Nu-i adevarat, va spun, nu-i adevarat ca oamenii nu mai simt. Nu-i adevarat ca avem bombe, ca ucidem, ca mintim, ca fugim dupa placeri imediate si dupa lucruri nefolositoare. Nu-i adevarat ca nu stim ca nu-i adevarat...
Mi-e atat de rau azi. Toata lumea a plecat. Mi-e frica sa nu mor aici, singur, intr-un loc pe care nu-l pot numi „al meu”. Ea e departe, nu intr-un sens fizic, ci in sensul ca nu mai exista deloc: s-a evaporat, s-a topit in goana trenului, in concerte si in taceri lungi, lungi, cat toate firele de nisip...E sfarsitul lumii si eu n-am pregatit nici un cantec pentru asta, desi s-a anuntat de o luna si ceva. A inceput exact ca in filmul ala cu Bruce Willis: americanii au descoperit ca un asteroid de marimea statului Texas (puteau spune: de doua ori cat Ungaria, insa trebuia sa se dea importanti...) se indreapta spre Pamant. Si tot ca in film, da-i cu misiuni spatiale, da-i cu impacarea mondiala, da-i cu religia si profetii...degeaba: acum o luna si ceva s-a anuntat oficial: am pus-o cu totii. Si tocmai atunci ne-am gasit noi doi sa ne despartim si eu sa ma refugiez aici, intre prieteni carora le e greu sa ma vada tacand atat de mult, eu, optimistul si vorbaretul-sef...
Astazi invie Iisus. In direct. Pe plaja la Mamaia. E emotionant, pentru ca invie pentru ultima data. Dupa aia, totul va fi pulbere cosmica – si s-a dus naibii toata credinta si religia si lumanarile si viata, in general. Iar eu stau aici, singur cuc, fara un cantec de ramas bun, fara ea, fara nimeni. N-as putea spune ca sunt trist sau deprimat. Probabil ca greata ma impiedica sa simt. Probabil ca sunt atat de egoist incat nici la sentimentele mele nu ma gandesc. Stau gol, imi privesc trupul si ma gandesc ca va fi, in curand, praf. Ma uit la pisatul meu si ma gandesc ca ma pis pentru ultima data. Ca mananc pentru ultima data. Ca scriu pentru ultima data. Ma tai sa-mi vad sangele pentru ultima data. Si ea nu e aici, sa facem dragoste pentru ultima data – ce final perfect ar fi! Mi-e ciuda pe ea, un moment mai prost de despartire n-a gasit...
Afara e anarhie. Lumea a aflat ca nu-i adevarat: ca simtim, ca iubim, ca suntem toleranti, ca folosim energia nucleara in scopuri nobile, ca folosim doar lucruri trebuincioase, ca suntem cumpatati si buni. De o luna si ceva, de cand a aflat, umanitatea e cu sus in jos: economiile nationale s-au prabusit pentru ca toata lumea daruieste, gruparile teroriste s-au autodesfiintat, Israelul le-a dat palestinienilor pamantul inapoi, rusii s-au carat din Cecenia, americanii din Irak, la noi politicienii corupti s-au autodenuntat si si-au dat demisia in bloc – in consecinta, nu mai avem guvern, nici Parlament. Nu mai avem televiziuni, pentru ca nici un program nu mai are sens – marele film, marea Emisiune are loc in timp real, in noi, printre noi, cu noi. Bunatatea, cinstea, iubirea, toleranta plutesc prin aer, atat de dense si intense incat ti se face rau – e ca un aer incarcat de miliarde de arome si parfumuri. Lumea se incovoaie sub greutatea lor, mai mult cu fiecare ora care trece, cu cat suntem mai aproape de momentul impactului. Degeaba. Nu mai exista cale de intoarcere. Pe stadion s-a organizat o orgie, murmurul sexual ajunge pana sub fereastra camerei in care stau, singur, si scriu. Ea nu e pe messenger, ea nu raspunde la telefon. Eu nu pot sa cant nimic, pentru ca nu sunt hotarat daca ar trebui sa fie un cantec despre sfarsitul lumii sau despre sfarsitul relatiei noastre. Nu pot sa cant pentru ca ar fi ultimul cantec. Nu pot sa cant pentru ca ar fi ultima data cand vocea mea se va auzi. Cred, sincer, ca daca ea ar raspunde la telefon sau ar intra pe mess, am putea sa ne impacam. Chiar daca nu ar mai fi timp pentru ca unul din noi sa ajunga la celalalt, macar sfarsitul lumii ne-ar prinde impreuna: in moarte. Si daca as avea certitudinea asta as putea scrie ultimul cantec, despre cum vom muri impreuna, cu telefonul la ureche sau cu mainile intepenite pe tastatura; as trece peste frica asta, de a-mi auzi vocea one last time...
Invie Iisus. In tacere. Milioane de oameni il privesc cum se ridica. E ultimul miracol. Miroase a mila si a spectacol. Toti iepurii din lume o duc regeste – sfarsitul asta de lume ii va prinde ghiftuiti si alintati. Nimeni nu canta. Incet, incet, toti oamenii paralizeaza: nimeni nu vrea sa faca nimic pentru ultima oara. Umanitatea a incremenit. Ne dorim cu totii ca Iisus sa fie, de fapt, Superman, sa aiba lasere in priviri cu care sa distruga asteroidul ce se indreapta spre noi. Insa stim ca nu va fi asa: Iisus e un tip modest si preventiv cand vine vorba de minuni. Am deschis fereastra si ascult tacerea pamantului acordandu-se la tacerea universala. Pe cer apare o lumina. E din ce in ce mai mare. In urechi, linistea e sparta de un zgomot infundat care creste, creste. Asta e. Ne-am copt. Inclusiv Iisus. Inclusiv ea. Zgomotul a devenit infernal, ecranul telefonului s-a aprins, vad numarul ei si urlu: you motherfuckers, sing something!... |
foto: m. vklvsk