O precizare
“Ce tot scormoniti in trecutul sovietic? Cit timp veti mai fi prizonierii lui?” s-a rastit la mine
intr-una din zile un coleg de breasla “emancipat”, care scrie un roman al interminabilei tranzitii moldovenesti. Era iritat si se intreba daca nu sint cumva un continuator al realismului socialist. M-a nedumerit acest coleg mai virstnic, caruia, de altfel, i s-a acordat odata Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. Nu pentru ca nu poate pricepe ca nu am nici in clin, nici in mineca cu realismul socialist, ci pentru ca anume realitatea sovietica – care-i repugna atit de mult – a generat haosul tranzitiei pe care o descrie. Inteleg ca intransigentul coleg de breasla “s-a eliberat” definitiv de tirania trecutului sovietic. Situatia mea insa e mai complicata. Eu nu reusesc nicidecum sa exorcizez propriile mele fantome. De aceea, ma apropii de ele, abia stapinindu-mi nelinistea, si le las sa vorbeasca in timp ce scriu. Am impresia ca numai asa trecutul poate fi suportat si inteles.
Acolo, in trecutul sovietic, a ramas prima si cea mai importanta “secventa” a vietii mele – copilaria. Daca n-as fi fost copil sovietic, as fi scris, poate, numai despre tranzitie sau as fi inventat lumi narative. “Scormonesc” in trecutul sovietic fiindca prezentul meu contine “urma” adinca a acestui trecut. Si mai este ceva. Daca facem abstractie de mormanele de literatura proletcultista si prosovietica, putem constata cu usurinta ca realitatea sovietica ramine inca un “teren nedefrisat”, o lume cvasinecunoscuta. Soljenitin si altii au scris mai mult despre o realitate sovietica terifianta, orwelliana, cea a deportarilor si a GULAG-urilor. Mai putin se stie despre cotidianul aparentei prosperitati si linisti, despre “fatada” absurda, grotesca, uneori amuzanta, a tragicului, acea fatada care – lustruita cu acribie de proletcultisti – devenise imbietoare chiar si pentru unii occidentali imbuibati. Inclin sa cred ca naratorul din Darul lui Humboldt nu e departe de adevar atunci cind zice ca “New Yorkul visa sa abandoneze America de Nord si sa se mute in Uniunea Sovietica”. Ar fi curios sa vedem un New York guvernat de “tatuca popoarelor”. S-ar imburghezi Stalin sau s-ar transforma New York-ul intr-un Berlin comunist?
Ei bine, ar putea sa mi se spuna, pe buna dreptate, ca romanele lui Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Ludmila Ulitkaia si ale altor prozatori postsovietici cunoscuti descriu cu lux de amanunte viata de zi cu zi din Uniunea Sovietica. E adevarat, atita doar ca nu exista un singur cotidian sovietic, acelasi pentru un rus, un moldovean si un tungus, pentru centru si periferie, pentru toate paturile sociale. Prozatorii sus-pomeniti scriu, cum e si firesc, despre cotidianul pe care il cunosc ei, despre drama lor. Ei nu vor si nici nu pot sa vada cotidianul sovietic cu ochii unui uzbec, sa simta ceea ce a simtit un individ de la periferia latina a Imperiului. De aceea, exista riscul unei perceptii limitate, denaturate, asupra vietii de zi cu zi din Uniunea Sovietica atita timp cit tu insuti nu vei marturisi ce ai trait. Din romanele Ludmilei Ulitkaia, bunaoara, afli doar ca moldovenii “cu mustati care atirna” lasau mormane de gunoaie pe litoralul Marii Negre. Habar nu am daca asa o fi. Sa nu uitam ca avem de-a face totusi cu o fictiune in care realitatea e doar un punct de plecare. Nu stiu nici daca Ulitkaia are idee ca acel litoral a apartinut cindva Romaniei. Altceva ma intereseaza: poti oare sa-ti faci o parere despre viata de zi cu zi a moldovenilor din Uniunea Sovietica doar in baza acestui amanunt? E putin probabil. Nu-i reprosez nimic prozatoarei ruse si-mi dau seama ca miza ei e alta. Vreau sa spun doar ca nimeni nu stie mai bine decit tine ce ai simtit si nimeni nu va povesti in locul tau.
Ma intorc deci intr-o copilarie din care se degaja o imensa tristete, in care ceasurile lungi se tirau ca niste melci somnorosi de-a lungul zilelor nesfirsite, iar reversul comicului si grotescului era dramaticul. Ma agat de memoria mea cu sentimentul acut al nelinistii. O copilarie intr-un univers inchis – care inabusea din fasa orice alternativa – ar fi putut sa-mi provoace astazi revolta sau scirba, dar ceea ce simt in timp ce cobor in trecut este doar nelinistea. Ce-i drept, o neliniste devoratoare, inamisibila. Cert insa este ca ma leg de amintiri fara ura, fara setea de razbunare, fara patetism. Daca patetizezi, plingi, strigi, risti sa spulberi dramatismul situatiei si sa sperii cititorul. Ideal ar fi sa renunti la propria subiectivitate si sa utilizezi tehnica naratoriala a camerei de filmat sau, cel putin, sa folosesti mai multe perspective, sa arati ca acelasi lucru poate fi deopotriva comic si dramatic, absurd si amuzant, in functie de punctul de vedere.
De fapt, e suficient doar sa surprinzi dramaticul si sa-l dizolvi in ironie, in nici un caz nu trebuie sa fii plin de emfaza. Chiar daca te doare sufletul, scrie gindindu-te ca pentru multi problema ta e una secundara, lipsita de importanta, ca nu poti sa fii cit de cit credibil si autentic daca patetizezi si-ti plingi de mila. Dramaticul “pur” nu mai e atit de evident intr-o lume in care “oroarea” e pretutindeni si-ti intra in casa odata cu buletinul de stiri matinal. De aceea, pentru a-l scoate in evidenta e nevoie de insolitarea lui Sklovski, trebuie adica sa-i arati partea amuzanta, bizara sau absurda. Iar daca ti se pare ca faptul dramatic nu are o asemenea parte ascunsa, alatura-l atunci unui fapt amuzant sau bizar. Asa il vei pune in lumina.
|
