– Domnule Leo BUTNARU, sunteti vestit in Romania ca unul din cei mai mari specialisti in avangarda, dar si ca un poet exceptional. Dvs cu ce va mandriti mai mult, ce va pare mai important pentru dvs?
– In ce ma priveste, nu cred ca e cazul sa o fac pe tantosul, dar sunt constient si convins ca relatiile cu avangarda, ca neastampar-neanchilozare si cautare creatoare perpetue, peste secole (iata, au trecut deja 100 de ani de la manifestele gen „O palma data gustului public”, actuale, va asigur, si astazi), ca aceste relatii, ziceam, (imi) sunt firesti, naturale si... mutual nu ca avantajoase, ci generoase. Pentru ca am editat 2 volume de avangarda, format mare, de circa 1 000 de pagini. Am publicat, aparte, volume de Hlebnikov (doua), Krucionah, Bahterev, Ayghi (ca descendent din fenomenologia la care ne referim). Sunt pe cale sa apara, la „Ideea europeana”, alte carti de Hlebnikov si Dobacin (acesta – un prozator rasat si nefericit, ca mai toti avangardistii, de altfel). Elaborez, construiesc, regizez 3 sau 4 volume ale Panoramei poeziei avangradei ruse. Proiect unical, chiar si pentru Rusia. Am tradus deja din creatia a peste 150 de autori, „intruniti” gratie solicitudinii unor exegeti ai fenomenologiei – Loscilov, Taraskina (Novosibirsk), Biriukov (Germania), Gromova (Moscova), Evzlin (Spania), altii – din Sankt Petersburg sau Israel... Tin la faptul ca, organic-natural, cred, scrisul meu invedereaza respect pentru avangarda, ca dorinta de altfel (ca noutate si, daca e posibil, originalitate), de alteritate, de rupere din cliseu, de nesomn al ideatiei. Bineinteles, sunt oarecat mandru ca scrisul, dar si traducerile mele sunt solicitate si publicate de cele mai prestigioase reviste – „Romania literara”, „Contrafort”, „Luceafarul”, „Ramuri”, „Sud-Est”, „Apostorof” (aici tin chiar o rubrica-antologie), „Familia”, „Viata Romaneasca”, „Ateneu” (si aici, de ani de zile, tin o rubrica – „Din Basarabia”), „Convorbiri literare”, „Dacia literara”, „Poesis”, „Ex Ponto”... Mai recent, am fost contactat de junii confrati de la „Dilematica” si „Noua literatura”. Acum un timp, o facusei chiar tu, Mihaile, prezentandu-ma... abundent in „Tiuk!”
– Va mai amintiti cum erau primele dvs poezii, cum ati ajuns la poezie si cand ati inceput s-o scrieti? Cum ati ajuns la acest stil al dvs care va caracterizeaza, doar colegii dvs de generatie scriu... altfel, cu rima-crima etc, inclusiv cei mai buni, ca Vasile Romanciuc – bun exemplu de poet bun.
– Ca niste tentative de mai multa libertate – nu numai de... expresie – erau acele dintai indrazneli prin care ajungem la scris prin... scris. Libere ca forma, cam in raspar cu, aproape, generalitatea oficializata. Dintaile impulsuri metaforice. Insa in continut – usor anodine. Chiar daca primul meu poem publicat (in mai 1967) se numea „Din nou” – mai nimic nou in ideea lui despre „eterna” (sau, poate, deja... terna) rocada toamna-primavara cu imaginea... imaginativa a pandantului schitat de zborul cocorilor ce se dorea, fireste, simbolic. Si, daca ar fi fost posibil, – de ce nu? –...profund-filozofic... (Zambiti, va rog...) Marele merit ar fi fost, probabil, ca nu-l amestecam in toate astea si pe „Marele Ilyici”, cum era „la moda”, rimandu-l cu micutele „pitulici”, si cum o faceau altii, cu, dar mai ales – fara ocazie vernala sau... hibernala – pentru ca era vorba de Ilyici ce hiberna (si mai hiberneaza!) in mausoleu, nu?
In ce priveste forma – libera – a versului... Peste patru decenii si ceva, combustia acelor momente s-a diminuat, ca forta. „Socul” initial l-am ca si dezamorsat. In caz contrar, tinandu-ma sub presiunea rodomontadei, ca sa folosesc un frantuzism, ar iesi ca ma dau de erou. Disident. National(e). E cam la moda in Interriverania. Se fac liste si temenele-incantari reciproce. Printre cantareti (si) de Lenin, pe care l-ar fi rimat, se vede, cu „lin” – substantiv (peste), dar si adjectiv. Da, mai e si sensul ala de – vas de lemn, de tabla sau de beton in forma de jgheab – care aminteste, sigur, de... cosciug, cavou-mausoleu etc. Aminteste de ducele bolsevic la care veneau, imaginar, barzii moldoveni si cei din intreaga URSS, sa i se spovedeasca, filial, marturisindu-i fel de fel de eresuri. Iar ducele le prelua desaga (ce... saga!) ci lacune si o ducea el, neobositul, Ulyanov-Lenin omnipotentul-ubicuul.
Da, ai dreptate, Vasile Romanciuc e un poet foarte bun. Dar neclamoros ca altii, care se dau nationali, mari si disidenti cu permisiune de la fostul – si mai ca actualul – CC.
– Dvs ati facut foarte, foarte multe interviuri, care s-au adunat in carti de dialoguri. Ce va pare fascinant la acest sub-gen literar? La ce fel de intrebari nu prea vor sa raspunda interlocutorii dvs?
– Motivarea apare, imlicit...-tacit, sugerat, chiar din titlurile cartilor mele de dialoguri: Raspuns si raspundere; Spunerea de sine; Prezenta celuilalt; Micsorarea distantei; Raspund, deci exist (aceasta – inca „in manuscris”-computerograma). Aici sau in toate astea e fascinatia. Si intalnirea, conversatia cu mari personalitati. Interviul este genul public al spovedaniei de care e mai putin interesat duhovnicul. Iar interlocutorii marturiei publice nu raspund exact la unele din intrebarile, pe care le pune si confesorul. Este marja noastra de aparare. De trecut, de prezent. Este precautia noastra intru viitor. Pentru ca omul, chiar creator de anvergura fiind, e slab, totusi, in fata nepatrunsei taine a existentei, iar uneori – in fata duritatii, chiar brutalitatii ei.
– Cum e munca de traducator? Cum alegeti autorii pe care-i invatati romana, sa zic asa?
– Precum trebuie sa fie – fascinanta, dar si dificila. Aleg literatura altora, noua si antrenanta in perpetuitate, – cea a avangardistilor, spre exemplu, – ce are propulsie si peste, iata, o suta de ani. Literatura care, à reburs, ne razbuna junetile inchingate de rigiditati ideologice absurde, de cenzura (anti)estetica ridicol-agresiva. Iar mai „dincoace”, mai dinspre noi, aleg autorii care nu numai ca au rezistat, ci care au si creat cu adevarat in epoca represans – Igory Bahterev (l-am editat, in romaneste, la... spanioli, la Madrid; iar „Tiuk!”-ul l-a pus pe web), Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi (trei carti), Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetyev, Aleksandr Tkacenko (toti trei pe cale sa apara la Editura „Vinea”). Apoi, cei peste patru sute de autori, pe care i-am inclus in cele doua volume de miniatura poetica ruseasca (iar circa 1 000 de pagini), numita „Orizont testamentar” (testamentar – ca filiatie din avangarda si afirmare in postmodernism si neoavangarda). Am tradus alte sute de poeti in urmatoarele doua volume, 3 si 4, de texte, gnomice – ca forma, „nelimitate” – ca metafora, condensare ideatica, sugestie metaforica, varietate tipologica.
– Cum va pare literatura scrisa de scriitorii basarabeni mai tineri decat dvs?
– Demna de atentie. A unora – chiar de consideratie. Demna. Iar a catorva – de adevarat respect. Ma gandesc la cei care publica in „Contrafort”, „Noua literatura”, „Semn”, „Sud Est”, „Luceafarul”, „Romania literara” si, nu in ultimul rand, – „Tiuk!”. La cei care „se rodeaza” in cenaclul din sala cu camin a USM. Stii prea bine, in special prin tineri sau relativi tineri, literatura scrisa in Basarabia se integreaza in totuumul scrisului romanesc, personalizandu-se, punandu-si in evidenta o anumita specificitate, trasaturile, spectrul ceva mai altfel. Si destul de dinamic, ca energetica – ideatica, semantica. |
