Emanuel GURALIVU

Inevitabile intimitati:

***
tristetea insoteste ultimul spectacol ea e tanara si frumoasa ea tocmai se naste noi tocmai murim in aerul de primavara bland si matasos

in micile lui ilegalitati soarele e acelasi in fiecare zi calm prietenos si mai ales saritor

(innourarile: inevitabile intimitati)

in micile lui ilegalitati luna e o iubita capricioasa

ultimul spectacol

in sala se face noapte e o poveste despre intuneric si lumina e o poveste de dragoste si de ura  imi spune ea

ultimul spectacol si nu e despre moarte pentru ca moartea nu exista dragul meu moartea nu exista

tristetea insoteste ultimul spectacol ea e tanara si frumoasa: mama si mireasa

mama si mireasa!

 

***
cerul se deschidea scartaind din toate balamalele si o strada se nastea ruginita ca o sabie veche si un oras de toamna astepta sa fie locuit

prezenta ta e o ninsoare ii spuneam pe cand ceata intra in oras calma si absoluta umanitate amestecandu-se cu lucrurile in mainile tacerii

prezenta ta e o ninsoare ii spuneam pe cand terminam omul de zapada

 

***
noaptea calatorii sunt singuri in paltoanele lor sunt singuri in ghetele lor sunt singuri in manusile lor obosite

orasul clipeste rar din ochii electrici mormaind plictisit strazile se infioara de atingerea dorita

noaptea calatorii sunt singuri ninsoarea li se agata de brate de picioare de umeri cu gesturi speriate si mute

vor colinda casele in prabusire

zapada le va scrie povestea

 

*** 
ninsorile lungi cu trupuri de matase locuind inserarea tocita

si rugaciunea alergand dupa fulgii de sange nestiindu-se decapitata

ninsorile lungi insingurandu-ma in linistea mea pietroasa in gesturile mele nedormite si innourate

garoul asta de zapada imi strange clipa si nu-i iarta prea putina vesnicie

garoul asta de zapada stramba usile aproape le zbarceste

 

***
in ochii fiarei se intorc nestinsi ochii victimelor sale

se intoarce linistea si incordarea pandei jocurile salbatice ale carnii fragede

in ochii fiarei se intoarce si cerul la fel de mare de aprins si strabatut de luntrile tipatoare

se intoarce si noaptea incercata cu ghearele dar niciodata sfasiata

in ochii fiarei se intoarce omul sa se nasca

 

***
soarele priveste in jur cu inserare ca un cutit de bucatarie in mana mamei cand taie carnea proaspata

orasul traieste o iarna uscata si tare pe strazile lui ma risipesc in ochii zilei si-apoi culeg subtila desfrunzire si-o duc noptii de instelare si iernii de zapada

nu poti sa spui iubito ca nu ma gandesc la tine dimineata cand imi beau cafeaua stiu ca astazi te voi intalni iar daca nu te-am intalnit e pentru ca tu intarzii de fiecare data

ajuns acasa imi spun acelasi bun venit si ma duc sa caut in sertare caietele copilariei
ce este cerul
ce este rugaciunea
ce este moartea
ce este noaptea

intrebari uimire

in ferestre se innoureaza alerg prin padure ca un foc primavaratec

puteai sa ma salvezi pentru ultima intrebare

prea multe adevaruri se arata

insomnia lor o vesnicie nedorita

 

***
orasul iese din noapte strazile lui tacute si reci le strabat pustiu precum acea oglinda in care doar o alta oglinda vine sa se arate

copacii sunt strigate podurile sunt trupuri incordate in rasaritul ca o lumanare aprinsa

tatal meu nedormit a fost un mare dresor de lei mama il insoteste in gesturile lui inteleapta inserare

orasul iese din noapte si noi parca spre nicaieri povestind despre moarte (il colindasera cu o seara inainte toata lumea stie ca va muri cat de curand – chiar si el)

sentimentul asta e o sabie atat de ascutita incat numai vederea ei si sangeram dintr-odata

copacii sunt strigate podurile sunt trupuri incordate in rasaritul acesta ca un leu batran si mut

am nevoie de o rugaciune

imi trebuie o rugaciune

 

***
traiesc o viata ordonata o jumatate de aripa sunt ma uit in oglinda si vad o figura acra satula

nici o uimire numai rutina de-as putea spune si eu desertaciune este totul

pe ici pe colo mici ilegalitati mici scapari priviri indecente nimic concret nimic real scurte momente de umanitate de intunecata fericire

soarele insira zilele ca rufele pe sarma eu insir noptile aburind de cafeaua fierbinte cartile sunt iesirea mea dincolo un drog firav pe langa imensitatea austera a luciditatii

exista Dumnezeu dar mi s-a stricat telefonul uneori uit si vorbesc tacerii intunecate din receptor

iubita mea e o insula pe care ajungi naufragiind dar naufragiul ma evita

cum de s-a ajuns aici

din prea multe cuvinte si false minuni din prea multe certitudini si adancimi

vreau sa ies vreau sa ies vreau sa ies

 

***
ei dormeau in prima zapada a lui noiembrie si fiarele tocmai intrau in oras defiland pe strazile albe

calma procesiune de sfinti nostalgici si orbi ma gandeam

ei dormeau ca un foc aproape stingandu-se si fiarele sosind tacute in dreptul lor ii luara pe spinarile calde si mersera mai departe

calma procesiune de sfinti nostalgici si orbi ma gandeam si imi era frig

 

***
pana la urma nu suntem decat o zapada sfasiata de zeii nostri launtrici ei sunt singurul anotimp cand ne putem privi fara vise si fara masti

infrangerile sunt darul lor de inocenta dezordine si moarte

pana la urma viata nu are trepte

a nins mult as-noapte imi spune ea uite parca e mai mult cer pe pamant da ii raspund parca e mai mult cer pe pamant

hai sa ne batem cu zapada imi zice razand si-si face un bulgare mic cu care imi albeste umarul drept

pana la urma nu suntem decat o zapada sfasiata de zeii nostri launtrici

 

***
abia iesisem din somn si orasul imi aparea descarnat

cine umbland pe strazile lui nu si-ar pierde iluziile si carnea singura pe care o are

(dimineata asta mahmura)

dar abia iesisem din somn si orasul inca dormea culcusit in zapada cu cearcanele mari locuite de vis

dar abia iesisem din somn ca un sange scapat din perfuzii

 

***
ai dat foc intrebarilor cenusa stransa-ntr-un raspuns ratacind trimisa

dintr-odata ti se face foame nervii te lasa incepi sa-l urasti ti-e sete dintr-odata totul e noapte si

cenusa stransa-ntr-un raspuns iti va tine de urat ca singura fiinta care te-a iubit ea iti va ascuti trecutul si vei striga in dragoste nu este frica si

vei vedea usile sfasiate

vindecandu-ne sau nu:

 

***
cazusem

batranul Doeg imi spunea in zilele acelea ca visase biserici destramandu-se ca o tesatura chinezeasca

el locuieste intr-o casa in prabusire sta acolo pe scaun si-mi citeste poemele are mainile crapate viziunea lui despre lume un desert tineretea si-a trait-o pe camila pazind granitele albastre si ferestrele virgine de noptile lui omnezeu

batranul Doeg imi spune povesti imbracat in panze de paianjen cuvintele lui sunt atat de simple de descarnate ca par o scriere incalcita si aproape necunoscuta

cine este batranul Doeg? el este dusmanul si prietenul tuturor din prea multa sinceritate face focul cu lemne economisind gazul

batranul Doeg a vazut in mine un alfabet pentru intunericul ascutit ca o sabie intunericul ce crescuse si in el si cu care nu s-a impacat niciodata

nu mi-e frica de Doeg doar ca am inceput sa ma plictisesc si vreau sa ies in aerul tare al iernii

sper sa-l uit cat mai repede pe batranul Doeg e un anotimp otravit si mult prea latrator

adio batrane Doeg adio!

Redactia: Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Carmina Trambitas
© grafica: Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster: Viorel Ciama
E-mail: revista.tiuk@gmail.com Site gazduit de http://reea.net