Au trecut 18 ani de postcomunism si scriitorul roman „vizibil” (care era si ziarist sau ideolog, si activist cultural comunist, eventual, la Bucuresti sau in judete) se invarte in jurul cozii: „procesul comunismului” nu poate sa inceapa cu culpabilizarea lui! Cum sa se responsabilizeze primul el, scriitorul-ziarist-activist cultural comunist, personalitate publica, pentru colaborarea cu totalitarismul impus de ocupantul sovietic (imitat mai apoi si perfectionat in stil romanesc de elita ascunsa in spatele „presedintilor” Romaniei Populare si Socialiste, al secretarilor generali ai PMR-PCR) sau cu dictatura personala a lui Gh. Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu? Intai sa iasa in fata politicienii colaborationisti ai „partidului unic”, activistii PCR la toate nivelurile si ideologii „de meserie” (e adevarat, intre ei erau si scriitori de seama), apoi slujitorii politiei politice, securistii, ofiteri de Securitate, rezidenti sau informatori (uneltele politicienilor), apoi procurorii comunisti si judecatorii, care umpleau puscariile cu oameni de caracter, incomozi regimului, sau ii executau in secret, plus militienii si propagandistii „socialismului multilateral dezvoltat” la ziar sau la birourile organizatiilor de partid unic (intelectuali colaborationisti, in frunte tot cu scriitorii, de toata mana, „care stiau pe ce lume sunt”). El, scriitorul roman, in general, „a rezistat prin cultura”: nu declara asa inclusiv Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor (care a facut parte din Comisia Prezidentiala de Analiza a Dictaturii Comuniste condusa de Vladimir Tismaneanu)? Cum a rezistat prin cultura scriitorul roman? Simplu, colaborand cu totalitarismul, in majoritate. Voi da mai jos exemple individuale de colaborationism, de asumare a compromisului condamnabil, citand din „Omagiul” editat de Uniunea Scriitorilor in 1983 (va dati seama, ma opresc numai la acest volum masiv; dar asemenea „Omagii” detestabile, ale demisiei morale, au fost anuale; fiind bibliotecar la Biblioteca Judeteana Vrancea pana la Revolutie, mie nu mi-a scapat niciunul din vedere; se subintelege, eu n-am colaborat, Doamne fereste, la nici un asemenea „Omagiu” rusinos). Sigur, au fost si exceptii, de scriitori care si-au respectat conditia si nu au colaborat cu totalitarismul rosu sau cu dictatura dejista si / sau ceausista — dar putini. Am atras mereu public atentia ca nu e floare la ureche, nici pomeneala (din contra) acest gen de colaborationism cu totalitarismul rosu al scriitorului roman. In conditiile in care un Mircea Eliade, din exil, intrat in constiinta universala, este azi pus la zid de posteritate, acuzat si in Romania de colaborationism, inclusiv de scriitori, doar pentru ca a semnat cateva articole, in tineretea sa, de adeziune (mai degraba literara) la ideologia legionara. In conditiile in care Mircea Eliade nu a fost membru de partid! In timp ce in majoritate scriitorii romani erau membri ai PCR (ba chiar si ai CC al PCR-UASCR-UTC, sau faceau parte din activul de presa al CC al PCR-UASCR-UTC, multi aveau functii inalte, care implicau obligatoriu colaborarea cu Securitatea), proba agravanta de colaborationism cu sistemul comunist si dictatura. Pe cand scriitorii romani au semnat si toata viata lor texte compromitatoare, nu numai in prima tinerete, totalitarismul rosu durand peste patru secole, nu patru luni, cat a durat regimul legionar. Fireste, regret ca trebuie sa le amintesc scriitorilor romani ca au colaborat cu totalitarismul rosu (PCR-Securitate) si cu dictatura dejista si / sau ceausista. Insa e inacceptabila tacerea lor de azi, vinovata, si ascunderea in spatele sintagmei „scriitorii romani au rezistat prin cultura”, care e si falsa, si nedemna. Au trecut 18 ani de cand Romania a scapat si de totalitarism rosu si de dictatura, mi-ar fi placut sa aplaud autoculpabilizarea individuala, din onoare, a scriitorilor romani, si declansarea „procesului comunismului” prin Uniunea Scriitorilor: o iluzie.
Va fac mai jos cunoscut cuprinsul „Omagiului” colaborationist editat de Uniunea Scriitorilor in 1983. Ma deprima o asemenea intreprindere, intre semnatari fiind scriitori de valoare, carora le pretuiesc opera. Principiile est-etice publice ma obliga sa le dau de gol imoralitatea, oportunismul. Cartoiul are 430 de pagini, e imposibil sa serializez fie si doar mici citate infamante, compromitatoare, aici (pentru mine e si o pierdere de timp, de ce sa nu recunosc; mai degraba istoricii literari si sociologii ar trebui sa se ocupe in amanunt de colaborationism). Voi selecta „prin sondaj”. Nu inainte de a retine intreaga lista a colaborationistilor, preluata din sumarul „Omagiului” ceausist (volum aparut cu sase ani inainte de Revolutie), in care marii scriitori se amesteca, penibil, cu scriitorii de mana a saptea sau cu nulitatile „patriotice” (va rog pe dumneavoastra sa le blamati): Dumitru Radu Popescu (prins de Revolutie ca presedinte al Uniunii Scriitorilor din RSR), Ioan Alexandru, D. Almas, Ion Marin Almajan, Al. Andritoiu, Paul Anghel, Grigore Arbore (emigrat, el da lectii de democratie in ziarele de azi de la noi), Sofia Arcan, Ion Ariesanu, Al. Balaci, Paul Balahur, Balint Tibor, Ionel Bandrabur (tot in paranteza fie zis, zilele trecute citeam ca primarul orasului Panciu i-a inaltat prozatorului un monument in ograda, cu efigia sa nemuritoare), Maria Banus, Eugen Barbu, Teofil Balaj, Ion Dodu Balan, G. Balaita (membru al Comitetului Director al USR, azi), Vasile Baran, Mihai Beniuc, Nikolaus Berwanger, Bodor Pal, Geo Bogza, Ion Brad, Voicu Bugariu, Augustin Buzura (azi, director al saptamanalului Cultura si presedinte al Fundatiei Culturale Romane), Nina Cassian, Liviu Calin, Al. Caprariu, G. Chirila, C. Chirita, Mircea Ciobanu, Serban Cioculescu, C. Ciopraga, D. Corbea, Radu Cosasu, Traian Cosovei, N. Crisan, Ovidiu S. Crohmalniceanu, Mihail Cruceanu, Dan Desliu, Simion Dima, Valentina Dima, G. Dimisianu (azi, director adjunct la saptamanalul Romania literara), Domokos Geza, N. Dragos, Anghel Dumbraveanu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Paul Everac, Victor Felea, Traian Filip, N. Dan Fruntelata, Laurentiu Fulga, Gall Erno, Petre Ghelmez, Ion Gheorghe, Mihnea Gheorghiu, Al. Ivan Ghilia, D. Ghise, Ludmila Ghitulescu, Romulus Guga, Aurel Gurghianu, Grigore Hagiu, Hadju Gyozo, Arnold Hauser, Hedi Hauser, Ion Hobana (azi, membru in Consiliul de conducere al USR), Ion Horea, Huszar Sandor, Mircea Radu Iacoban, Traian Iancu, Ion Ianosi, D. Ignea, Carolina Ilica, Mircea Iorgulescu, G. Ivascu, Eugen Jebeleanu, Laszloffy Aladar, Ion Lancranjan, Letay Lajos, Corneliu Leu, Horia Lovinescu, G. Macovescu, Mircea Malita, Pompiliu Marcea, Marosi Peter, Aurel Martin, Melisz Jozsef, Miko Elvin, Simion Mioc, Florin Mugur, Romul Munteanu, Mircea Nedelciu, Vasile Nicolescu, Al. Oprea, Ioanichie Olteanu, Edgar Papu, Platon Pardau, Francisc Pacurariu, Adrian Paunescu (azi, parlamentar PSD, seful Comisiei de cultura), Al. Piru, Maria Pongratz, Pop Simion, Marcel Pop-Cornis, Radu Popescu, Ion Popescu-Puturi, Jiva Popovici, Titus Popovici, Ioana Postelnicu, Svetomir Raicov, Aurel Rau, Valeriu Rapeanu, Vasile Rebreanu, Al. Rosetti, Marcel C. Runcanu, Vasile Salajan, Petre Salcudeanu, Dinu Sararu, Mircea Santimbreanu, Ion Segarceanu, Al. Simion, Marin Sorescu, Henriette Yvonne Stahl, C. Stanescu, Nichita Stanescu, Emmerich Stoffel, Mihai Stoian, Suto Andras, Szasz Janos, Mircea Serbanescu, Valentin Tascu, Dan Tarchila, Virgil Teodorescu, Radu Theodoru, Gh. Tomozei, Mircea Tomus, Eugenia Tudor-Anton, N. Tic, C. Toiu, Mihai Ungheanu (azi, parlamentar PRM), Eugen Uricaru, Mircea Vaida, N. Velea, Veress Zoltan, Petru Vintila, Ion Vlad, Al. Voitin, Romulus Zaharia, Dan Zamfirescu, Violeta Zamfirescu. Ati avut rabdare sa parcurgeti numai aceasta lista de semnaturi colaborationiste? Ar fi de ajuns sa consemnez si titlurile odelor, trecute in dreptul fiecaruia, si v-ati lamuri — asa rezistau scriitorii romani prin cultura? Acest „Omagiu”, si el, arata care era dimensiunea colaborationismului in randul scriitorilor romani, membri ai USR. N-am sa citez decat dintre semnaturile care conteaza pentru literatura romana, dintre cei ce mai sunt in functii. N-are rost sa ma lungesc, e previzibil limbajul lingusitor la adresa „tovarasului Nicolae Ceausescu” si a PCR (dictatorului Nicolae Ceausescu ii voi pune, in citate, mai jos, numai initialele, toti scriitorii „Omagiului” pomenindu-l in genunchi). Titlul primului text din „Omagiu”, semnat de D.R. Popescu (azi, director al Editurii Academiei) spune totul: „Numele comunistului de omenie”, il citez: „Ei sunt muncitorii, taranii, intelectualii, cei care produc fapte, creeaza, cred in viata, adevar, dreptate, lege, partid, tara — cuvinte scumpe tuturor, rostite cu marea raspundere a omului politic, revolutionarului si ganditorului intruchipat in personalitatea tovarasului Nicolae Ceausescu. Scriitorul are datoria… de a dezvalui cu pasiune, cu patima comunista sensurile vietii… Iata o datorie suprema: de a dori ca literatura de azi sa fie citata ca martor si argument al ctitoriei socialismului romanesc… De la Congresul al IX-lea al partidului s-a statornicit un climat de efervescenta creatoare, s-a recunoscut statutul atat de specific al actului de creatie, s-a asigurat scriitorului dreptul de a fi el insusi, sfera de creatie s-a extins, dogmele s-au inlaturat. Este meritul secretarului general, tovarasul N.C. de a fi determinat acest climat generos”. Dogme inlaturate sub comunism? Scriitorul era el insusi? Minciuni. Continui cu G. Balaita (azi, director la Copyro): „Inconjurat cu dragoste si recunostinta de intreg poporul roman, Presedintele N.C. implineste 65 de ani… Neobosita sa energie, gandirea clara, vorbirea sa pe intelesul tuturor il fac mereu apropiat sufletului nostru… El a dat un nou sens, o noua calitate muncii, a schimbat mentalitati… Omagiul meu adus marelui conducator, omul minunat din fruntea tarii”. S-au schimbat mentalitati, dar in rau. Sau Augustin Buzura: „Sunt aproape doua decenii de cand tovarasul N.C. a preluat conducerea partidului si statului, dar acesti ani, atat de generosi in evenimente, ne-au imbogatit cu o experienta enorma, ne-au aratat dimensiunile noastre reale, chipul nostru cel adevarat si forta noastra. Este, poate, momentul sa ne amintim de inceputurile eroice ale adevaratei literaturi noi, care dateaza cam din aceeasi perioada… Asadar, omului N.C., comunistul intransigent care n-a renuntat niciodata la proiectele sale, conducatorului datorita caruia natiunea noastra are imaginea concreta a viitorului ei, sa-i dorim din inima…”. Literatura noua comunista? Il citez si pe G. Dimisianu: „Este nevoie de luciditate, de clarviziune politica, de flexibilitate si fermitate in aceeasi masura, de cutezanta dublata de intelepciune… Aceste insusiri le pune in valoare cu stralucire Presedintele tarii noastre, tovarasul N.C., un lider al pacii”. Intelepciune si clarviziune ceausista? Culmea, Eugen Uricaru, nu intamplator presedinte postcomunist al USR (pana in 2005; azi e presedintele Copyro, iar CNSAS a dovedit ca el a facut politie politica pana in Decembrie 1989, punand anatema pe USR) scrie la fel, din titlu, inept: „Clarviziune si raspundere” — hotarat lucru, totalitarismul si dictatura le-a priit scriitorilor romani daca sunt in stare, public, sa sustina clarviziunea lui N. Ceausescu! Auziti-l si pe Eugen Uricaru: „Atentia deosebita acordata de catre conducerea partidului, de catre tovarasul N.C. personal, problemelor culturii, ale literaturii si artei subliniaza cu pregnanta caracterul profund uman al politicii partidului, al carui scop este faurirea societatii multilateral dezvoltate, apartinatoare unor oameni cu o personalitate armonios dezvoltata, avand pe deplin constiinta libertatii si a datoriei… Eminentul barbat de stat, ganditor politic, expresie vie a spirtului romanesc, tovarasul N.C…. Exemplul de munca si viata, de gandire si frumusete spirituala a tovarasului N.C. ne este stea polara catre socialism si democratie”. A fost dictatorul N.C. o expresie vie a spiritului romanesc? A fost o stea polara, dupa care ne-am orientat? E prea mult, slava cerului ca azi N.C. e o „expresie moarta”, Dumnezeu sa ma ierte. Sincer, mai mult nu pot sa citez, ma opresc la aceste insertii colaborationiste.
Volumul din care am citat poate fi solicitat (si studiat in amanunt) de la fondurile secrete postcomuniste ale bibliotecilor publice. Apropo, de curiozitate, e bine sa se retina si faptul ca s-au inversat dupa Revolutie „fondurile secrete” — daca pana la Revolutie ele cuprindeau cartile cenzurate, intrate la index (de la cele din vremea Regatului Romaniei si pana la cele ale scriitorilor care au facut puscarie politica sau au intrat in „disidenta sau rezistenta anticomunista”), dupa Revolutie in ele au fost ascunse cartile de tip „Omagiu”, inclusiv colectiile ziarelor comuniste, compromitatoare pentru colaborationistii totalitarismului rosu si ai dictaturii dejiste si ceausiste, fie ei si scriitori ce nu vor sa se autoculpabilizeze, sfidatori, si care mizeaza pe mintea scurta a romanului. |
