acele carti sau cunosteam oamenii interesanti, care banuiam ca imi misca mie nervul poetic.  De critici n-am dus lipsa. Au scris foarte bine, aproape toti, in afara de al mai mare, culmea. A scris foarte bine despre mine, la toate volumele, Lucian Raicu, pe care l-am iubit si l-am pretuit cel mai mult, la fel si Valeriu Cristea, care avea organ pentru poezie. A scris bine si ex-presedintele Academiei, Eugen Simion, cu care nu sunt in relatii prea amicale la ora actuala, si multi altii. Manolescu a scris vreo patru randuri la primul volum,  Vina nu e a mea, iar acele randuri incepeau asa: „o veritabila poeta este Nora Iuga” si de atunci n-a mai scris nimic. N-am inteles de ce. Nu pot sa cred ca n-o sa ma includa macar acum in Istoria critica.  Cred ca originalitatea e acea calitate de care trebuie sa tii cont intr-un top. Scriitorul trebuie sa fie original, sa te loveasca in plex cand il citesti. Asa am patit cu Herta Muller, cu Aglaja Veteranyi, cu Gunter Grass.  Daca ma gandesc la un top, trebuie sa spun ca de regula iau din raft cartile de poezie, cum imi vin la mana, si mai vechi si mai noi, ca sunt curioasa sa vad cine rezista in timp si cine nu. Am facut o lectura de acest fel cu niste prietene. Ne-am oprit la scriitoare, dar nu dintre cele de dupa 2000. Vreau sa spun ca n-a ramas nimic. Cine a rezistat pana la sfarsit a fost Angela Marinescu cu Fugile postmoderne si Mariana Marin cu Atelierele. I-a dat o clasa Angela Marianei Marin, am ramas incremenita. Si chestia asta s-a intamplat acum doua saptamani (iulie 2007). Daca acum o luna ma intrebai care cred ca e mai mare, mi-era imposibil sa-ti spun cu mana pe inima, pentru ca nu am socotit-o niciodata mai jos pe Madi decat pe Angela. Poate ca intamplarea a facut sa dau la Madi peste poezii mai proaste. Mi se pare prea tezista. Nebuna de Angela are un instinct genial, iar Madi are teza, trebuie sa declare ca asta nu e bine, asta nu merge. Asa iesi din poezie.  

Turneele de lectura pe care le fac din 2000 in afara mi se par normale. Simt ca sunt scriitoare 

Dintre poetii consacrati, dintre femei, nu pot sa le retin decat pe Angela Marinescu si pe Mariana Marin. Dintre scriitori imi placea la nebunie Vintila Ivanceanu si-mi place in continuare. Pacat ca nu e cunoscut. Fireste, Mazilescu, imi place Foarta pentru ca are experimentul in sange, iar noi suntem intr-o criza cumplita de experiment. Fara experiment o literatura nu are un motor care sa o impinga inainte. Urasc patetismul din literatura romana, as vrea o literatura mult mai naturala. Imi place cand vad bascalie, cand vad sictir, cand vad o ironie ingrosata, imi place Sociu la nebunie, imi place Claudiu Komartin, desi stiu ca e constestat, imi plac cautarile lui. M-au imbolnavit Catafaziile lui Teodor Duna. Adela Greceanu are forta prin neasemanare. Cosntantin Abaluta si Valeriu Mircea Popa nu sunt receptati la adevarata lor valoare. Iar daca cineva ma intreaba cine din literatura romana merita premiul Nobel, spun cu ochii inchisi Cartarescu. Imi pare rau ca n-am citit Cimpoesu. Imi place Razvan Petrescu. Si chiar daca il simt mai putin pe Ioan Es. Pop, noi fiind foarte diferiti, recunosc ca e un mare poet. El este atat de serios si mie imi place frivolitatea.  Sa nu uit de Vintila Ivanceanu – cu Cinste speciala. In Marin Preda, in Cel mai iubit dintre pamanteni, toate strofele de poezie pe care el i le atribuie unui detinut, sunt de fapt poemele lui Vintila Ivanceanu si le-a bagat acolo in felul asta, pe sub mana, pentru ca numele lui nu mai trebuia pomenit de vreme ce era transfug. Iar poetul meu preferat e Soviany. Clar.  

M-am nascut a doua oara cand am implinit 70 de ani

 Este miracolul pe care nu mi l-as fi putut imagina niciodata. In 2000 cand am fost prima data la Berlin nu stiu ce usa s-a deschis acolo pentru ca eu m-am transformat total. Ca si cand mi-as fi schimbat pielea de pe mine ca serpii. Nu numai in plan literar. Am avut in sfarsit lecturi, am fost tradusa, au venit oameni sa-mi spuna ca poezia mea e foarte originala. Au o cu totul alta mentalitate, alta optica. Aici in 2000 eram o baba, asa ma simteam, o baba care nu mai avea nicio perspectiva, poate doar ca poeta. Dar ca sa poti sa duci o viata mondena cat de cat, cu petreceri, sa fii invitata la spectacole, la baruri, unde am pupat eu in Bucuresti asa ceva? Sa fii tratata ca o femeie tanara? Sa ti se faca complimente, barbatii sa fie curtenitori, la 70 de ani, venind din Romania, e absolut uluitor. Te face sa te simti om, sa simti ca inca mai placi, inca interesezi. Iti dai seama ce stimulent a fost asta pentru literatura mea, am inviat, am renascut.  Am o gandire foarte moderna si ma indoiesc de foarte multe ori ca ar exista o viata viitoare. Cateodata inclin sa intru in categoria ateilor, desi cred foarte tare intr-un dirijor nevazut pe care nu mi-l pot reprezenta. In acelasi timp, simt des ca mi se trimit semnale. Cred orbeste in asta. Si mai cred ca artistul, in general, este inzestrat cu capacitatea de a distinge semnalele. Asta ar fi o posibila definitie a artistului adevarat. 

Rapidul se trage si el din erotism

 Daca Dumnezeu e erotism, atunci il regasim peste tot. Si-n fotbal. Am fost ingrozitor de indragostita de barbatul meu, care era rapidist. Pentru ca-l iubeam foarte tare si pentru ca vroiam sa-i devin necesara, din ce in ce mai necesara, nu numai in poezie si in pat, ci in viata de toate zilele, m-am gindit ca trebuie sa-i potentez tot timpul bucuriile, impartasindu-i-le. Mergeam impreuna pe stadion, habar n-aveam de fotbal, dar dintr-o data am luat si eu microbul. Pe urma si baiatul, Tiberiu,  si acum si nepotul sunt rapidisti.Nu puteam sa lipsesc de pe stadion in 1966, cand a luat Rapidul primul campionat. Acum Nino nu mai e si ma uit la televizor.  

Am tradus pentru mai multe edituri, dar n-o s-o mai fac 

Nu am publicat la Vinea decat o singura traducere, importanta zic eu, pentru ca am trudit mult. Ducandu-ma la Humanitas si pe urma la Polirom cu cartea Hertei Muller, mi-au refuzat-o spunand ca e prea costisitoare (patru culori, ilustratii nenumarate, decupaje). Si atunci nebunul de Tone, care are totusi o structura de poet, a zis ca el publica aceasta carte cu orice risc, chiar daca da faliment. Dupa aceea, am avut cu el multe, multe neintelegeri, neplaceri, frecusuri. Nu a mers bine menajul nostru legat de cartea Hertei Muller. Pana la urma, cu chiu cu vai, a aparut cartea, e drept in conditii destul de bune, dar difuzarea lipseste. Nu stiu cati au cumparat-o sau au gasit-o. Herta are indoieli ca s-ar fi tiparit intregul tiraj. E foarte ciudat ca nici macar la revistele nu au primit-o, ca sa nu mai vorbesc de librarii. Asta a fost motivul pentru care m-am despartit de Tone. In privinta volumelor mele n-am ce sa-i reprosez.
La EST e alta poveste. Oribila. In 92 mi s-a cerut urgent Corespondenta lui Kafka cu logodnica lui Felice si o carte care analiza acest volum, explicand originile romanului Procesul. Cartile nu au aparut desi eu le-am predat la termen. Periodic, cam la distanta de 4-5 ani, primesc acasa paginile pentru corectura, cu promisiunea ca in doua luni se vor publica. Corectez cuminte si tot nu apar.
             In momentul acesta, nu cred ca voi mai lucra cu alta editura decat cu Polirom. Polirom este o institutie care lucreaza mai corect, mai punctual, mai cinstit, mai profesionist decat editurile cu care am lucrat in Germania. Nu mi-as fi putut imagina sa existe in Romania un asemenea exemplu de europenism in treaba bine facuta, in respectul fata de scriitor, in disciplina, in tot.  

Darurile sunt foarte importante pentru mine

             Cred c-am sa plang. In Germania, la Wiepersdorf, unde este un castel al Bettinei von Arnim si al sotului ei, scriitori germani importanti din perioada lui Goethe. Castelul e inconjurat de o padure de mesteceni, de pini si molizi. Acolo in 2004 am cunoscut un rus alb, care este personajul din Fetita cu o mie de riduri. A fost cea mai frumoasa poveste de comunicare, ca nu pot sa-i zic altfel, o comunicare deasupra lucrurilor pipaibile, pe care am avut-o in viata mea. Asta mi-a si inspirat cartea. Ei bine, nu l-am mai vazut pe acest om si nici nu ne-am scris vreme de trei ani. In 2007, facand un turneu de lecturi in Germania, prilej cu care mi-a aparut si cartea, am luat si premiu, l-am revazut pe rusul alb. Ne-am dat intalnire la marginea unei paduri. Noi nu putem sa ne plimbam decat prin padure. Si vad ca se scotoceste stingherit in buzunar; tocmai venise din Belarus, de acasa de la el, cu patru zile in urma. Si zice: „Stii, ti-am adus ceva”. „Pai ce mi-ai adus?”. Zice „Ghici!”. „Bomboane”. „Ei, bomboane!”. Si scoate o punga de plastic mototolita, scrisa cu caractere rusesti, o desface si imi intinde un coltuc de paine neagra. Zice: „Uite, ultima bucata dintr-o paine adusa de mine din Minsk. M-am gandit sa ti-o dau tie”. Asta cred ca a fost darul cel mai frumos din viata mea. Goma, fiind bun prieten cu Gabriela Adamesteanu a venit la noi la editura, crezand in „naivitatea” lui ca poate obtine o audienta la Ceausescu, pentru a-si recupera manuscrisele de la Securitate. Gabriela s-a speriat teribil si m-a rugat sa ma descurc cum pot. Am ramas singura in birou cu el si am stat de vorba cam o ora jumatate. Dupa acest episod, s-a facut o reducere de schema si m-au dat afara. Atunci mi-a zis secretarul de partid, N. Gheran:”Chiar nu-ti dadeai seama,  sa stai atata de vorba cu Goma?” Poate ca nu de asta m-au concediat, mai stii? Nu inteleg ce logica aveau securistii aia sa ma urmareasca in trenul de Viena, cu arma la spate! Telefonul lui Mazilescu era ascultat. L-au si ridicat de cateva ori, odata chiar de la 2 Mai, l-au dus cu duba la Constanta. Daca tot inregistrasera convorbirea noastra telefonica, de ce trebuia sa le si dau in scris? Aveau nevoie de confirmare, probabil. Mi-au propus sa colaborez, m-au speriat ingrozitor.  

Am incercat sa iau legatura cu autorii pe care i-am tradus. Degeaba.

 Sa nu ma-ntrebi de G. Grass. Nu exista om care sa-mi fi facut o impresie mai proasta decat el. I-am trimis cartea cand a aparut traducerea. N-am primit niciun raspuns. Am avut o bursa la Solitude, mi-a aparut primul meu volum in limba germana. I l-am trimis cu autograf, spunandu-i ca sunt traducatoarea Tobei de tinichea. Nimic. La Berlin, cu ocazia decernarii unui premiu pe care il inmana el, m-am dus, crezand ca n-a primit cartea mea. I-am dus-o. I-am spus. Ma recomand, ma cheama Nora Iuga, sunt traducatoarea Tobei de tinichea din Romania. I-am dat cartea si i-am intins mana. Se uita prin mine, nu spunea o vorba, asteptam cu mana in aer, si el nimic. O situatie mai penibila nu mi s-a mai intamplat! Zic, domnule Grass, v-am intins mana, ma recomand, ma cheama Nora Iuga. Mi-a strans mana si dus  a fost.  
Cu Jelinek a fost o situatie ceva mai cinstita. La Societatea Scriitorilor din Viena, le-am cerut numarul ei de telefon si au incercat sa ma puna in legatura cu ea. Sunau si mereu li se raspundea ca nu e abordabila. Am tinut-o asa vreo cinci zile, pana am renuntat sa mai vorbesc cu ea.
 Poate le-o fi teama ca vrem sa le cerem ceva, un contraservici, sa ne propuna vreunei edituri, premii. Nu stiu. Am avut o corespondenta destul de scurta cu Schadlich, autorul cartii Om vedea ce-o mai fi(tradus la editura Daos). Am primit o vedere de la el: „Asta-i vaporul cu care am plecat in America.” I-am spus ca nu vreau sa-mi scrie din obligatie. O scrisoare trimisa e o bucurie in sine. Asta a fost tot.  

Imi doresc enorm sa fac ceva pentru tinerii scriitori

 Daca am facut-o la Viena si la Berlin, cu sprijinul lui Patapievici si al Institutului Cultural, fara relatii nu reusesc deloc sa scot tineri scriitori in lume. Mai ales prin traduceri. Dar cine sa-i traduca? Traducatorii de-aici vorbesc ca Goethe si Schiller. N-au cum sa razbata acolo. Iar cei de-acolo sunt greu de convins (Ernest si Gerhardt, care l-a amanat vreo 6 ani pe Cartarescu cu Orbitorul). Iar eu sunt o catastofa daca traduc din romana-n germana. Am incercat. E o problema cu limba germana. Vorba lui Twain. Facea foarte multe calatorii, in care conferentia, capta sala, avea succese teribile. Ei bine, la o asemenea conferinta, il intreaba cineva: as fi curios ce definitie ati da infinitului. La care, Mark Twain, raspunde prompt. E foarte simplu: „infinitul este timpul necesar pentru invatarea limbii germane”. La traduceri importanta e limba materna. Limba in care traiesti. 

Cum Dumnezeu sa n-o duci bine ca scriitor in afara?

 Nici in Germania autorii nu sunt platiti prea bine. Doar varfurile. Dar pot trai din burse, multe burse, unele numai pentru nemti. Iar pentru lecturi, nu toti primesc aceleasi sume. Asta am aflat mai tarziu. Am fost invitata in Luxemburg si la Saarbrucken intr-o companie selecta: Herta Muller, Ernest Wichner, Schlattner si m-am nimerit si eu printre ei, ca-i tradusesem pe toti. Sigur ca la plata lecturilor a contribuit si Institutul Cultural, ca Patapievici nu mai vrea sa fim priviti ca niste milogi. Imi doresc sa apuc ziua in care sa se-aprecieze mai mult autorul decat victima, ca sa ajunga cineva publicat. Ei, bine, organizatoarea, cu care m-am imprietenit, mi-a deschis ochii: sa nu-ti imaginezi c-ai luat aceeasi bani pe care i-au luat ceilalti. Suma variaza. Pentru un parlit ca noi este mult. Herta nu accepta sa citeasca 20 de minute sub 700 de euro. Iata de unde vin banii: lecturile, premiile, toate orasele dau premii (niciunul sub 10000 de euro). Ca sa nu mai vorbesc de targurile de carte, care sunt un spectacol.   Nu stiu cum trebuie sa-arate o revista literara. Le resping din capul locului. Am fost invatata de mica sa nu citesc ziare. Cand eram in clasa a VIIIa, la liceu, nici nu stiam ca exista reviste literare. Spiritul tanar si viu ma atrage. Singura revista prea serioasa, care ma prindea totusi, era vechiul Cuvant al lui Mircea Martin. Imi pare rau ca nu mai e. 

Am fumat, dar nu am exagerat. Iar tanara, preferam nudismul 

Fumez de la 16 ani, dar niciodata n-am depasit 10 tigari pe zi. Daca ma las de fumat, la inceput, nu pot scrie poezie sau proza. Pot insa sa traduc perfect fara sa fumez. Tot text este. In limba mea eu il fac si e un surogat foarte bun. Nu ma arunca in disperare. Am vorbit cu foarte multi pe tema asta. Uite, MH Simionescu era dezolat. Doi ani de zile n-a putut scrie dupa ce-a facut infarct si n-a mai avut voie sa fumeze. Si Gabriela Adamesteanu a avut probleme de genul asta cand s-a lasat de fumat.  La 2 Mai se facea nudism. Mergeam dupa ce Tiberiu a implinit trei ani, in 1965, in perioada „buna” a comunismului. Veneau multi. Gabriela Adamesteanu, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Nino, barbatul meu. Foarte multi. La fata am fost o urata, stiam asta, dar la corp eram mortala. Da, mi-as fi dorit sa pozez in Playboy, daca ar fi existat! Imi facea o placere nebuna sa-mi arat carnurile, sa ma joc cu Tiberiu prin nisip. Saream dupa minge cu copilul, cred ca formam un tablou captivant. Dar ce ciudat! Nu eram deloc curiosi sa ne vedem partile rusinoase. Nu m-am gandit niciodata sa ma uit acolo la prietenii mei. Nu vedeam nimic, nu ma interesa cine era mai bine dotat sau mai putin dotat. Parca eram toti de acelasi sex. Nu stiu daca si barbatii gandeau la fel. 

Sa ma fi vazut cum plangeam cand am intrat in partid!

 N-am avut tentatia sa intru in PCR nici in 1968, cand toata lumea era topita dupa Ceausescu, cum e acum dupa Basescu. Atunci pana si Goma a intrat. Dar in 1986, aparuse o lege pentru jurnalisti. Cum fusesem data afara de la editura Enciclopedica, mi-am gasit de lucru la o revista germana, Volk und Kultur, si mi s-a pus in vedere sa devin membra de partid, altfel as fi fost iar concediata. Nino era pensionat pe motiv de boala, n-aveam de-ales. Am intrat in partid. A trebuit sa depun un juramant. Nu cred in juraminte. Mi se falfaie. Dar, in momentul in care a trebuit sa jur mincinos, asa de serioasa si de grava mi s-a parut povestea, c-am inceput sa plang. Plangeam cu hohote si cei care ma primeau in organizatie au fost grozav de impresionati, convinsi fiind ca plang de emotie. Pana atunci scapasem fara carnet, si pentru ca, membra a Uniunii, ca si Nino, beneficiam de un subarticolas care stipula ca membrilor uniunilor de creatie nu li se poate desface contractul de munca chiar daca nu sunt membri de partid. Uniunea, care avea ceva putere, a incercat sa m-ajute. Pensia lui Nino era de 800 de lei, un mizilic, ne descurcam foarte greu. A trimis o scrisoare. Nu s-a tinut cont de ea. Li s-a raspuns ca prefera sa fie dat afara un om care mai are o sursa de venit; ca poeta si traducatoare scoteam carti si m-as fi putut chipurile descurca. 

Bani de pe carti

 Tirajele la poezie erau mici. Mazilescu a a avut la Fragmente din regiunea de odinioara, 1970, al doilea volum, 400 de exemplare. Inspaimantator de putin ni se parea atunci. Eu, la primele doua volume avusesem 1000 de ex. Si s-au vandut.  La 3-5 lei exemplarul. Totusi, editurile fiind de stat, autorii erau bine platiti. Am sa va fac un calcul, sa vedeti ca nu exagerez deloc. Departe de mine de a duce dorul acelor vremuri, dar iata realitatea. Pentru o placheta de versuri care avea in medie 60 de poezii, sa zicem volumul Opinii despre durere, din 1980, am luat 12.000 de lei drepturi de autor, salariul mediu pe 4 luni la acea vreme. Acum ar insemna cam 40.000.000 lei (4000 de lei noi). Cati autori romani primesc azi acesti bani? N-am luat un leu de la Tone. Niciodata, pe nicio carte publicata. Nici Cartea Romaneasca nu mi-a platit la inceput pe Fetita. Stiam ca tinerii au luat la inceput 5 milioane. Am crezut ca s-a-ntamplat o neglijenta si-am intrebat: „Eu primesc vreun ban, c-am auzit ca ceilalti, tinerii, au luat ceva?” Madalina Ghiu mi-a raspuns foarte deschis:”Noi asa ne-am gandit, ca astia micii n-au bani, nu castiga si le-am dat, la varstnici insa, nu.” M-am impacat cu ideea. Dar dupa vreo trei luni primesc un telefon de la Oana Boca. Se vanduse mai mult de jumatate din tiraj si mi-au dat 5 milioane. Sumele sunt infime, dar sunt corecti. Daca stau sa ma gandesc, nu-i chiar rau. In Germania, ca drepturi de autor am luat pe antologia de 150 de pagini, 500 de euro. La ei e o nimica toata, cand la o lectura publica scoti 500 de euro. Poate ca si-acolo sunt procente din vanzare. Cartea mi se vinde. Niciodata n-am avut in Romania un asemenea succes, cum se vinde antologia in Germania. In doua luni 17 cronici laudative, plus vreo sase interviuri, e inimaginabil. 

Curiozitatile astea ma dor si astazi. Nu pot sa nu vorbesc despre ele.

Nu l-am auzit niciodata pe Mazilescu vorbind de rau pe cineva sau fiind invidios pe vreun poet. Desi Angela declara ca avea rautati si invidii, nu l-am auzit. Juca sah, nu era un jucator bun, Nino al meu il batea tot timpul si Virgil se oftica teribil. In schimb, cand jucam poker, era adorabil.Ii placea la nebunie sa se hazardeze ca un descreierat. Isi pierdea orice control la poker, era prins de pasiunea jocului si mergea de cele mai multe ori la cacealma. Dar nu era convingator si pierdea mult. Plusa si plusa. Naivitatile astea ii tradau sufletul. In tot alcolismul, isi platea datoriile.Nu pot sa uit o scena. Avea o datorie la noi. Mica. Ne-ntalnim in Piata Amzei, trecuse termenul la care spunea ca ne da banii. Era c-o punga de oua. Zice: „Nu v-am platit banii si m-apasa treaba asta. Luati ouale in locul banilor!”
 A fost un om minunat. Nu stiu cum a murit. Si eu, si Angela, tot dadeam tarcoale morgii, pentru ca, fiind gasit mort si nestiindu-se cauza, a fost dus la morga. S-a-ntamplat o chestie ingrozitoare. A fost descoperit pe wc, sambata dimineata. In august, foarte cald, era intins pe jos, pe covoras, in camera. A fost o scena cumplita. L-au dezbracat in fata noastra, i-au scos pijamaua, a ramas mortul gol-golut, l-au bagat intr-o patura cazona si l-au pliat, c-au zis ca nu intra altfel in lift. L-au luat ca pe un sac, ca pe o boccea si au plecat cu el. Plangeam de ridicolul situatiei, le-am spus ca e un mare poet, nu e fitecine, nu e un caine. Aiurea! L-au dus. Fiind zi libera, au inchis frigiderele la morga. Si luni, cand ne-am dus sa-l vedem, situatia era dezastroasa. Ii pleznise pielea, curgeau zemurile din el. Am vorbit cu autopsierul. L-am intrebat care a fost cauza mortii. Nimic la creier, nimic la inima. Angela a zis ca putea fi totusi un stop cardiac. Dar, in perioada aia exista o psihoza. Cum murea un scriitor, ne gandeam ca i-a facut securitatea de petrecanie. Intamplarea e ciudata, totusi. La o distanta mica de timp, a fost gasit mort, inaintea lui Virgil, Marius Robescu. N-avea nimic, nu bea, juca tenis, era sportiv. Medicul a zis ca putea fi semn de intoxicatie. L-a gasit Gabriela Adamesteanu, gol, cu niste cercuri vinete pe picioare. De ce mi-am adus aminte de Marius? Mortile s-au intamplat la o distanta mica de timp. Cu trei zile inainte sa plece Marius in Franta. Iar Marius de fiecare data trecea pe la Ierunci. Virgil e gasit mort cu trei zile inainte sa plece la un congres de poezie in Belgia. Nu zic nimic, doar ca e ciudat.  Tot gandindu-ma la ele, mortile astea mi se par suspecte. Pentru Virgil era prima iesire. 

Cartarescu

 Cel mai mult nu-l admir pentru virtutea de mare scriitor pe care o demonstreaza, il admir ca nu-i este rusine sa fie sentimental. E cateodata de un sentimentalism care te-apropie de telenovele. E in stare sa-ti umble pe marginea kitschului cand e vorba de dragoste. Si nu-i este rusine de asta. Ori vedem ca acest lucru este dezavuat. Sa fii azi sentimental in literatura denota forta. Siguranta de sine. 
Cartarescu era, de la inceputul afirmarii grupului, cel mai bun. Bag mana-n foc! Avea cota cea mai mare, era mult mai original decat ceilati, mai tare indreptat spre postmodernism. Stratan era cizelat, bijutier al formei, mai apropiat de modernism. Salvarea lui Mircea a fost c-a intrat in proza. Traducatorul lui, Gerhard Csejka, a facut o excelenta remarca. Nemtii n-am organ pentru ironie. De-asta ca poet n-a prins in Germania.
 La Cartarescu ceea ce te izbeste-n plex e scriitura.  

            Eleonora Almosnino. Adica Nora. Nora Iuga.

Tatal (violonist in orchestra Operei), mama (balerina la Opera), fiul (balerin), sotul (poet). Am ales scrisul profesionist din 1985, vrand-nevrand, ca am iesit la pensie. Va dati seama ca sunt matusalemica?
            Am fost profesoara, bibliograf, redactor de editura si ziarist. Mi-au luat dreptul de publicare, nu si pe cel de traducere. Asa ca m-am tinut de asta. Locuiesc in Titan, cartierul cu, probabil, cei mai multi poeti. Petre Stoica, Mariana Marin, Angela Marinescu, fratii Duna, Razvan Tupa. Si Adela Greceanu, ca tocmai si-a luat casa.
Am simpatizat, o perioada scurta legionarii, eram doar o copila, am urmat un institut catolic de maici, m-am indragostit de soldatii germani in uniforma, iata destule contrarii. Sigur ca stiu cine era „minunea blonda” . Cum sa nu? Giussy Baratki. A jucat la Rapid, de la barbatul meu stiu.
In sufletul meu Miron Radu Paraschivescu e alaturi de tata, adica tata mi-a dat trupul iar Miron m-a facut poeta.
Nu-mi amintesc sa fi trait macar o luna, fie in casa bunicilor, a parintilor, a barbatului fara sa fi avut un animal in casa. Nici nu pot sa realizez o viata fara un animal langa tine.
Vreau sa nu mai fac nimic altceva decat sa-mi scriu cartea.  Ca o scrisoare lunga. Un flux continuu, se va-ntinde pe vreo 300 de pagini, amalgamez actualitatea cu copilaria, pareri politice, reflectii. Despre lumea literara, in care pe unii ii improsc cu noroi si pe altii ii fac sfinti, asa cum au fost relatiile si cum simt eu c-au facut ce trebuie si ce nu trebuie, parerile mele absolut personale. Scrisoarea e aceeasi, dar din cand in cand numele barbatului caruia ma adresez se schimba.
De sapte ani ma simt cu adevarat scriitoare. Citesc in turnee, pe bani, nu multi, dar pe bani, scriu, traduc, citesc. Uneori ma-ntreb cat rezista viata? Eram innebunita dupa poeziile Elsei Lasker Schuller si-acum nu mai suport. Cat rezistam in timp? Si timpul cat ne suporta?
 Am prieteni, ma simt vie, cred ca pot face inca multe. Ma gandesc la Nino, la Mazilescu. Ce rau imi pare ca nu-i mai stiu numarul de telefon! M-a impresionat foarte tare moartea lui Virgil. Ca si cea a Danei Dumitriu, care-a murit la scurt timp ce au internat-o. Manolescu a facut atunci un gest extraordinar. A stat cu ea in spital tot timpul, desi nu mai erau impreuna. Si s-a ferit sa se-arate sentimental. Il inteleg. Aici semanam un pic. De confratii mei ma apropie si ma despart multe. De pilda, simt ca intre Angela si mine exista o diferenta mare cand e vorba de interviuri. O admir si o invidiez, se misca extraordinar, cu o dexteritate grozava in zonele notionale. Interviurile ei sunt  reflexive si foarte abstracte. Pe cand eu pic mereu in pacatul de a povesti. Ca acum.