Igor Mocanu prezinta
Scanometria
Stau asezat pe un scaun de lemn, manufacturat, solid si cald. Speteaza imi ajunge pina in dreptul omoplatilor. Astazi este de culoare alba. Miine poate fi de culoare verde sau verde cu mici tuse portocalii. Nu am nevoie decit de citeva zeci de centimetri cubi de lemn de brad, de doua cutii de vopsea de la Köber, una verde, alta portocalie, si de o pensula de la Bricostore. Nu conteaza ce am in fata, in stinga, in dreapta ori deasupra mea. Esential e ca in camera in care sint nu e nimeni. Prin urmare, nu pot comunica. Nu pot comunica cu cineva. Desigur, pot deschide calculatorul, ma pot loga si atunci voi gasi, poate, pe cineva cu care sa am un schimb de propozitii. Vom schimba propozitii, vom sti fiecare cite ceva despre celalalt, nu multe, in orice caz o anume cantitate de informatie care sa ne creeze, mie si celui cu care schimb propozitii, iluzia comunicarii. Iluzia liniei de dialog. Cind ne vom intilni de-adevaratelea ne va cuprinde pe amindoi un fel de stinjeneala galbena, etansa, care va pune intre noi cadastrul unor spatii ale nimanui, ca la Jonathan Safran Foer.
Aceste spatii ale nimanui anunta sfirsitul comunicarii reale, un teren viran al soaptelor molcome ca esti singur pret de o secunda sau mai multe si trebuie sa iei o decizie. Daca stau pe scaun acum, e ca am pe mine o camasa de forta o camasa care pe de o parte ma forteaza sa fac ceva, ma forteaza sa ma transform intr-o predicatie, iar pe de alta parte ma imobilizeaza. Sint doua spectre care flancheaza spatiul nimanui.
Spatiul nimanui nu este un spatiu gol, este un spatiu care permite sa fie umplut. Este un spatiu care cere predicatie unica si irepetabila, secunda cu secunda, iti cere sa te dilatezi in el, secunda cu secunda; dar, in acelasi timp, iti estompeaza traficul personal, semn ca totul are o limita. De aceea, produsul dilatarii va avea intotdeauna o poveste a lui. El nu va fi nici reziduu, dar nici sinteza, nici puncte de intersectie, dar nici divergente reconciliabile. El va fi un amalgam complex alcatuit din vointa si opusul vointei, din scop si opusul scopului, din comunicare si opusul comunicarii, in care opusul adora imersiunea si isi impune cu toata puterea absenta, in care opusul va enunta la tot pasul, ca la Roland Barthes fotografia, „acest lucru a existat cindva”.
Spatiul nimanui aduce intrucitva cu scannerul. Lentila unui scanner este surda, ea nu poate auzi. Ea vede ce ii comanzi sa vada. Pina in acel moment numai un spatiu al nimanui, cu o atmosfera de asteroid si o atitudine de ciine credincios, scannerul absoarbe preocuparea pentru comunicare si contractul social pentru a resorbi imaginea in dimensiuni planeiforme concrete si volumetrice iluzorii.
Rezultatul, produs unic si irepetabil, are cite ceva steril din antropometriile lui Yves Klein, dar si cite ceva din rezonanta non-narativa a readymadeului, atunci cind mina mea stinga a tinut toata ziua un Camel Natural Flavor, iar intregul pachet a explodat in mintea mea in fisii inguste, paralele, asemenea unui dream catcher de hirtie si tutun. Daca ingramadesc pe lentila scannerului mai multe obiecte care s-au involburat in comunicarea mea lipsa din ziua respectiva – o cutie cu creioane colorate, ceasul meu de mina, o traista, pisica de argint si cutia cu pastile - voi aduce in dar acelor spatii ale nimanui ceva din libertatea obiectului gasit, amestecata cu hazardul unui pumn cu zaruri.
Cea mai completa propozitie despre comunicare este scanometria. Fiind prin definitie un rezultat, un produs, o rezultanta, scanometria nu cunoaste nici un principiu de functionare. Structura ei va fi cea de care am eu nevoie. Uneori nu voi sti cum va arata o scanometrie, alteori da. Si, de fapt, nici nu am nevoie sa stiu. Trupul stie mai multe, spune Gheorghe Craciun. Scanometria stie mai multe, eu – una si buna: comunicarea lipsa – comunicarea reala. Si desi fiecare scanometrie isi are povestea ei, un fel de principiu poetic à la Edgar Allan Poe, povestea va fi un principiu fara principialitate, adica fara acea facultate coercitiva a repetitiei identice. Mina mea va tremura de fiecare data altfel si o va face despre diferite lucruri in diferite moduri.
Cu toate acestea, scanometria cunoaste limite, cunoaste – cred – limitele teatrului clasic transformat in performance. O scanometrie este rezultatul unei unitati de timp de citeva secunde, al unei unitati de spatiu A4 sau A3 si al unei unitati de actiune – nu voi putea urca un buldozer pe un scanner, doar bucata cu bucata. Scanometria tinjeste, intr-un fel, dupa un Victor Hugo al ei, care sa redacteze o prefata la un Cromwell al ei, desi se poate dispensa oricind de acea unité d’ensemble. Daca aceasta din urma unitate, a patra in ordinea evolutiei unui anume tip de predicatie, si-ar cere dreptul la viata, acest lucru ar insemna ca spatiile nimanui nu mai sint o realitate si, drept urmare, s-ar nega. A patra unitate ramine un lucru bun numai pentru a alimenta tinjitul, un mijloc de a aminti absenta opusului.
Dar ce se intimpla cu mine in tot acest timp? Care este locul meu? Cum arata participarea mea la scanometrie? E adevarat, in acest moment stau asezat pe un scaun de lemn, manufacturat, solid si cald. Speteaza imi ajunge pina in dreptul omoplatilor. Astazi este de culoare alba. Miine poate fi de culoare verde sau verde cu mici tuse portocalii. E un lucru necesar, datorita lui imi dau seama. Sint pasiv si imi dau seama. Cind ma transform in predicatie si ridic clapa scannerului devin activ, sint foarte aproape de spatiul nimanui, ii furnizezi dilatare, particip si in acelasi timp ma las participat. Pret de citeva secunde stiu si nu stiu ce se intimpla. As vrea si n-as vrea ca din ochiul lui Dziga Vertov sa rezulte o masca. Scanometria stie insa mai multe. As crede si n-as crede intr-un Tristan Tzara dilatat la fel ca mine, dar scanometria ma confirma. Iar cind obosesc, cind nu mai simt nevoia sa particip, las desenul in carioca al lui Dio sa ma duca cu gindul la desenele lui Perjovschi. Dar chiar si atunci, fara sa stiu, deja voi fi participat. |
