o intrebare pentru

Mihail Vakulovski: Sinteti un fel de cap de scoala, incepind cu tineretea, cind erati mic, cum ziceti, cu primul grup s.a.m.d., ati facut un fel de scoala dar, pina la urma, dumneavoastra nu v-ati gasit inlocuitorul, discipolul. Asta e de bine sau de rau?

Gheorghe IOVA: E de rau. Pentru ca, la o intrebare ulterioara, cum sa spun, eu am mai spus lucrul asta, farafasticuri, efectiv o anumita obrinteala a lumii, nu?, imi ia dreptul normal de a trai ca un batrin, de a trai in pace s.a.m.d., stiind ca lucrurile au fost preluate de altii. A fi condamnat sa fii vesnic tinar. Ca nu poti fi atit de timpit, ca un activist de partid care vad ca zice “Noi sintem vesnic tineri”. Bun, aia e treaba lor! Dar, sa fiu obligat, in ciuda puterilor mele fizice, trupesti s.a.m.d. unei oboseli inerente, totusi, am trait destul de mult sub doua regimuri, nu?, ce mai vrea lumea asta de la mine? Si cu toate astea eu trebuie sa ma port ca la inceput, ca si cind as fi neatins, nestirbit, desi premiile literare mi le-am dat la dentist, apropo de nestirbit (ride). Si ma mai uit la iubitii mei companioni care prefera sa remarce daca eu am o pronuntie buna dupa ce dentistul mi-a luat banii ca si cum nu e important ce am eu de spus, ci, ca orice gugustiuc si gigolo, cu totul altceva e important. Asadar, ma intorc la propozitia marchizului de Sade, care a spus: Vreau sa fiu inmormintat intr-un loc necunoscut de nimeni, arbitrar si sa nu ramina nici o urma acolo, pentru ca asta a fost raportul meu corect cu lumea, absolut paralel, iar greata mea e transfinita.