Nu ar fi deloc neintemeiata parerea ca cel mai evident – anume in urma sintezelor, nucleizarilor – esentele ideatiei existential-filosofice sunt prezente anume in focalizarile prozodice de minime dimensiuni „vizibile” si imense spatialitati imaginative, mentale, cosmospirituale umane. Dintre multele referinte sugestive la chintesentele de acest gen mi se pare relevanta si cea a poetului Lorens Blinov care, incercand a se dumeri in problema raportului arta-filosofie, ajunge de fapt la formula unitatii artofilosofiei: „Cum sa surprinzi esenta fenomenelor?// Foarte simplu:/ Ia un ou obisnuit/ Si imagineaza-ti ca el ar fi chiar/ Dumnezeu/ (aproape dizolvandu-te in el)”. Iar un alt autor, Arsen Mirzoev, parca s-ar referi si el la conceptia conform careia ne-am propus sa elaboram aceasta ampla selectie: „Motiv de miniatura./ Tot ce e mic/ urias e.../ precum/ VIATA”.
Si mai important mi se pare faptul ca prezenta selectie de miniatrua poetica se inscrie in linia actiunilor de restabilire a puntilor dintre fulminanta literatura a inceputului de secol si cea din contemporaneitatea artistica, punti arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste si perniciosul realism socialist ca „metoda de creatie”, pentru care cultura insemna, intai de toate, un sistem de interdictii. Aceste punti de legatura au fost construite in ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau intretinute imaginar-esteticeste de asa-numita a treia literatura, care se orienta spre fenomenologiile artistice plasmuite/aparute la intersectiile artei cu metafizica, precum au fost si trebuiau sa mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, curente intre care existau vase comunicante. In asa-numita epoca Represans, in care locul renasterii l-a luat represiunea cinica, un model de „sinteza”, de esentializare post-avangardista il intalnim, spre exemplu, in felul de a fi, de a gandi si de a actiona a protagonistului poeziei lui Daniil Harms, erou liric intreprinzator, vizionar si magician sau, alteori, narator-observator de o naivitate intentionata, nepartinitor cu ceea ce vede si pune in balanta obiectivitatii sau, deopotriva, in cea a subiectivitatii. Fantasticul si grotescul existential din societatea comunista deformatoare de personalitate releva o crunta si ilariant-bizara absurditate a „realitatii neatragatoare”, ostile si degradante. Efectul terifiantului e obtinut prin autenticitatea detaliilor selectate cu scrupulozitate, a gesturilor si a inflectiunilor verbale caracteristice si caracterizatoare, ca in acest monostih: „Plange sacadat masina de tocat” (Harms) sau in urmatorul distih: „Ma tem de-al inghetului vesnic sloi. / Ma tem sa nu inmarmuresc in el. Dar voi?” (Gherman Lukomnikov). (Abia peste ani, parca veni „raspunsul”, din partea lui Arsen Mirzoev: „Nu te teme!/ Nu mai sunt aceleasi teme”, ca pe vremea cand, zice un alt poet, Leonid Vinogradov: „Vocifera muza isterica:/ „Servesc Uniunea Sovietica!”)
Unele din intentiile constient asumate de catre a treia literatura au fost: multitudinea planurilor semantice, cupinzatorul unghi de vedere, necrutatorul unghi de apreciere, o cat mai pregnanta amplituda estetica, toate atestand si democratismul in creatia ce putea sa mearga de la traditional, clasicist, pana la paradoxul zen. Apoi, sustin unii exegeti, in cadrul acestei literaturi aparu ceea ce s-ar putea numi „veacul” de bronz al poeziei ruse, in legatura cu care se poate vorbi despre incontestabila dezvoltare, innoire, imbogatire a poeticii propriu-zis, ce a dus chiar la schimbari de ordin canonic, de viziune paradigmatica, soldata, simplu, cu geneza unui nou tip de constiinta artistica, drept afirmare a postmodernismului rus, spre care abia in ultimul timp au fost indreptate reflectoarele exegeticii. Astfel ca, implicit, prezenta selectie confirma o implinire de acolada intre modernitatea practicilor poetice de la inceputul secolului trecut si perioada ulterioara, inclusiv pana in zilele noastre (cele mai... recente!).
Precum s-a spus memorabil, aceasta literatura, zisa a treia, in fosta Uniune Sovietica fusese pur si simplu „lipsita de cetatenie”, in special dupa sfarsitul de primavara hrusciovista si inceputul de... eternitate brejnevista! Ea se retrasese in subsoluri (unde poetii se numeau inde ei „cetateni ai noptii”), la bucatarii, in baraci (exista o intrega literatura „a baracilor” – scoala de la Lianozovo), imaginile ei reflectandu-se din cand in cand pe fundalul plat al versificatiilor oficioase, excesiv ideologizate, destramate de didacticism, drogate fortat cu optimism, internationalism si „umanism”/”unanimism” sovietic agresiv, necrutator. Dar nu numai in underground, ci adeseori pe fata poetul rus isi manifesta, de asemenea ca... antisovietism, spiritul sau de boem, care insa nu, obligator, „isi fituia” indiferent viata, energiile, ci care nu renunta la aspiratiile unui profesionist autentic de a-si apartine cat mai mult siesi, pentru a plasmui literatura cea care ar apartine cat mai multora. Intr-un crez poetic interogativ, Oleg Asinovski spune: „Cum sa inspaimanti poetul/ pentru ca poetul/ sa se angajeze la serviciu?” Mai ales la un serviciu de rutina cotidian-sovietica, sufocanta, enervanta, alungatoare de inspiratie, emasculatoare de arta... Deci, sa ne amintim ca mai multi autori au fost condamnati, penal, pentru... parazitism, nedorinta de a edifica „luminosul viitor comunist”, cel mai cunoscut dintre ei fiind Iosif Brodski, ce avea sa devina laureat al Premiului Nobel. Apoi, in acest imens florilegiu vor fi remarcate si doua poeme de Aleksandr Morev, talent de vasta silistica pluriartistica, numit chiar „triplu neoficial – poet, pictor, prozator”, autor al carei framantata si nedreptatita existenta a culminat cu tragicul deznodamant al sinuciderii.
De la sine inteles ca si din cauza ostracizarilor la care a fost supusa odinioara, astazi poetica rusa intreprinde, cu incontestabile succese, tentative de re-gandire, re-intelegere si re-actualizare a avangardei, precum in cazul acestor versuri ale lui Arsen Mirzoev: „sunetele populate de oameni”/ ale lui Velimir Hlebnikov/ intra in oameni/ populati de sunete...” Prin urmare, prezenta pregnanta in volum a autorilor radical-novatori nu inseamna doar ca opera lor e sui generis valabila in dinamica permanentei contemporaneizari ontologice a prozodiei ruse, ci ca chiar constituie o re-intemeiere stilistica a ei, inclusiv de catre miniatura poetica, aceasta totdeauna „fiind la ea acasa” in imensul cuprins al poeziei ruse, precum mentiona si Leonid Kostriukov: „Vorbind despre context – la sfarsitul secolului XX poezia rusa a fost supusa unui adevarat soc cultural, cand ea, creata in ultimii 100 de ani, se vazu adunata din fragmente intr-un tot intreg, aparand concomitent si pe verticala. Inca in anii ’80, mai ales, drept figura centrala aparea Mandelstam, care a condensat sensul expresiei, subordonand datul poetic unor noi imperative: a spune cat mai mult posibil intr-o forma cat mai laconica. Acestor calitati, pe care insusi Mandelstam le formulase de repetate ori ca pondere si viteza, Gheorghi Ivanov le contrapusese usurinta, transparenta si o nemiscare specifica; o situare in afara timpului. Conventional vorbind, daca Mandelstam se deplaseaza cu o incredibila viteza din punctul A in punctul B, ba chiar „transportand” o sarcina pretioasa, in ceea ce-l priveste pe Ivanov – acesta cunoaste un anume secret al concomitentei situari in ambele puncte, A si B, de aceea nici nu se grabeste nicaieri... Iar daca e sa intregim tabloul, e de mentionat ca poetul contemporan dispune de o incredibila libertate, avand la indemana un foarte larg spectru de posibilitati. Sa amintim si de tot mai puternica „inradacinare” a versului liber, care deja nu se mai infiltreaza in poezia rusa din cea occidentala, ci este elaborat in baza datelor autohtone”. Pana si la exemplarii perfectionisti in armoniile prozodiei clasice, precum au fost Aleksandr Blok si Anna Ahmatova, am gasit texte de un „perfect” vers-librism condensat in cele mai pure esente ale prozodiei moderne si de aceeasi pregnanta vigoare ideatica, specifica acestor mari poeti. Asadar, mergand in linia autohtona sau general europeana, noua poezie rusa, in special prin atatea miniaturi fulminante, subscrie la parerile simbolistilor francezi, creatorii vers-librismului, esentializate in convingerea lui Gustave Cahn ca: „numai versul liber (in afara de punerea in valoare a unor armonii inedite) ii ofera fiecarui adevarat poet posibilitatile de a crea versul sau strofa sa originala si de a-si transcrie ritmul individual, in loc de a-si trage pe corp o forma cazona confectionata din timp, ceea ce-i permite autorului respectiv de-a inceta sa mai fie un simplu ucenic al celebrilor sai inaintasi”.
Unii din neo-avangardisti (Ghennadi Ayghi, spre exemplu) sunt valorificatorii mostenirii futurismului rus, mostenire ajunsa deja clasica. Insa pentru o mai pregnanta afirmare a modernitatii si postmodernitatii este necesar sa se faca ceea ce Confucius numea „corectarea numelor”. Dupa o indelunga perioada de confuzii, represalii, rataciri impuse, dupa nefastele „parjoluri” declansate de realismul socialist si dogmatismului agresiv, poezia rusa purcede la adunarea a ceea ce are mai bun, creat sub teroare, in ilegalitatea asa-numitului underground. Un astfel de proces de revalorificare si avansare in timp si estetica, sa zic, a existat permanent, latent si mereu amenintat, dainuind in pofida cenzurii drastice, dand semne de viata prin modestele publicatii samizdat. In anii ’80, Gleb Tvel si Anna Alciuk chiar lanseaza o publicatie a samizdatului, revista „Paradigma”. Urmeaza alte actiuni de nesupunere regimului totalitar, prin perpetuarea actului creator autentic, si anume gratie lor se dovedeste ca istoria literaturii ruse contemporane are o memorie buna, precum i se intampla totdeauna celui care sufera: suferinta are rol de sigiliu, imprimanta, prelevare de amprente, de gheara ce zgarie constiinta, lasand urme adanci in ea. In consecinta, se cunoaste pana si faptul ca autorul celebrului termen „samizdat” este scriitorul Nikolai Glazkov, caruia ii apartin si urmatoarele versuri: „Si ramane-va poetul / – Eternul rob al libertatii sale”.
Iar daca e sa revenim nemijlocit la miniatura poetica rusa, trebuie mentionat ca, pe langa premisele ei nationale, „naturale”, in efervescenta cu care a fost candva, dar mai ales este practicata in prezent nu putea sa nu se resimta si imboldul, influenta genurilor de poezie gnomica nipona creata de-a lungul secolelor de autori celebrisimi. Sa exemplificam chiar printr-un haiku „dur” al lui Konstantin Ivanov, care multi ani a fost profesor la universitati prestigioase din Tara Soarelui Rasare, facandu-si un nume printre poetii visunului inflorit: „In iarba greierul/ Si-a devorat amica./ Ce netrainica-i prietenia!”
Acest regal de miniatura poetica apare ca o fascinanta arta a metaforelor, pauzelor, poantelor revelatoare, uneori – ca o magie a verbului/ideii caruia/careia ii este caracteristica o forta si o profunzime aparte. E aici o sensibilitate de receptie mai acuta a sensului existentei si marii treceri umane (ca sa ne amitim de Blaga), precum un impuls energic de straluminare a paradoxalitatii si nestatorniciei lumii. Concomitent, miniatura poate pastra (si) tonul colocvial, pe intelesul omului de rand, care nu ravneste obligator generalizari de ordin superior si explicatii filosofice „exaustive”, lucru ce se observa, mai ales, in deconstructiile unor celebre poeme clasice, supuse parafrazarilor, interpretarilor ironice postmoderne, dand peste cap intonatiile grave ale epocilor in care au fost create. Deci, o atare specie poetica nu forteaza nici ideatia, nici intonatia, de cele mai multe ori pastrand „claritatea”, fiind accesibila nu doar taranului nipon, ci – de ce nu? – si celui european. S-ar purea spune ca putinele cuvinte ale unui atare poem contin nu doar mult sens, ci si mult spatiu, mult timp. Este forma concentrata a existentei si manifestarii spiritului uman in realitatea, dar si magia cosmica, in conditia sa de creator de istorie, cultura, mereu propulsat de vise, sperante sau chiar iluzii. E romantismul, dar si tragismul, e frumosul, dar si dramaticul, este miezul vietii, dar si pastaia seaca a desertaciunii desertaciunilor... Istoria, dar si prezentul inca "ne-istoric" se releva instantaneu, insa pe lunga durata, in imediatetea/scanteierea metaforei, – zic, fiind constient de implicita tautologie pe care o comit (instantaneu–imediat). Ar fi si ea, tautologia, un mod de a reliefa sensul, de a-l sublinia. Pentru ca ceea ce in viata pare deja obisnuit, in contextul poetic esentializat obtine o semnificatie nu de putine ori remarcabila.
Lectura acestei selectii iti mai creeaza certa impresie ca miniatura poetica „incurajeaza” paradoxul, rationamentul (dar si... sentimentul!) neordinar, oarecum ciudat, uneori de domeniul absurdului, clovnerescului, – dar, inainte de toate si in fine, ea e de o fina asociativitate evanescenta sustinuta de livrescul si inteligenta scaparatoare. A se vedea, spre (generos si elocvent) exemplu, textele lui Valentin Bobretov, iar, pana la ele, aceasta (de)mo(n)stra (!) din V. Kuprianov: „Cerul / nicicand nu se reflecta/ in blidul cu terci” sau, din acelasi autor: „Noapte de noapte/ mortul/ ridica putin piatra-i de mormant/ si-si trece degetele pe suprafata ei/ pipaind pipaind pipaind// au nu care cumva/ i s-o fi sters inscriptia?”
Insa exista si poeti apropiati de avangardistii radicali, care practica un discurs al suspansului, semi-spusului, semi-tainei, sugestiei si perspectivelor ideatice lasate la discretia cititorului (de data aceasta, nu a celui de rand) care, fireste, este unul receptiv, inteligent, predispus de a colabora, discret, cu intimitatea poetului ce apeleaza la verbocreatia model Hlebnikov sau Krucionah, obtinand vertijocuvinte (sau: verti-joc-cuvinte!). Exista poetii paradoxului „irezistibil”, care exceleaza in „concretizarea” abstractului sau in metaforica „familiaritate” cu fenomenele primordiale in intemeiere si dainuire cosmica. Unul din acestia e si Vladimir Burici care, intr-un superb concetti, spune: „Viata –/ scanteie/ erupta de toiagul/ orbului”. Un alt excelent poet, Viaceslav Kuprianov, scrie ca dansul nu e de acord cu respectiva filosofema, insa nu poate sa nu se lase penetrat de o atare imagine eclatanta.
In anumite cazuri, miniatura poetica reperezinta „gaoacea” aforismului, acesta – asemeni stropilor de mirt extras din esentele spiritului uman; apoftegme de o maxima (deci, libera) autonomie, nesubordonate oarecaror sisteme de propulsie si „repartizare” ideatica. Sau cazurile in care apare, precum mentiona Ghenrih Sapghir, un fel de puantilism textual, pe care il poti asocia unui nou gen de muzica de camera de vibratie ce se propaga indelung.
La mai multi autori cititorul va remarca spiritul sever-constatativ, telegrafico-metaforic, dictono-poetic (memorabil, bineinteles, – mai trebuie adaugat): „Sa discutam ca un imperiu cu alt imperiu”/ ii propusese Maiakovski lui Tanianov// „Sa discutam ca un magnetofon cu alt magnetofon”/ ii propusese Satunovski lui Nekrasov”, scrie Ivan Ahmetiev, pentru a ne re-aminti o stare de fapt din terifianta realitate (si supra(i)realitate!) sovietica de odinioara. Ar fi aici ca si cum un stil trans-epocal sau unul ce leaga epocile, cu obligatorul pandant al specificitatii timpurilor noastre (Sa discutam ca un magnetofon cu alt magnetofon) in raport cu punctul-referent („simetric”) din timpurile lui Hlebnikov–Krucionah–Maiakovski, alias – ale cubofuturismului rus de la inceputul secolului trecut. E un stil trans-genuri si... trans-stiluri poetice, in care se regaseste autorul, dar si cititorul contemporan. Cu, evident, o usoara atingere/influenta creatoare de poezia anglo-saxona, de factura nitel glaciala, insa nobila in tinuta si expresie.
Bineinteles, miniatura poetica europeana, deci si cea rusa nu presupune „rigori japoneze”. Din contra, in anumite cazuri ea este „iconoclasta”, in raspar cu canoanele stabilite de traditiile seculare. Drept ilustrare ar putea servi si incoerenta „voita”, ca efect artistic, sau tentativa de a incerca „oganele sfarmate” ale poetului suprarealist, lasat in voia dicteului automat, precum mi se pare a fi Nikolai Erdman, inclusiv in poemul ce se incheie astfel: „Iar si iar pe tipsie/ Rotoiul lunii/ Ghemotoc/ Intr-un nor de pasla/ Precum in baltoaca/ Ranile lui Isus/ In cuiele-ascutite ale branhiilor”. Fascinant alogism... – iti vine sa constati (nu obligator si excalamativ!). In fond, nimic deosebit, daca atragem atentia la notarea cronologica a poemului: 1919. Este exact perioada in care avangardismele de pe toate meridianele europene (transfrontaliere, adica) erau in deplina libertatea de afirmare si – sigur – de sfidare. (Aceasta, dincolo de „logica/alogica” ars poetica de care sunt preocupati unii neoavangardisti, precum ar fi Arsen Mirzoev: „ma incerca/ o indoiala/ nu un interes/ ca eu as fi/ si n-as fi/ vers...” Sau dubiul referitor la utilitatea sau inutilitatea ludicului gen zis palindrom, practicat de mai multi autori contemporani, unii inclinand sa creada ca si aceasta verboludicitate ar face parte din prozodia propriu-zisa, altii insa neinvestind sperante „valabile” in palindrom, pe care l-au numit... PALINDROMONSTRU! Subsemnatul nu s-a simtit tentat sa palindromeze romaneste, in egala semnicitire de la stanga la dreapta si invers, mostre ca: „Ai Lera K. Karelia”, „Ai Regina. Nigeria” sau „Ai Liza R. Brazilia” etc.)
Si tot dincolo de obsesiile dubitative, am incercat sa evit pe cat se poate textele care se doreau poeme, impresurate de furnicarul ocazionalismelor (chiar daca abundenta acestora duce cu gandul tot la cubofuturisti). M-am aratat reticent si fata de textele „registrative” care ar vrea sa ne creeze impresie ca prin asta e pusa in lumina vitalitatea, minutioasa cercetare si reinterpretare a realitatii, de fapt ele nefiind altceva decat o forma oarecare a automatismului ca discurs verbal. Atare autori nu sunt nici pe departe preocupati de a gasi formula adecvata, notiunea exacta, ci „canta”, precum akantul, tot ce le cade sub priviri, de regula – „informatii” de duzina, repudiate de poezia esentializata, cu atat mai mult – de cea a concentratiilor semantice maxime.
Mai in toate cazurile, protagonistii „curentele” prozodice recurg la manifeste, profesiuni de credinta, ars poetica, incercand sa „elucideze” relatiile mutuale cu versurile pe care le scriu, in tentativa de a determina hotarul propriei lor personalitatii, spre a pozitiona „eul” uman fata de „eul” poetic. Spre exemplu, mai in gluma, mai in serios, Ivan Ahmetiev, unul din poetii „neortodocsi”, de-a dreptul iconoclasti, in mare parte ramanand in sfera miniaturii sugestive, marturiseste ca a ales constient linia unei „mai mici rezistente”, dar a unei mai mari satisfactii (atat cat puteau sa existe in acei ani de obstructie si santaj ideologico-bolsevic). Definitia acestui mod de creatie o depistam intr-un alt vers: „o farama de viata, o farama de limbaj”, unii critici intrebandu-se pe cat de intentionat introduce poetul vorbirea directa, oralitatea cotidiana sau argotica in textele sale. Explicatia lui Ahmetiev e, ca de obicei, paradoxal-ludica, insa de o evidenta seriozitate a sensului: „De fapt, aceasta ar fi o vorbire introvertita. Sau extravertita, insa avand calitatea celei interiorizate. Totdeauna m-a interesat unde anume ar trece hotarul dintre: vers – ne-vers. Si, pe cat ar fi posibil, sa largesc spatiul, sa imping granita cat mai departe... Bineinteles, fara a renunta sa scriu anume versuri.” Iar in textele compuse din extrem (uneori) de putine cuvinte, un rol aparte il are si modul de elaborare a arhitectonicii, a „vizualizarii” acesteia, prin intervale, pauze si componente grafice speciale. Autorul opereaza si cu zone ale tacerii, ale inexprimabilului, afine cu ceea ce in poezia romana, dar si in cea rusa, a fost definit drept necuvinte (bezslovie). Ba Ahmetiev a inventat chiar si o notiune ce ar contribui la explicarea fenomenologiei propriei sale creatii: poezia extracontextuala. In aceste cazuri, la sugestia, la imboldul autorului, cititorul „potriveste” contextele, creand el insusi altele noi. „Tu ma citesti/ eu intru in tine” – aceasta este interrelatia poet–lector. Sau: „versurile mele sunt predestinate/ pentru un cititor sensibil la maximum/ si maximum de binevoitor/ ele creeaza un astfel de cititor”.
De la sine inteles ca cititorul trebuie sa fie unul inteligent, sensibil, cu un larg (si democratic!) registru de perceptie, tinand cont de diversitatea aspectelor, ba chiar curentelor in poezia rusa contemporana, in care si-au (tot) lansat manifestele mitologistii; neomaterialistii; ritualistii; conceptualistii; minimalistii; neotraditionalistii; fonemoforii (zvukonosti) etc., pana si o simpla caracterizare a carora ar lua prea mult spatiu, facand dintr-o prolegomene un studiu, ceea ce nu intra in intentiile noaste.
Precum era firesc, „faramitarea” canonica, diversitatea stilistica mai mult voita, decat „validata, autentificata” de texte (si pretexte!), deopotriva cu ne-ortodoxismul radical al practicii scrisului trezeste si polemici. Spre exemplu, celebrul disident, poetul Vsevolod Nekrasov era de parerea ca estetica asa-numitului conceptualism ar fi fost agreata de aparatul represiv al esteticii sovietice, o estetica ce ramasese suspendata in gol dupa distrugerea ei, pe care, de altfel, o incurajase insusi conceptualismul. Iar exegetul G. Katov, referindu-se la unele jocuri de-a literatura, se intreba: „La ce naiba le-ar trebui asta poetilor care, mai inainte, scriau „pentru sertar”, iar astazi sunt in stare doar de jocuri „pentru arhiva”? (In genere, spiritul polemic se inteteste tot mai mult in cuprinsul imensei literaturi ruse „la – si din – toate timpurile”.) In consecinta (de etapa!), „tinand cont” si de rasparul dialogistic, m-am straduit sa nu admit o cadere sub aspect estetic, dar si tehnico-stilistic al prozodiei din prezenta selectie, cand textul deja nu ar mai parea „sa traiasca” dupa legile LITERATURII. Am respins nefasta indiferenta fata de complexitatea limbajului artistic, cand autorii trivializeaza, schematizeaza, argotizeaza sau o dau, una-doua, in zaum’ (transrationalitate) despre care insasi „tatal” sau, A. Krucionah, spunea ca ar fi ca si mustarul: nu-i poti da numai si numai cu iute, nu?! Totul trebuie dozat dupa criteriile si legile creatiei autentice. Iar daca au existat anumite „abateri” de la aceste rigori, ele au fost cumpanite la rece, nepartinitor. Bineinteles ca diversitatea optiunilor (curentelor) m-a facut sa tin cont de ea si la elaborarea selectiei, in care sunt prezenti, sa zicem, si fonemoforii A. Alciuk, K. Levin, E. Katiuba si E. Daenin, insa nu obligator cu mostre strict fono-zaum’, sa le zic asa, ci cu poeme care, mai mult sau mai putin, se lasa totusi citite si nu... ghicite. (Dar nu lipsesc si anumite elemente „pur” fonemofore – la Daenin, spre exemplu). Mi-am zis ca poate anume in aceste spatii ceva mai poetoobscure se remarca pregnant ceea ce s-a numit traditionala atractie a poeticii ruse fata de existentialismul samoed (G. Katov).
Si iata, dupa ce calculatorul – genial matematician! – imi ofera unele date statistice – numarul de pagini, cuvinte, semne (cu sau fara spatii inde ele), alineate, randuri – ma surprind ca ma intreb: dar cam cati autori sunt prezenti in acest imens florilegiu? Peste trei sute?... Autori diferiti. Cititorii pot avea cele mai diverse opinii despre tendintele artistice pe care le reprezinta si cum le reprezinta acesti poeti, insa este imposibil sa nu accepte ca numele fiecaruia din ei este demn de a fi remarcat in configuratia generala a poeziei ruse. Iar o alta intentie a selectiei a fost de a familiariza, fie si „esentializat”, cu cat mai multi poeti rusi, mostre din creatia carora apar pentru prima oara in romaneste.
Iata si o precizare de ordin conceptual-tehnic: in principiu, am tradus poeme de proportii restranse, ce au, in unele cazuri, cel mult 13-14 versuri. Exista insa si cateva exceptii – putine, cand textele sunt – hai sa spunem – transminiatrurale. Motivele abaterilor au fost diverse. Spre exemplu, in cazul unui poem mai „amplu” al lui P. Ceghin – pentru ca vorbeste de spatiul: „De la moldovene brazde pana/ la fagurii Bosforului”. (La citirea acestor versuri „medievale”, traducatorul sa fi fost incercat de ceva orgoliu „localist”? Nu e exclus...)
In fine, pornind de la aceasta selectie s-ar putea cuteza a gandi la o eventuala antologie?... Deoarece material pentru ea poate oferi nu doar intregul corpus al poziei unei natiuni, ci si componentele ei luate aparte, adica si miniaturile in care – daca e sa ne referim, precum o facuram si pana acum, la literatura rusa – se manifesta (aici, acum si astfel) avangardismul inceputului de secol douazeci, tragismul perioadei de represalii, paradoxala viziune asupra razboiului, dupa care vine asa-numita „poezie a baracilor”, ajungandu-se la democratismul tolerant, cu versurile sale „cosmice” sau „materialiste”, abstract-minimaliste sau „suprapoetice”, cu colajul postmodern sau compozitia in stil pop-art etc. Dar, inainte de toate, conform cu propria sa ontologie, cu propriile sale traditii care (o stie pana si cititorul pe care il vor crea – precum sugereaza titlul prolegomenei – poemele ce urmeaza) sunt demne de toata consideratia si de o cat mai mare atentie; traditii „la toate timpurile”, inscrise nobiliar in contextul literaturii universale.
22–24 octombrie 2005 |
