Un eseu biobibliografic dedicat unui autor celebru ar putea avea, eventual, o infinitudine de inceputuri. Cateodata, sugestiile initiatice pot fi din cele mai surprinzatoare. Una din ele m-a condus si pe mine spre primordiul prezentului text despre poetul Ghennadi Ayghi care marturisea: “prin voia destinului, eu, dimpreuna cu poezia mea, cu munca mea (oricare, oricum ar fi ea – nu indraznesc s-o evaluez) ne-am pomenit in sanul literaturii ruse… Pentru mine, ca persoana ne-rusa, acest fapt implica obligatiuni foarte speciale. Se stie doar cat de greu le vine poetilor-evrei in poezia rusa, dansii avand ca si cum o dubla povara, iar eu – chiar una tripla. Pentru ca evreii au barem limba rusa drept materna, a mea insa fiind ciuvasa. Astfel ca responsabilitatea-mi fata de poezia rusa e una personala, care nu priveste pe nimeni altcineva si ea nu poate fi modificata sau abrogata”. Anume aceasta confesiune ma si facu sa meditez asupra finalului unui poem dedicat lui Paul Celan care, presupun, ofera o cheie pentru codul existentei si creatiei lui Ghennadi Ayghi insusi. “Ne-Baptem./ Ne-e”, - acestea sunt versurile de incheiere. Adica, in traducere din franceza – “Ne-botezat./ Ne-e..” Dar sa nu luam verbul in sensul lui direct, ecleziastic, chiar daca ciuvasii, ca popor pagan, intr-adevar n-au cunoscut botezul pana spre sfarsitul secolului XVII, cand colonizatorii si misionarii rusi i-au familiarizat cu cristelnita. In cazul poetului Ghennadi Ayghi insa ar putea fi vorba de o re-botezare de ordin onomastic. Sa amintim ca dansul si-a publicat primele versuri semnate cu slavonul nume de Lisin (Vulpeanu ori Vulpescu, pre romaneste fie scris). Iar Ayghi (Ayhi, in pronuntie pur-ciuvasa), numele sau de rasunet de peste ani nu e numaidecat un pseudonim, ci reprezinta denominatia ereditara, gentilica s-ar putea spune, a semintiei din care se trage. Intr-un interviu din 1990, poetul facea lumina asupra acestui moment: “In trecut, ciuvasii nu aveau nume de familie, si numele sau de pasaportizare – Lisin – tatal meu l-a primit intamplator. Barbatii catunelor, adunandu-se pentru a-si alege sau a-si inventa nume “oficiale”, de cele mai multe ori utilizau elementul patronimic: daca tatal tau e Vasile – vei fi Vasilev; Petru – Petrov. La un moment dat insa, metoda a cam prins a-i plictisi si ei au purces a-si atribui nume de celebritati. Din acest motiv, printre ciuvasi exista Puskini, Lomonosovi, Lermontovi, Nekrasovi… Iar cand ii veni randul tatalui meu, satenii, mai in gluma, mai in serios, i-au zis Lisin – chipurile, e siret ca un vulpoi. Insa adevaratul nostru nume ereditar e Ayghi”. In ce priveste sensul religios al i Ne-Baptem din finalul poemului amintit, poate ca ne-botezatul, in chip ritualic, ciuvasul Ghenadi Ayghi a ajuns a fi unul din poetii profund religiosi, in sensul crestin al sintagmei, revenind mereu cu gandul “acolo unde se contracta indarat mult-traitul/ condensandu-se in/ “o Doamne”. (“O, Doamne!” – si ca o invocatie de tarzie compasiune pentru zecile de mii de consangeni de-ai sai deportati sau, pur si simplu, asasinati de revolutia si sovinismul imperialist. Inainte de toate, a fost lichidata intelectualitatea ciuvasa, care abia se infiripa pe la sfarsitul secolului XIX, dar care deja la inceput de veac XX afla ca, in Duma Rusa , deputatul Puriskevici nu o trata, pe ea si pe poporul din care se inalta, decat ca… “Vulg! Buluc!” Poetul rosteste “O,Doamne!” ca sa continuie dramatic-ingandurat: “prin prezentele intemperii…/ scrutez destinele ce se indeparteaza…”) Asupra sa a exercitat o influenta spirituala decisiva teosoful, misticul lituanean ostracizat de regimul comunist, multi ani detinut in GULAG, Iustinas Micutis, care l-a ajutat sa-si formeze o conceptie crestina de esenta europeana ca parte integranta a viziunii asupra Lumii, Existentei, Duhului Sfant, Invierii. Gratie acestei reciprocitati elective spiritual-crestine, Ayghi chiar se stabileste pe durata unui an in Lituania, unde isi scrie volumul de versuri “Colinele-Gemene”. Astfel , de la sfarsitul anilor 60, in poezia sa apar referinte intrinseci la “vocalele Domnului”, inclusiv celebrul adagiu dintr-un final de poem: “Dumnezeu”?/ - aceasta e o citatie: din Dumnezeu”.
Deci, nascut la 1934, descinzand dintr-un mediu al unor ciudate, inca, inteferente de samanism si ortodoxism (“Firea bunicului meu reprezenta un straniu amestec de paganism si crestinism… avea obiceiul ca atunci cand, in amurg, cireada revenea in sat, el ii iesea in intampinare, ingenunchea in fata taurului si se ruga… umbla la sezatorile fetelor, avand si el cercei mari in urechi…”), in 1953 – anul mortii lui Stalin – Ghennadi Lisin (Ayghi) vine la Moscova dimpreuna cu alti doi conationali neofiti in ale scrisului, dintre care doar el unul este admis student la Institutul de Literatura “Gorki”. Studiaza in clasa poetului Mihail Svetlov, insa, de fapt, este completamente acaparat de poezia lui Boris Pasternak, pe care o simte afina ca geneza, directie si eventuala perspectiva. Iar pentru atasamentul fata de acest mare poet, pe care il cunoaste personal si in ale carui gratii intra, se pomeneste exclus din komsomol… fapt ce implica si exmatricularea sa de la facultate.
Cum a fost? O povesteste insusi Ghennadi Ayghi: “De multe ori, mi se intampla sa confund anumite date ale biografiei mele, insa prima noastra intalnire (cu Pasternak) avu loc anume in 1956, cand dansul abia terminase de scris romanul (Doctor Jivago). A urmat 1957 – destul de bun, linistit. Apoi se dezlantuira anii de adevarat cosmar 58, 59… Pentru mine Pasternak era un om sfant. Consideram ca ar trebui sa-l iubeasca intreaga lume, - insa, deodata, remarcai cati insi nu au ochi sa-l vada, cat de mult este urat. (Dupa ce lui Boris Pasternak i-a fost acordat Premiul Nobel pe care, pana la urma, sub presiunea ideologilor comunisti si a gloatei asmutate de ei se vazu nevoit sa-l refuze. – n.m.) Cand mi-a fost dat sa cunosc atare atitudini dusmanoase, cand vazui acele manifestatii de ostilitate, auzind strigandu-se: “Afara din tara!”, “Tradatorule !” si atatea altele, - astea mi se pareau de neimaginat, insemnand sfarsitul unei credinte anume, sfarsitul a toate!”
Neplacerile pornira si de la faptul ca Nazim Hikmet, poet turc aflat in exil la Moscova, propusese un grupaj de versuri de-ale studentului Ghennadi Ayghi colegilor sai poloneji care, traducandu-le, sugerara ca ele nu se aliniaza dogmatic asa-zisei “poezii sovietice”. Astfel ca, timp de sase ore cat au tinut dezbaterire sedintei de excludere din komsomol, diversi indivizi ii injurau in fel si chip pe junele “tradator prin poezie”, pe Mihail Svetlov, profesorul sau, si pe Boris Pasternak, - un oarecare Sergovantev chiar strigand: “Afurisit fie cel care si-a tradat si marele si micul sau popor!” Iar peste o zi, se tinu sedinta catedrei de creatie a institutului, dezmatul ideologico-incriminator fiind dirijat de “poetul” Alexandr Jarov care prezida – culmea! - o comisie a Uniunii Scriitorilor, constituita ad hoc ce se numea anume: comisie pentru cazul Ayghi. Si iarasi murdarii aruncate la adresa lui Pasternak. Jarov tipa: “Asta s-a vandut Occidentului, dar daca nemtii ar fi reusit sa cucereasca Moscova, pe el, ca pe un evreu ce este, l-ar fi spanzurat primul!” Insa studentul, pe atunci tanar poet ciuvas, ii reproseaza dezlantuitului stihuitor de curte comunista: “Pasternak este un mare poet rus si dumneata nu esti demn de a-i pronunta numele…” Dar sarabanda inchizitoriala continua si la congresul Uniunii Scriitorilor din Federatia Rusa, unde, in tandem, sunt date anatemei numele lui Pasternak, laureat al Premiului Nobel, si cel al debutantului descins la Moscova dintr-o oarecare localitate ciuvasa de pe Volga. Si acestea erau de asemenea exemple trist-revelante ale esecului artistilor oportunisti in fata aparatului de partid bine instalat (impanat si… impaunat) si a maselor retrograde supuse primitivizarii.
Ce putea urma decat izgonirea din institut, ostracizarile, umilintele, limitarea drepturilor cetatenesti, inclusiv ridicarea dreptului la semnatura?…Ayghi pleaca la prietenii sai din Irkutsk, incercand sa se aranjeze la lucru. Zadarnic! Face aceleasi tentative si-n Supsukar (Ceboksari), capitala autonomiei ciuvase. Zadarnic!! Ba mai mult, i se insceneaza o provocatie de nesupunere fata de militie si, pe scurt timp, face inchisoare.
Un an intreg, doarme prin gari, prin oficiul postal central din Moscova (din “Urbea-Pericol”, cum avea sa spuna intr-un poem). Pana in ziua in care cunoaste cercul unor artisti din clandestinitate. “Parca mi s-ar fi intamplat o minune, nu alta, care ma salva – atat in plan existential, cat si de creatie. Ei m-au luat pe bune ca pe unul de-al lor, iar versurile mele (pe atunci abia incepusem sa scriu ruseste) – drept poezie rusa, pentru dansii “ne-slavonismul” meu neavand vreo importanta. Plus la asta, deja aveam unde sa innoptez, unde sa mananc, sa comunic cu oamenii…”
Prin urmare, de la inceputul anilor 60, Ghennadi Ayghi, deja poet si ciuvas si rus, face parte din randul artistilor undergraund–ului moscovit. E printre cei care, in subsoluri obscure, traduc din Bekket si Ionesco, din poetii francezi, consulta editii informative occidentale despre arta noua, fac rost de albume cu reproduceri din pictura avangardista. Acolo, in ilegalitatea artistica, puteau satisface necesitatea omului de a cunoaste si re-cunoaste propriile esente prin cultura. Probabil, il invocau si pe Gide care scria in Jurnalul sau ca lumea nu va fi salvata, daca poate fi, totusi, decat de nesupusi. Pentru ca fara acestia n-ar mai exista civilizatia, cultura umana. “Adica, ne familiarizam cu circuitul unui nou sistem artistic”, imi spunea Ghenadi Ayghi in una din zilele si noptile de literatura ale Festivalului de la Mangalia-Neptun-Constanta, adresandu-mi privirea sa mijit-agera de vanator asiat care, se zice, vede samurul la cativa kilometri departare. Iar eu, din cele citite, imi amintii ca unul din mentorii sai, pictorul Vladimir Iakovlev, demult, in tinerete, ii spuse cu un subtil motiv de pilduire orientala, de parabola de stepa: “stand in fata ta/ admiram jocul de reflexe/ pe luciul trapasului.” Si intr-adevar, “trapasul” se dovedi a fi unul pur-sange!
In poezia lui Ghennadi Ayghi se intalnesc foarte multe dedicatii ce vorbesc despre cultul prieteniei, al atasamentului intru arta moderna, dar, implicit, si de situatia artistului autentic, adevaratului intelectual ca etern minoritar intr-o societate, intr-o etnie, chiar victima a acestora, tinta constrangerilor sau indiferentei socio-politice. In acele timpuri, poemele lui Ayghi surprind satul “in intunericul zapezilor”, aratandu-i-se “ca o multime de rani!”, unde vietuieste in privatiuni “bolnavul copil pre nume popor”. Apoi, conditia artistului din clandestinitatea-undergraund-ului si a familiei acestuia: “si noi suntem oaresicat printre cei mai saraci ca saracia/ care nu-s mai mult decat abia-abia/ compatibili intru totul unii cu tei de curmei/ altii cu I-ati Lumea in Cap”. Iar amicitia si amicii carora Ayghi le dedica poeme-efigii i-au ajutat si lui si atator altora sa supravietuiasca in confruntarea cu autoritatile (a)cultural-ideologice ale momentului, cu canonul literar, artistic ca si cum oficializat, realist-socializat, devitalizat, profanat ca “forma decazuta a experientei estetice… plasata in fruntea catalogului de perversiuni ale conformismului ideologic si ale receptarii afirmative”. (Hans Robert Jauss.) Fiecare in parte supravietuia “in asteptarea prietenului” cu care, noptile, se plasmuieste o “bucurie plina in putinatatea sa…/ (ca) o lumina ce depasindu-se in intensitate-pe-sine-se-sustine/ calda si apropiata pre-rostirii:/ - fratilor la bucatarie e de trait.”
In noiembrie 1989, intr-o Nepublicata prefata la o editie nerealizata Ayghi scria: “Treizeci de ani din viata mea de creatie au trecut printre pictorii, muzicienii si poetii clandestinitatii culturale (sau – cvasiclandestinitatii)…Noi tineam cont si de “parintii” nostri pe linie artistica – nu doar de Malevici si Tatlin… Undeva, mai creau inca Picasso, Max Ernst, Miro, Chagall. Eu scriam si despre ei – contemporanii mei, si stiam ca versurile mele ajungeau si pana la dansii, in special, prin intermediul traducerilor in limba franceza.
In anul 1969, mi-a fost refuzata o calatorie in Franta, ce fusese aprobata de Ministerele Culturii din URSS si Franta. Oficial, ea prevedea si intalnirile mele cu maestrii sus-amintiti… - in 1988, sosit la Paris, eu deja ma pomenii printr-o multime de morminte”.
Cu opt ani mai inainte, in 1961, prietenii “il salveaza” pe Ghennadi Ayghi de la munca pernicioasa la o uzina chimica, ajutandu-l sa se angajeze custode la Muzeul Maiakovski unde, chiar in acele foarte dificile si asupritoare timpuri de dogmatism hrusciovist-brejnevist, este printre intelectualii de mare si perseverent curaj care organizeaza expozitiile lui Malevici, Tatlin, Larionov, Filonov etc. Iata, spre exemplu, cum descrie Ayghi tentativa de a vernisa (si) expozitia lui Marc Chagall: “Timp de trei zile, ne-am aflat in stare de asediu. (Muzeul fusese luat in paza circulara de militie.)”, pentru ca, plastic, situatia sa apara intr-un poem dedicat celebrului pictor, cu mentiunea: “La “inchiderea” expozitiei sale care asa si n-a mai avut loc: Moscova, 1967”. Mottoul e scurtissim: “Bovina…” – astfel o caracterizase cineva din muzeografi pe una din tatele promovate “pe linie de partid” din randul sfertodoctilor si obscurantistilor care injurau libertatea, inclusiv pe cea artistica, pentru a se mentine in impostura puterii: “”Promovata Bovina/ cobora Maestre de pe simeze picturile Dumneavoastra/ turnatorii le aruncau care si cum - // (Peste oras – fu izbita de caroserie” etc.)
Dar, in pofida tuturor impedimentelor, tuturor Bovinelor, undergraund-ul moscovit si leningradean prin reprezentantii sai consecventi invedera – scotea la lumina, din subsoluri! – ideia ca politica intelectualului, scriitorului, artistului sui generis se deosebeste, uneori radical, de cea politicianista a nomenklaturistilor inevitabil malonesti, conjuncturisti, oportunisti, egoisti si rapace. In acea perioada URSS-ista si noi, la Chisinau, in RSSM, nu puteam sa nu constatam cu stupoare ca viteza de propagare a ideilor literare, filosofice, artistice, intelectuale ale timpului modern /occidental era destul de lenta, ba, uneori, aceste idei stateau multa vreme la stopul tabuurilor impuse de partidul-buldog, dar si de traditionalistii, pasunistii autohton-anacronici sau de lenea si suspiciunea stimulate si “injectate” pe linie oficiala.
In acest conext, venea si revelator-amara constatare pe care o facea Ghennadi Ayghi in 1969 si inclusa in cartea sa de versuri si notite, aparuta la Munchen in 1975 (prima in Vest): “Tot mai mult am certitudinea ca arta noastra contemporana (eu i-as include aici, drept contemporani, pe Mandelstam, Harms, Falka – ba si pe Pasternak, - care ne sunt cel mai apropiati ca perceptie – mie si prietenilor mei) mai este doar o arta a rezistentei (sub raport cantitativ, in clandestinitate adevarul e imputinat, deja el ca si cum a fost expus in totalitatea sa, de aici – disperarea, sterilitatea noastra); si nu e o cultura a intemeierii, edificarii – construirii a ceva nou”. Astazi, cand se discuta atat de categoric si contradictoriu despre “rezistenta prin cultura”, de valabilitatea sau nevalabilitatea sintagmei Siberie culturala, referitoatre la anii de totalitarism, mi se pare deosebita – de contextul general – aprecierea si intelegerea lui Ghennadi Ayghi: “Tacuta rezistenta spiritruala in numele apararii propriei tale persoane ca om, pastrarea demnitatii umane, a convingerilor, a intereselor tale intelectuale e o rezistenta legitima si fireasca, insa arta, nascuta de aceasta rezistenta poarta in sine si un sambure al autodistrugerii. Aflarea in opozitie distruge, ducand oamenii la o disperata impotrivire fata de ceva anume, si acesta e un razboi pentru supravietuire – un factor, orice ai spune, intim-distructiv. Insa arta “ilegala”, literatura “ilegala” n-au insemnat doar apararea valorilor spirituale, a integritatii si deplinatatii morale a omului, a inependentei spirituale. Da, uneori, aceasta rezistenta ducea la victorii cu adevarat importante. Numai ca deloc putine din toate astea se transformau – inevitabil! – intr-o marunta hartuire a puterii, in certuri, expuneri de obide, reglare de conturi, iar foarte multe din ele chiar mureau, se aneantizau. In genere, a lupta cu o putere anume nu tine de istorie, ci de actualitate – a lupta cu Brejnev sau mai stiu eu cine, – ceea ce pentru literatura si arta e nefructuos: ele degenereaza. In situatia respectiva, a rosti verbul “a lupta” echivaleaza deja cu a te recunoaste pe tine insuti invins”. In concluzie, Ayghi considera ca arta trebuie sa fie una constructiva, plasmuitoare a unei noi culturi care i se pare a fi ”o problema a viitorului, (in vreme ce) noi barem nu ne dumerim, fie si vag, cum si incotro trebuie sa mergem”. Bineinteles, e si acesta un punct de vedere, demn de atentie deopotriva cu adevarul ca, in timpul obscurantismului ideologic comunist, scriitorul nonconformist, prin prezenta sau mai mult… ipotetica, prin numele sau… denigrat era, totusi, un ferment spiritual, cultural al unei parti a societatii. Inclin sa cred, a unei parti nenumeroase, ca insumare de indivizi, dar celei mai importante, de fapt. Cu toate astea, in acei ani, cand este “exclus din literatura sovietica”, Ayghi publica in samizdat, in cvelebrul almanah-unicat “Sintaxis”. E putin spus: traieste greu, din greu, cu familia sa numeroasa. Uneori, pur si simplu supravietuieste, ajutat de prieteni; (de “adevarata prietenie, care imparte cu aproapele sau ultima farama de paine, ultima boarfa, acoperisul de deasupra capului… Eu puteam sa pierd o zi intreaga in cautarea a 3 ruble, dar se intampla ca numaidecat le gaseam. Fireste, prietenii mei nu erau bogati, insa exista ceva despre care astazi se discuta atat de mult – compasiunea, caritatea, nu doar in vorba”, marturisea poetul). In Occident ii apar 14 carti, fiind onorat cu – usor tautologic vorbind – onorariu doar in doua cazuri. Timp de 25 de ani, un sfert de secol, pentru munca sa literara primeste doar 2 mii de ruble, ce constituiau echivalentul a unui salariu anual. Plus la aceasta, ceea ce Ayghi numeste “progresia editoriala sovietica”, care ii impune cinci ani de amanari, pana sa includa in vreun plan de publicare antologia poeziei franceze, tradusa de el, apoi alti sapte ani – pentru promovarea poeziei ungare si – culmea! – antologia poeziei poloneze avea sa apara abia dupa 13 ani de stupid birocratism editorial-cenzurist. Insa poetul nu cedeaza. Nu se remodeleaza. Ramane apud vexilia (sub steaguri). Nefiind un disident in sensul strict, politic al cuvantului, Ayghi isi (men)tine reputatia de nonconformist, motivul neincrederii cu care era tratat si al marginalizarii (extreme!) la care era supus pornind de la faptul ca simbolistica metafizica a poeziei sale, pe care el insusi o punea in seama “ieroglifelor de la Dumnezeu”, scapa ciclopismului ideologic. Dar nu si cenzurii. Chiar acum 15 ani, dansul mai era printre foarte putinii, de altfel, novatori ai poeziei si metaforei contemporane rusesti, remarcat in multe tari europene, insa, spuneam, izgonit, inca, din cuprinsul literaturii sovietice oficiale, ducand o viata si activitate de cvasianahoret (vazute din exterior) si alta intens-browniana (in intimitatea, in constiinta sa). Scrie o poezie neobisnuita in intreg contextul istoric al prozodiei rusesti care exegetilor “ortodocsi” li se poate parea “inadmisibila” aproape in generalitatea ei ce nu urmareste limpezimea atica a mesajului. E un autor al categoricelor abateri sau licente poetice, sincope semantice sau “arhipelaguri textualiste”, sa le spun astfel, al libertatilor sintactice (de topica, articulare etc.). Textele sale ofera modalitati stilistice si prozodice deosebite, neobisnuite, - versuri, jumatati de versuri, cuvinte singulare separate prin frecvente si imprevizibile semne de punctuatie (ca si cum a-logice, a-sintactice, a-gramaticale!), in special separate prin cratime, doua puncte, puncte-puncte sau semne de exclamatie – unde nu te astepti!); cuvintele parca s-ar dori sa fie – si chiar sunt! – entitati distincte, autarhice. Pana si dispozitia (grafica) a textului in pagina creeaza (sau doar influenteaza) bineinteles o anumita... dispozitie sufleteasca. Apoi, poezia sa pare cea a unei incurabile sfieli in eventualul raport cu retorica de orice speta si tonalitate. Paradoxal, usor excentric, poetul spune ca: „Versurile mele – nu-s decat din puncte-puncte. Nu “golul”, nu “nimicul”, - aceste puncte-puncte freamata (aceasta e lumea de sine statatoare)”. Marturisirea in cauza ni-l infatiseaza drept adept al lui Richard Wagner care, la randul si timpul sau, spunea: „intr-adevar, maretia poetului se dezvaluie mai curand in tacerea lui, pentru ca indicibilul sa se exprime el insusi in (prin) tacere”. In alta parte, Ayghi se refera la “viguroasa tacere a lui Beethoven”, pentru a merge spre: “Tacerea – ca Loc al lui Dumnezeu (locul absolutei Forte Creatoare)”. Alteori, recitind poemele sale, avui senzatia, “gustul” ce mi-l dadeau, demult, lectura, mereu amanata in lentoarea ei, a paginilor din celebrul roman Ulise al lui James Joyce (in special, debutul episodului al XI-lea, denumit conventional Sirenele).
Creatia lui Ghennadi Ayghi e una a permanentei stradanii de “evadare” din amorfismul limbajului, din banalitatea structurilor lingvistice cliseizate, pe cale de anchilozare. Dar nu e grav, daca acestea sunt si pe cale de fireasca arhaizare, deoarece ca discipol si creator al avangardei ruse , el tinde sa puna de acord anume dialectica arhaicului cu cea a inovatiei. Pledand, deci, pentru avangarda si modern, Ayghi se afla in opozitie categorica fata de postmodernism. (“In arta, orice “post”- palavrageala e”, scrie el in “Poezia – ca – tacere”.)
Intelegand, vede-se, si modernitatea drept contemporaneitate, poetul este obsedat de imediatete, as zice, ca timp, dar si ca spatiu, ca fapta de care te atingi, nemijlocit, deodata, brusc, din nou, neamanat, iarasi, revenind – fiind frecvente elemente in textul, contextul si subtextul sau poetic, ca regula precedate de “pre-rostire”, de “viata oaresice-ului – a ceva-cu-cifru/ in pre-rostire… la fel de apropiata mie… obsedat de ceea ce se numeste ca dintr-o data (prin revelatie)”, sau de “Recentul-Inexprimabilul/ (minunat ca pranzul saracilor)”, astea toate si altele – “din finalul-unui Mileniu/ de rand… (conventionalitatea clipei…)” Pana si din citatiile in cauza poti presupune ca Ayghi parca ar elabora si ar aplica practic niste legitati ale intermitentelor, sincopelor. Or, din alt unghi de apreciere, e de admis prezumtia implicarii unui efort de revenire la unitatea demersului semantic al constiintei, ceea ce te duce cu gandul la o minge de mercur pe care o contempla Esther, eroina romanului Sylviei Plath Clopotul de sticla care isi spune: ”Daca as scapa-o, s-ar imprastia intr-un milion de replici minuscule ale sale, si daca le-as aduna, s-ar strange din nou, fara zgomot, intr-un tot unitar”. Reluand in alt plan metaforic dihotomia dezbin-reintregire semantica, S.G.Axelrod se referea la situatiile in care cuvintele - ca elemente ale separarii si pierderii – ranesc sufletul insingurat al poetului, pentru ca , tot ele, insa deja in ipostaza-le de legatura si implinire, promit vindecarea ranilor.
Invocarea leziunilor ma duce cu gandul la un celebru vers al lui Velimir Hlebnikov – “ochii din orbita ranilor” - pe care l-am pus ca titlu unei carti traduse din creatia acestui urias poet, de aici revenind la Ghennadi Ayghi care scrie ca stelele “curate/ nenumarate si sangerande – ar fi/ ochii lui Velimir/ Ultimului/ Primului”. Iar cu intaia metafora “oculara” hlebnikoviana – “orbita ranilor” – intercomunica sui generis creator-particularizant una ayghiana – cea despre “o ochioasa rana (candva)” Acesti poeti cu implicite, discrete, ne-evidente afinitati au fost deosebit de atenti si la sugestiile “ocular-vizualizate” pe care le ofera miraculoasa Volga, in preajma careia s-au nascut ambii, la distanta de 50 de ani si – ca sa aproximam – 1,5 mii de kilometri. Daca Hlebnikov vorbeste despre “Ra vazandu-si ochii in ruginiu-sangeria apa”, Ayghi parca ar merge la sorgintea fluviului, scriind despre ochii “ca-n oglinda izvorului… - ivindu-se”. Hlebnikov, poetul din sudul fabulosului fluviu, este coplesit de “o Volga de ochi,/ Puzderie de ochi”, pe cand nordicul fiu al raului, Ayghi, are in volumul-catalog “Lumina acestor ochi” un capitol intitulat “Atal Kucemcem” (Ochii Volgai), invocand si “iernatica” zicala rostita de conationalii sai ciuvasi – “Ochii Volgai inca nu s-au inchis”. Pentru ca “tanarul coleg al lui Hlebnikov sa i se reveleze – apoteotic, atoatecuprinzator – “ochii-ce-au-privit-cu-Dumnezeu”.
In mod firesc, ochiul vizualizeaza imaginea poetica si o apropie de ceea ce se numeste “pictura vorbitoare”. In conceptia lui J.P.Sartr, asemeni artei artistului penelului, poemul reprezinta, de fapt, o fiintare intensiv-existentiala, ca factor semiotic, nu ontologic. Astfel ca printre deloc putinele dedicatii, de amicitie sau veneratie, ce se intalnesc in cartile lui Ghennadi Ayghi cele mai multe sunt adresate pictorilor, unele din ele intitulandu-se: “Cazimir Malevici”, “Lui Marc Chagall”, “Printre tablouri”, “Un peisaj al unui pictor anonim” etc. Iar exegetul polonez Eduard Balzejan ajunge la concluzia ca in pictura abstracta din secolul XX este urmat acelasi scenariu de conduita artistica si intelectuala, pe care il adopta si lirica lui Ayghi de o sintaxa ad libitum , usor dezagregata-dezarticulata si de o arthitectura verbala speciala, prin excelenta personala. Atat imaginea (metafora) sa, cat si antinomiile, care genereaza dinamica poemelor (si consecintele filosofice ale acestora) amintesc anume de dilemele abstractionismului in istoria picturii din secolul trecut. Iar abstractionismul este comparabil desigur cu visul si reciproc stimulator in raport cu acesta. Deci, era firesc ca si visul sa detina un loc aparte in creatia lui Ghenadi Ayghi; obsesia visului “total”, ca intr-o expresie a lui Ivo Andric, luata drept motto la poemul “Satul”: Daca acesta e un vis, vede-se ca el acuprins-a lumea intreaga. In timp ce visul, uneori “perforat de cant de tipat” sau “visul sfasiat odata cu sangele” nu e pur si simplu o contemplare dupa bunul (si... logicul) plac (propusa hazardant de suflul misterului), ci e – precum spune chiar titlul acestui poem – “Din nou – munca asupra visului”. Astfel cum Ayghi isi propunea sa introduca “anumite explicatii in insasi textul poeziei” sale nici pe departe simple in planul receptarii, concluziile, subtextele, conexiunile dintre oniric si abstractiunea constientizata le putem trage (fiecare in parte si, nu e exclus, altfel si – altele) chiar din “autoseismicitatea/ alunecarilor de vise”, tresarind surprinzator de revelatiile pe care le pot oferi “periferiile si centrele distruse/ ale celui ce viseaza si nu viseaza totusi/ raspandindu-ma-pe-mine”.
Dificultatea familiarizarii cu poetica lui Ghennadi Ayghi poate fi accentuata si de o prima impresie ca universul (sau regimul) ei lingvistic ar fi unul auster (chiar... ne-poetic!), rigid, restrans ca diversitate notionala, intr-o anumita masura – repetitiv, usor “mecanic”, epurat de suporturi… lirico-explicative, excluzand prisosul cromatic sau pe cel al sonoritatilor, alias plasticitatea, melodicitatea ca si cum cautate. Starea de fapt se explica si prin nedezmintita aspiratie a poetului spre concizie, el insusi constatand ca: “Pare a fi un lucru ciudat, insa in tinerete noi suntem mai laconici. De parca recentele, proaspetele, prim-revelatele noastre suferinte obsesive vorbesc cu ele insele, “intrinsec-anatomic (cu exceptia deliberarilor in legatura cu…”)". In fine, cititorul avizat poate ajunge la concluzia ca, in mare (dar nu in absolut!) prin un astfel de univers (sau regim) lingvistic se plasmuieste o poezie a limbajului pur, a limbajului in limbaj, ceva intermediar intre conceptiile teoretice si poetica “practica, aplicata” ale lui Valery si Mallarme, ceea ce il facu pe un alt francez, Antoin Vitese, sa dea urmatorul sfat: “Ezitati a-i “ierta” lui Ayghi ne-materna lui limba rusa din cauza originii sale ciuvase. Acest Mallarme de pe Volga, atat de constient si mandru de arta sa poetica, nu lasa nimic in stare de schita de maculator. Indraznesc sa cred ca el cumpaneste atent totul, aranjeaza cu subtilitate si combina meticulos cuvintele. Maniera lui de a se subordona necunoscutului si, eventual, de a se ruga constituie esenta muncii sale”.
Fireste, aceste si alte teme ayghiene par dificil de elucidat. Dar nu imposibil. Ele sunt abordate in numeroase studii, chiar in cadrul unor colocvii, cum a fost, spre exemplu, cel din mai 1997, cand, la Universitatea de Stat Ciuvasa din Ceboksari, si-au dat intalnire numerosi teoreticieni si traducatori ce comenteaza opera lui Ayghi, sositi din Austria, Franta, Germania, Polonia, SUA, Suedia, Marea Britanie, din Ciuvasia sa natala si de pe alte taramuri. Probabil, o atare recunoastere internationala esentializeaza intr-un “dimpreuna-a-fi” si alte dovezi de inalta pretuire a creatiei lui Ghenadi Ayghi, cum ar fi – Coroana de Aur a Festivalului de la Struga (Macedonia), Premiul Academiei Franceze, Premiul Petrarca (Germania), Premiul Pasternak (Rusia), titlul de Comandor al Artelor si Literaturii conferit de statul francez etc. – No comment! – zic, gandindu-ma ca astfel ar fi reactionat vreun brit la invederarea acestor dovezi de prestigiu, pentru a propune un final de eseu, din o infinitudine posibile. Mie insa, acordul de incheiere mi-l sugereaza titlul uneia din cartile lui Ghennadi Ayghi: Poezia-ca-Tacere. |
.jpg)