Arunc recuzita post-romantica (altfel, recuzita de viitor, odata ce suntem asigurati de teoreticieni celebri, la inceput de secol 21, ca postmodernismul „e legat de reutilizarea unor instrumente literare ale traditiei cele mai libere, necontestatare, nefurioase, trans-avangarde”; acelasi postmodernism care, in acelasi timp, anunta moartea artei in sensul unei explozii a esteticului; ceea ce se cam confirma, prin ultimii veniti in poezia romana; las la o parte faptul ca moartea poeziei, interesanta pentru mine, „e mereu anuntata si mereu amanata”) — n-am un raspuns credibil, ce responsabilitate si ce misiune are poetul azi? Habar n-am cat de iresponsabil (fara misiune) trebuie sa fiu eu azi, cand ma asez la masa de scris versuri. Am fost certat dintotdeauna de ai mei, rude de toate gradele, ca pierd vremea scriind poezie, „ca nu se castiga nimic din asta” (in plan social, bineinteles). Si, pana in 1989, a trebuit sa dau socoteala securistilor pentru unele poeme de atitudine, infamante: atunci eram „responsabil” (sa spun ca aveam misiune, suna ca dracul; nu m-a trimis nimeni niciodata in misiune sa scriu versuri)? E o proba de totalitarism literar sa ma intrebi azi daca sunt responsabil cand scriu versuri? Azi, cand am ramas fara repere si cand dominatia alienata a unora (valoarea fiind corecta politic neaparat), in literatura romana, te pune in situatia sa te renegi, sa poti sa-ti vii in fire.
Daca as fi responsabil la masa de scris poezie, m-as lasa de scris, pur si simplu — nu merita efortul, oricum nu te mai citeste nici colegul de generatie. Nu e clar? Neavand cititori, misiunea e din start ratata, deci esti un iresponsabil. „Societatea” romana (nici macar elita ei) nu e interesata de produsul tau, orice ai face. Si totusi: daca „asa te-ai nascut” (ai in codul genetic trecuta slabiciunea acestei sensibilitati artistice) si Dumnezeu are un plan cu tine cand te trimite la masa de scris versuri? In conditiile in care nimic nu e intamplator pe lumea asta, nu? Eu pot fi un exemplu de specimen care a trait intre secolul 20 si 21, s-a iluzionat ca „universalul nu e inteligibil daca nu se intrupeaza in individual”, a mizat pe faptul ca inconstientul e creativ si a scris pe cont propriu, crezand ca realitatea lui fizica si metafizica (fie si a „omului de dupa om”) merita sa fie exprimata, sa fie cunoscuta. Poate Dumnezeu insusi isi ia peste picior opera (sau o contempla, meditand la limitele ei) punand un poet sa se exhibe. De ce sa nu pui in evidenta prin poezie ce ti s-a dat, sa descoperi „sensul misterios al aspectelor existentei, ritmul lui esential” (Mallarmé), sa ai o alta viziune asupra lumii acesteia pragmatice, in care stai in medie 70 de ani, nimica toata in circuitul istoriei? In definitiv, esti sincer la masa de scris versuri, mergi pe mana intuitiei, a spontaneitatii creatoare si a libertatii spiritului (fie si impotriva ratiunii). Ca exista o criza a ideii de progres spiritual? Nu are decat. Tu de ce sa nu incerci „ontologia slaba” la masa de scris poezie (”ontologia slaba e transcrierea mesajului crestin”), sa faci caz de primatul spiritual, nefiltrat intelectual, sa gasesti in versuri franturi din memoria originara (originara e taina), pierduta o data cu paradisul, in vremuri de cumpana, de disolutie a metafizicului?
Personal, din delir de responsabilitate, prin poezie incerc sa tot inventez un loc al umilintei la care sa revin de cate ori „nu mai pot” si gandul sinuciderii ma terorizeaza. Un loc al umilintei si al refacerii morale la masa de scris, unde sa cer iertare lui Dumnezeu pentru pacatul trufiei si al dublei gandiri, spovedindu-ma in fata mea ca in fata unui preot imbunatatit spiritual. Aici, spovedania e „ca o reactie fizica (o faci de cate ori ai gresit)”, cum sublinia Virgil Ierunca, intr-un cu totul alt context. Cine stie, poate incerc sa-mi spal cu poezie, azi, creierul imbacsit — e un aspect. Poezie a existentei (cu sentimente si vise, simtaminte si aparente), cu tot felul de raspunsuri ale noastre emotionale, in spirit experimental, modificand regulat sistemele de referinta ale gustului poetic. Prin poezie pot avea loc si corectii providentiale, la o adica. E demonstrat „destinul creator al omului” (de care facea caz Blaga; „frana transcendentala” e legata de determinare), avem o gena a creatiei in ADN, prin poezie putem sa ne legitimam lumea interioara, ascunsa, misterioasa, diferita. Fiindca poezia e si o gandire a diferentei, a „ceea-ce-a-fost-adunata-in-esenta” (Heidegger), chestiune de destin, in termen de raport cu traditia. Iar daca mai ai si o „constiinta dramatica a actului scrisului” (Gh. Craciun), esti aranjat.
„In Romania se va scrie mereu poezie”, declara in 2007 Ana Blandiana. Iata un motiv in plus sa nu ma mir de ce se va scrie mereu poezie in limba romana, sau pentru cine se va scrie, ci sa caut raspunsul la dedesubturile responsabilitatii si misiunii poetului la masa de scris, cu atat mai mult cu cat Ana Blandiana (deranjata de intrebarea „Ce credeti, cine mai citeste astazi poezie? Nu cumva se ajunge la drama sub forma de cerc, a poetilor care se citesc unii pe altii?”) a continuat: „Poetii nu se citesc intre ei, ne cunoastem foarte putin unii pe altii. E bine ca inca se mai practica intalnirea dintre poeti”. Pardon de expresie, dar nu pot sa ma abtin: de ce nu ne mai citim nici macar noi intre noi, cei ce scriem versuri, sa facem in ciuda „publicului larg”? Lasa ca difuzarea cartii si a revistei de poezie, in Romania postcomunista, e nula de drept, ca nu conteaza prestigiul estetic azi (poetul e un fel de refugiat estetic in propria tara), ci succesul de tip comercial sau recompensa materiala (departe de poezie, in general), sau ca poetul e lipsit de privilegii, aflat in afara ariei de impact a unor elite culturale mediatizate. Dupa 18 ani de postcomunism, relativismul a luat locul valorii, invazia subliteraturii a dus de rapa canonul estetic, s-a schimbat atitudinea fata de scris a debutantilor, a crescut pana la cer scepticismul, cinismul si lipsa de sens, sa nu ne miram ca nici macar poetii intre ei nu se mai citesc in Romania. Chiar asa? Ascultati raspunsul dat, tot anul acesta, de un poet italian de top, Claudio Damiani: „Azi, poezia si artele culte in general, traiesc o solitudine cu adevarat impresionanta. Aici, in Italia, in mass-media nu se spune nimic despre ele, sunt complet marginalizate. Publicul lor e restrans, iar poezia nu poate fi vanduta firmelor de publicitate; prin urmare, nu exista. Daca moare, sa zicem, un poet important, nici nu se pomeneste de el la telejurnal; dar daca ultimul gurist din seria a III-a s-a lovit la un picior, se face tapaj enorm. Totul exista in functie de publicitate. In Italia, pe cei mai importanti poeti in viata nu-i cunoaste nimeni; daca vand 1.000 de exemplare dintr-o carte — e foarte bine. Am atins, poate, fundul acestei marginalizari”. Aici, Al. Cistelecan, cel cu care dialoga, i-a atras atentia lui Claudio Damiani: „Vorbesti de parca ai vorbi si despre Romania. Dar, in ciuda tuturor acestora, se scrie, totusi, foarte mult. Unul dintre clasicii nostri, luat poate de un entuziasm necontrolabil, a zis ca romanul s-a nascut poet. Si italianul?” Poetul Damiani crede ca si italianul s-a nascut poet si continua: „Trei ar putea fi motivele pentru care italienii (indeosebi poetii) nu citesc: 1. pentru a nu-si conditiona sau contamina propria identitate individuala, propria puritate poetica individuala; 2. pentru ca fiecare crede ca e singurul poet adevarat, iar ceilalti nu valoreaza nimic; 3. pentru ca suntem ignoranti si vrem sa ramanem ignoranti”. V-a mai venit inima la loc? Am ajuns rapid din urma Italia (cu fotbalul stam mai prost), ne-am sincronizat si la nivel de cititori de poezie. V-ati mai linistit? Daca si in tara-sora, unde n-a fost comunism, cenzura, lipsa de libertate, bla-bla s-a ajuns demult unde am ajuns si noi azi, surprinsi de amorul propriu… Lipsa de responsabilitate, am inteles, e de partea cititorilor de poezie din Romania marginala si Italia centrala, de fapt, care „nici nu stiu ce pierd” — poetii sunt niste ingeri care n-au decat misiunea sa scrie, nu sa citeasca. Deschid o paranteza, Mihai Cimpoi amintea, tot acum, ca „Ar trebui sa revenim la acea spusa a lui Alecsandri: Romanul s-a nascut poet? Caragiale, ce e drept, il contrazicea, spunand ca romanul are o inclinatie spre scrisori, rapoarte, denunturi”. Inchid paranteza.
M-am tot amagit ca e o „necesitate launtrica” de a ma exprima la masa de scris, pe care nu pot sa mi-o reprim. Dar Kafka era convins ca „Nevoia metafizica e numai nevoia de moarte”… Apoi, de ce sa nu observam? Se schimba in rau si paradigma receptarii de poezie si a gustului cititorului, nu numai paradigma literara in sine, cand discursul poetic se autonomizeaza (discurs poetic, altfel, care poate sa dispara in proza sau in teatru). Multi poeti romani evadeaza „din sistem”, scriu si scot carti onorabile de proza sau de teatru, sau si de proza si de teatru, nu-i mai pun la socoteala pe poetii care scriu si scot carti stralucite de critica literara sau de eseu — si poezia nu se simte tradata. Ultimii poeti aparuti pe piata vor sa impuna un nou stil de viata literara si refuza orice proces de asimilare (desi numai prin asimilarea poeziei romane, scrise pana la ei, ar putea sa apara o doctrina poetica noua, in afara postmodernismului; „omul postmodern nu se mai poate elibera de trecut”, scria Radu G. Teposu). 1. Responsabilitatea poetului e sa aiba constiinta artistica? 2. Responsabilitatea poetului e sa ramana la masa de scris cu orice pret, fiindca asa i-a fost lui scris ordinul, „de sus”? Neuitand ca poezia e un moment de evolutie (o functie speciala cerebrala). Si ca in structura interna a literaturii romane, poezia aduce sublimarea, inaltarea spirituala (desavarsirea, e pretentios spus). Nu conteaza incompatibilitatile valorice si temperamentale, nici incomunicabilitatea intre poeti. Traim intr-o continua uitare de sine, parca. Nu conteaza nici luptele pentru putere culturala, pentru influenta, nici rivalitatile generate de „o dominatie literara” (a unei anumite parti a scriitorimii romane). E normal sa aiba loc si mutatii, din cand in cand, „pe anumite suprafete ale sensibilitatii poetice” sau sa aiba loc „rebeliuni estetice si etice” (Ion Pop), fie si radicale, conteaza daca investitia existentialista e validata. Ne-am dezinhibat in fel si chip, am negat manifestele estetice, ne-am schimbat mentalitatea (Marin Mincu). Ce n-am facut? Eu chiar am senzatia ca imi exorcizez raul din interior prin poezie (punandu-ma in garda, „in speranta reintoarcerii spiritului bun la sine”). Sigur, mai greu pentru poet e statutul de dependenta fata de o limba minora si de o cultura mica: nerecunoasterea internationala lasa si poetului orgolios roman gustul amar al provincialului exclus. Ar trebui sa renuntam la limba romana? Multi au renuntat: fara folos. Avem reviste de poezie (Poesis, remarcabil proiect al lui George Vulturescu, apoi Poezia si Caietele Internationale de Poezie), sau suplimente de poezie in reviste (Convorbiri literare, Arges) si reviste electronice dedicate poeziei (calitativ, pe primul loc e Tiuk!, dar ca numar de vizitatori e agonia.ro), avem festivaluri internationale de poezie, apar carti de poezie originale cu sutele pe an, ce ne lipseste? Ne lipseste cititorul! Dar Gianni Vattimo e convins ca „Poezia refuza comunicarea si alege pur si simplu tacerea”! Ati retinut? N-avem nevoie de cititori, trebuie cautata in alta parte responsabilitatea poeziei. Daca vreti, poezia poate fi asemenea credintei crestine, practicata in tacere, e o chestiune personala salvatoare, sugestiva — „intr-o lumina de epoca de amurg si declin”. In ce ma priveste, recunosc: eu am o relatie complicata cu identitatea de sine.
Inchei la fel de nedumerit ca la inceput, negasind raspunsul potrivit la intrebarea despre responsabilitatea si misiunea poetului in secolul 21. Mi-a ramas sa va mai relatez urmatoarea poveste. A fost odata. Negasind raspunsul, stresat ca n-am nici o idee, am apelat la sotie: draga, tu crezi ca are poetul vreo responsabilitate si vreo misiune de indeplinit pe lume asta, azi? Cum sa nu, a reactionat, apocaliptica, prozatoarea Doina Popa: poetul trebuie sa ne aduca azi la o intelegere cu noi insine si cu Dumnezeu, pentru ca vine Finalul! Finalul cu F mare. Ea are in minte Marea Translatie din 2012. Ca nu mai traim intr-o piesa fara sfarsit scrisa de Dumnezeu. Poetul va fi, oare, cel care va trage cortina? |
