"LEGEA SCRANCIOBULUI

SI

GRADINA POETILOR", interviu cu Leo Butnaru, realizat de Cristina Carstea (Kitej Grad)

- Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunitatii Slovacilor din Romania v-au aparut doua traduceri de exceptie. E vorba de volumul lui Velimir Hlebnikov „Ka” si de „Chipul-vant” al lui Ghennadi Ayghi. Doi poeti rusi extrem de dificili de transpus intr-o alta limba. Ce v-a apropiat de ei si cum de ati ales sa publicati aceste carti la editura revistei „Oglinzi paralele”, condusa de excelentul poet Ondrej Stefanco?

- Cine citeste sau reciteste poezia, proza si eseistica lui Velimir Hlebnikov ramane surprins de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsata!), sub aspect estetic, si de valabilitatea lor axiologica incontestabila. Este creatia care, parca, nu a fost supusa patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – sa zic asa – respectivei arte literare ce actioneaza ca impulsuri generativ-innoitoare, care il poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerandu-i noi deschideri de orizonturi ideatice si stilistice pentru propria sa opera. Eu unul sunt sigur ca si prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decat postmodernismul) este sau devine partea structurala, componenta a psihodinamicii creatoare-receptoare-emitatoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artistilor acestei contemporaneitati „imediate”, de la care – incolo mai are deschise durate (perspective), pana sa apara inerente modificari de paradigma, canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice noua. Iar Ghennadi Ayghi este unul din poetii contemporani valorosi care a inteles acest lucru, angajandu-se cu seriozitate si competenta in reactualizarea teoretica, mediatica a fenomenologiei avangardei de la inceputul secolului trecut, scriind cu pasiune despre Hlebnikov, Krucionah, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se poate vedea si din eseurile inserate in volumul sau „Mai pur decat sensul”, aparut in traducerea mea la aceeasi generoasa editura varfuita de prietenul Ondrej Stefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din Romania?... Cercetatorii literari au constatat ca, in perioada interbelica, Slovacia a fost unul din taramurile culturale in care avangarda, cu multiplele ei bransamente, se afla in elementul ei. Eu unul am simtit o ereditate estetica, literara, culturala si in felul de a fi, de a crea si de a construi (institutii, reviste, edituri...) a poetului si prietenului Ondrej Stefanco care s-a aratat intelegator si interesat de ofertele pe care i le-am infatisat, soldate, deja, cu publicarea a patru carti in colectia „Punti” a Editurii „Ivan Krasko”. De altfel, in limba slovaca Hlebnikov si Ayghi aparusera cu ani in urma, astfel ca generosul nostru editor era in tema si nu avu... teama...

- Nu credeti ca „patina timpului” are si ea un rol in, hai sa-i spunem, sedimentarea operei unui autor? Pana si aurul are nevoie de putina „cocleala”  antica pentru a trezi interesul contemporanilor. In privinta operei lui Hlebnikov, aceasta patina a existat dintotdeuna. Avangadrismul sau e trecut printr-o baie istorico-filozofica imbibata cu multi acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este permenent contemporan tocami pentru ca a exploatat cum se cuvine atichitatea, intorcand-o ”si pe fata, si pe dos”?

- Sub aspectul corelarii operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adanci timpuri ale lumii, cu mitocreatia (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu stiinta in general (pentru ca el crea in conformitate cu o constientizare „einsteiniana” a Timpului si sub „stindardul” pe care „stralumineaza spatiul lobacevskian”), trebuie mentionat ca aceasta opera contine elemente active si decantate (deja!) care reprezinta valori perene. Hlebnikov este actual si din considerentul  ca opera sa parca ar fi trecut de... ea insasi, la timpul plasmuirii continand si premonitia viitoarelor metamorfoze ale poeziei ruse, in special cea a autorilor care au constituit asa-numita a doua avangarda si care, acolo, in underground, au restabilit puntile dintre novatoarea literatura a inceputului de secol XX si contemporaneitatea artistica, punti distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste pentru care cultura insemna, intai de toate, un draconic sistem de interdictii. Adica, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutiva, istorica a fenomenologiei estetice. In lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la creatia caruia au facut scoala multi dintre poetii Rusiei contemporane. In spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea planurilor estetice, spre un cat mai cuprinzator unghi de vedere, spre o ampla amplituda artistica, drept manifestare a democratismului in creatia ce poate merge de la antic, traditional, clasicist, pana la limbajul transrational sau paradoxul zen. Si gratie lui Hlebnikov s-a ajuns la modificari de ordin canonic, de viziune paradigmatica, soldate cu geneza unui nou tip de constiinta artistica – cea a postmodernismului rus.

- Ce scriitor roman ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” in limba romana?

- Hlebnikov nu are asemanare nici chiar la el acasa, ramanand inconfundabil in intreg contextul literar. Dar (...din dar se face... avangarda!), fireste, in anumite puncte sau constante mai mult sau mai putin comune avangardei de pe continentul nostru unii din scriitorii romani au avut, implicit,  tangente si cu futurismul rus, inclusiv cu unele aspecte (poate ca nu cele mai relevante) ale creatiei lui Hlebnikov. Ma gandesc la protagonistii grupurilor de la Contimporanul, unu, Integral... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor „integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Calugaru, I. Voronca. Poate ca si B. Fundoianu. Insa foarte... partial, doar pe... fundal. Poate ca – si mai inainte – Tzara. Dar, sa subliniem, afinitatile ar fi destul de vagi. Sa nu uitam ca Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen Marinetti, chiar propunand un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul sa mai amintim ca, in acea epoca, „atingerea” romaneasca, pe viu, cu avangarda rusa se manifesta nu in... manifeste, ci in destinul unuia dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie 1917, este trimis pe frontul roman. In noiembrie isi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botosani. In ianuarie 1918, dupa ce la statia Socola este dezarmata unitatea militara din care facea parte, Burliuk se angajeaza functionar la Directia agricola din Chisinau, plecand la Ismail ca reprezentant al Ministerului agriculturii al Republicii Democrate Moldovenesti. Dupa ce trece printr-un confuz labirint de peripetii din acele  timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva langa Herson, judecat de bolsevici si executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…

- Despre Hlebnikov s-a afirmat ca ar fi fost cel mai important poet rus al secolului XX. In ciuda firii sale introvertite si a numeroaselor ciudatenii, el a starnit respectul aproape unanim al poetilor din epoca sa si a celor care i-au urmat, precum ar fi Maikovski, Mandelstam, Ahmatova, Tvetaieva, Brodski si terminind cu Ayghi. Mandelstam avea pentru autorul lui „Ka”  un adevarat cult, Maikovski asijderea. Doi poeti cu temperamente diferite l-au perceput la modul ideal. Cum exlpicati fenomenul receptarii lui Hlebnikov? Prin ce s-a impus el? Cum de a reusit, fiind un temperament destul de dificil, sa nu trezeasca suspiciunea si invidia contemporanilor?

- Aleksei Krucionah isi aminteste ca, intre anii 1912–1914, Vladimir Maiakovski, Vasili Kamenski si David Burliuk nu o data au declarat, inclusiv in scris, ca Velimir Hlebnikov „este un geniu, magistrul nostru”, precum, de pilda, in prima varianta a proclamatiei „O palma data gustului public”. Budetlenii (futuristii) il considerau un protagonist incontestabil, chiar daca, la inceputurile lor, ei alcatuiau un cerc unit, in care nu se prea obisnuia a se face diferente ierarhice. Dar Hlebnikov se impunea prin libertatea si independenta sa in creatia literara, dar si in cercetarile de estetica, lingvistica. Sigur ca impresionau amploarea si diversitatea preocuparilor „extraliterare” pe care le aducea in campul literaturii – cele ce tin de matematica, istorie, filosofia antica si moderna, mit si Cuvant, acesta probat in fascinantul context al verbocreatiei (slovotvorcestvo). In sinteze originale, indraznete, el ajunge, parca, la supracontextualizari, mereu generatoare de sugestii si ideatii imprevizibile. In opera sa, inovatia, modernitatea concureaza eficace traditia. Hlebnikov este autorul care necesita a fi mereu (si... altfel!) recitit. Iar interpretarea unei sau altei lucrari este imposibila fara a se tine cont de intregul context al creatiei si preocuparilor sale transgresive, in raport cu literatura propriu-zisa. Textele hlebnikoviene ofera mereu surprize ale semanticii de o imprevizibila si extrem de variata functionalitate generativa. Sunt captivante tezele si ipotezele poetului si teoreticianului ce merge spre origini „in linia” mai vechii convingeri ca poezia ar fi „limba materna a speciei umane”, precum si cautarile legii unice, care determina ordinea lumii, cosmosului – asa-numita „lege a scranciobului”, adica a alternantei starilor contradictorii, si tentativele sale de a descrie miscarea timpului (istoriei), dovedite prin calcule matematice etc. (Legea scranciobului cere,/ Nu a cerului,/ Sa ai incaltari ba mari, ba stramte./ Uneori noaptea, alteori ziua, te-arati ingaduitor,/ In timp ce stapanirea pamantului i-i menita/ Ba omului,/ Ba rinocerului.) Conceptia generala despre universum este alcatuita din diverse  derivatii ideatice, care includ mai mult sau mai putin organic filosofia limbii, filosofia istoriei, filosofia mitului si a futurologiei. In viziunea sa, sub aspect ontologic, modelul universumului este inteles ca „o carte unica”, ce presupune o infinita variatiune de texte, proiecte, care se aduna intr-un tot intreg cultural asemeni paginilor ce nu au totusi locuri stabilite, fixate intr-o ierarhie structurala. Oare aici nu sunt anticipate teoriile intertextualitatii postmoderne? In genere, preocuparile neolingvistice (limbajul transrational, verbocreatia, neomitologia ca discurs) ale lui Hlebnikov „intretin” o comunicare „la zi” cu discursurile  contemporaneitatii noastre, dialog in care „ambele parti” si ambele... timpuri inteleg si trateaza lumea ca pe o realitate (si poate – de ce nu? – irealitate) textuala...

- „Legea scranciobului cere, nu a cerului, – spune poetul, referindu-se, probabil, la sensul istoriei, – sa ai incaltari ba mari, ba stramte.” Incaltarile lui Hlebnikov sunt mari. Prea mari pentru vremurile pe care le-a trait, cand pamantul era „sub stapanirea rinocerilor”. Cum a fost posibil ca in epoca terorii staliniste sa apara poeti ca Hlebnikov, Mandelstam, Pasternak, Ahmatova, dar si un Eseinin sau Maikovski, mult mai accesibili cititorului roman?

- De fapt, odata cu generalizarea pandemiei represive (daca, astazi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfarsitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii avangardei, si nu numai, chiar unii din cei care inclinasera mult spre stanga, incepusera a se imputina, unii sinucigandu-se (sau fiind... sinucisi; oricum, atare supozitii persista in ce priveste tragicul sfarsit al lui Esenin sau Maiakovski).  Unii emigreaza  – D. Burliuk, R. Jakobson.Altii au fost lichidati de NKVD sau au murit in GULAG – N. D. Burliuk, B. Livsit, A. Vvedenski, O. Mandelstam, I. Terentiev, M. Semenko, S. Tretiakov, D. Harms... Iar A. Krucionah supravietuieste doar din „norocosul” motiv ca era considerat un... iesit din joc, cazut in abjectia societatii bolsevice, chiar atins de o dementa latenta, se presupunea... Asadar, se poate sustine ca in „epoca rinocerilor” poetii autentici pur si simplu au disparut, fiind lichidati fizic sau anihilati spiritualiceste. (Sa ne mai amintim ca alti reprezentanti ai avangardei, precum E. Guro, Bojidar (Bogdan Gordeev), V. Hlebnikov se stinsesera din viata in, respectiv, 1913, 1914 si 1922...) Astfel ca, odata cu stalinismul, in modernitatea literara rusa se instapanea „golul istoric” de care spune un vers bacovian...

- Din pacate, in Romania, numele lui Hlebnikov e putin cunoscut. Fata de popularitatea lui Esenin, cota receptarii lui e foarte mica. La Esenin atrag, deopotriva, biografia si poezia. Nici biografia lui Hlebnikov nu e lipsita de spectaculos. Ca sa nu mai vorbim de poezie, si totusi...

- Ei bine, este vorba de poeti distincti, care se adreseaza si unor contingente de cititori de o sensibilitate, dar si de o pregatire literar-estetica deosebite. Poate ca nu divergente, insa deosebite totusi. Esenin este poetul celor multi, Hlebnikov – al celor ce s-ar asemana elevatilor ce merg la concertele de muzica simfonica. Acestia, precum se stie, nu sunt foarte numerosi, insa impun respect pana si lumii ce nu pricepe mare lucru din muzica lui Beethoven sau Ceaikovski, Mahler sau Enescu, sa zicem. Insisi cei doi poeti isi dadeau seama ca se afla pe diferite versante (de altfel, ambele inalte) ale poeziei, intre ei iscandu-se si discutii, fie sub aspect teoretic sau, pur si simplu, enuntiativ prozodic. Astfel, in 1920, Hlebnikov scrie: „Moscova e haraba/ Cu doua imago-n ea./ Golgota/ Lui Mariengof sau altceva./ Al duminicii senin/ Datorat, zic, lui Esenin./ Urbea toata/ E spintecata./ Doamne, hai, naste odata/ In blana de vulpe, calda”, – in text termenul imago fiind folosit in sensul ironic de „imagisti”, precum se declarau a fi Esenin, Mariengof, Sersnevici, Ivnev si altii care, intr-o dedicatie „jucausa”, il jignisera pe Hlebnikov cand el se afla intr-o stare existentiala critica. Aceasta insa nu inseamna ca unii imagisti nu aveau puncte de tangenta cu futuristii, astfel ca in creatia lui A. Mariengof, spre exemplu, depistam  mostre poetice sui generis in spiritul nestavilitului curent de innoire a artei inceputului de secol XX, nici astazi trecute in pasivul istoriei literare, adica – unele din ele fiind valabile peste timpuri. Cu alte cuvinte, intre simbolism, imagism si futurism existau vase comunicante. Un cititor avizat nu numai cunoaste acest lucru, ci chiar „il simte”, incat cel care pretuieste creatia lui Hlebnikov nu poate sa n-o inteleaga si pe cea a lui Esenin. E greu de spus insa daca fanii lui Esenin pot intelege si aprecia la justa valoare opera de pionierat a lui Velimir Hlebnikov, inovatoare; opera  adanc implicata in polemica si teorie sau, uneori, chiar in – teorie si furie... creatoare! De aici si popularitatea de care se bucura Poetul  Hlebnikov printre... poeti; in special printre poetii neoavangardisti si postmodernisti din Rusia care, intertextual, apeleaza frecvent la metaforele si ideile sale. Recititi „Menajeria”, sa zicem, si veti intelege de ce este popular printre esteti autorul „Proclamatiei presedintilor globului pamantesc”. Eu unul fusesm de-a dreptul ravasit, auzind cum, la Bucuresti, in casa lui Nicolae Tone, mai tanarul confrate Claudiu Komartin incepuse a recita din acest poem, traducerea caruia o publicasem in una din revistele de prestigiu. Sa luam aminte ca textul respectiv incepe cu versul: „O, Gradina, Gradina!” ce ar putea sa ne aminteasca de adagiul: „Mare e gradina ta, Doamne!” Gradina poetilor, ma gadesc eu, in care florile si roadele sunt, obligatoriu, foarte diverse.

- Da, florile si roadele din Gradina de delicii a poetilor sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din reprezentantii cei mai de seama ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum va propun sa ne intoarcem la actualitate. La inceputul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeti contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudata. El vine din spatiul unei alte limbi, ciuvasa. Dar opera sa capitala e scrisa in limba rusa. Dupa cum stiti, unul din stramosii sai a fost saman. Credeti ca magia a avut vreo influeinta asupra limbajul liricii ayghiene?                                                                                                                              
- Da, am reprodus unele momente de percutie ancestral-samanica in eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul intrupat in destin”. Insusi poetul povestea ca firea unuia din bunicii sai reprezenta un straniu amestec, sau poate ca o sinteza deja, de samanism si ortodoxie. Reverberatiile de ecou al obarsiilor il faceau ca, seara, cand cireada se intocea de la pasune, acolo, in satul lor, Samurzino, din regiunea ciuvasa Batarievo, batranul – pe atunci relativ tanar, nu? – iesea in intampinarea vitelor incornorate (el, probabil, le credea... incoronate!), ingenunchea in fata taurului si se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, inteles numai lui unuia si anticilor spirite ale stramosilor ciuvasilor. Ei bine, ar fi o diferenta intre corida cu tauri rapusi, iberica, si taurul in fata caruia se roaga un om? Ar fi o diferenta intre constiinta toreadorului care desfunda sangele din grumajii puternicului taur si taranul ciuvas care ingenuncheaza in fata animalului cu nari mari, vantoase, parca discutand cu el si intelegandu-se mutual. Pentru ca taurul se oprea in mijlocul drumului si ascula descantul samanic al barbatului – bunicul lui Ghennadi – care purta in urechi inele/cercei mari, poate ca si ele tinand de cine stie ce atributica speciala,  utilizata in ritualuri pagane. Asadar, reiesind din atare „seturi” de premise diferite, bineinteles ca altfel simte-gandeste un poet spaniol si altul ciuvas. Ba mai mult, de la un timp, unul din ei trece de la limba sa materna intru a izvodi intr-o alta limba. Dar sa fim siguri ca Ayghi nu numai ca „a trecut”, pur si simplu, de la ciuvasa la rusa, ci, gratie alchimicei sale firi de poet, in spiritul sau s-au intamplat simbioze mai speciale, in subconstientul sau strabunul-saman s-a intalnit cu strabunul etiopian, care l-a dat literaturii ruse pe Puskin. Plus prietenia lui Ayghi, de pe cand era inca student, cu Boris Pasternak, si acesta, iudaic la origine, se edifica poeticeste in limba rusa... Fascinante lucruri se pot toarce, depana de aici, de acolo, de pretutindeni de unde vine poetul autentic si important, unul dintre care este si Ghennadi Ayghi. Unele sugestii transpar si din eseul sau „Familiarizarea cu minunea”, in care descrie intalnirile-i cu Boris Pasternak. Eminentul poet nu gasi ca e oarecum... neserios sa se intretina cu studentul care era pe atunci Ghennadi. Pasternak i-a incurajat eventuala intentie de a scrie deja in ruseste. Iar tusa decisiva avea s-o puna un alt mare poet, turcul Nazim Hikmet (aproape... Hamlet!), care prin anii 50, traia in exil in URSS si care, o data, ii spuse lui Ayghi-studentul ca, in perspectiva devenirii si afirmarii sale ca scriitor, ar avea nevoie „de un instrument mai operant, mai cuprinzator”; ii spuse ca are nevoie de o orchestra – isi amintea Gh. Ayghi, – si, deci, e necesar sa treaca la limba rusa, ceea ce ar corespunde potentialului creator de care dispune. Insa experimentatul, greu incercatul, patitul, cum ar veni, poet turc mai adauga: „Dar tine cont ca niciodata nu-ti va fi iertata originea, faptul ca, fiind reprezentantul unui popor mic, vrei sa existi intr-o mare literatura...” Ceea ce, de fapt, se cam adeveri...                                                                                            

- Ghennadi Ayghi a fost unul din invitatii Festivalului International de Literatura de la Neptun; una din prezentele grele. La un moment dat s-a vehiculat ca ar fi meritat marele premiu. Se pare ca poetul a fost un ghinionist in acest sens. A fost propus din cate stim si pentru Nobel. Si aceasta propunere s-a lasat cu o polemica acerba care se pare ca l-a afectat profund...                                                                                                                                          
- Mi-aduc aminte ca, la Neptun, la acea editie de festival „Zile si nopti de literatura” se intamplase o usoara... inflatie de presonalitati. Poate ca Ayghi a suferit ca nu i s-a acordat premiul, dar nici cei care au fost distinsi atunci – prozatorii J. Semprun si A. Robbe-Grillet – nu sunt nume de ici, colo, – nu?!
In ce priveste polemica in jurul Premiului Nobel... Mda, sunt la curent... A declansat-o un amic de-al nostru, poetul si profesorul Viaceslav Kuprianov, caruia, de altfel, i-am tradus o carte de poeme, pe cale sa apara la editura „Vinea”... Poate ca, intr-adevar, colegii ajunsi oponetii lui Ayghi, nu au procedat prea politicos, poate ca chiar deloc elegant... Asta e. Insa Ghennadi a avut si are multi admiratori si sustinatori care, din cat am reusit eu sa cercetez in imensitatea spatiala, entropica, mai bine zis – in necuprinderea... neantica a internetului, i-au luat apararea, au dezavuat mai multe afirmatii acide, aberante chiar, ale polemistilor care atacau, precum se parea, asa, din senin... Dar nu, nu din senin... – la mijloc era cu adevarat candidatura poetului ruso-ciuvas inscrisa pe listele nobeliste... Dea Domnul sa nu se intample ceea ce sustinea Ayghi – chiar daca aceasta n-ar fi o inventie a rauvoitorilor sai: „Daca eu nu iau Premiul Nobel, poporul meu pur si simplu va disparea, se va neantiza...” Dea Domnul crestinilor si cel al samanilor ciuvasi sa nu se intample nenorocirea, catastrofa...

– Recent, Ayghi s-a stins din viata. Care au fost ecourile mortii sale in presa culturala rusa si care e mostenirea pe care ne-a lasat-o Ghennadi Ayghi?

– Se stie ca moartea domoleste multe – rele si bune, cicatrizeaza ranile (da, prin uitare...), dezamorseaza nedreptatile... Dar, cu parere de rau, „potoleste” si... dreptatile care ar fi trebuit sa i se faca omului, poetului, pe cand acesta mai era in viata... Care sa fie ecourile?... Amestecate, probabil, – si –si. Eu le-am retinut pe cele de adevarat regret, pentru ca Ayghi este un creator cunoscut departe de hotarele Rusiei, tradus in zeci de limbi ale popoarelor lumii. Si in romana, bineinteles. Inclusiv, prin modesta mea contributie – i-am tradus trei carti, aparute la Editura cehilor si slovacilor din Romania „Ivan Krasko”. Volumele „le-am botezat” dimpreuna cu prietenul, poetul si editorul Ondrej Stefanco si indraznesc a crede ca acele/aceste titluri sunt oarecum sugestive, mai ales acum, dupa plecarea la cele eterne a lui Ghennadi Ayghi: „Chipul-vant” (2003), „Alunecari de vise” (2004) si „Mai pur decat sensul” (2005). Ma gandesc si la un volum de opere alese al(e) regretatului autor, cu care am reusit sa ma imprietenesc. L-am invitat sa vina si in Basarabia, unde sa-i lansam cartile... Spunea ca, dupa ce revine din Germania, – poate... Apoi – din Statele Unite ale Americii... Sau din Franta... O data, la telefon, pentru ca sa tratam despre carte si drepturi de autor, il gasii intr-un castel teuton aflat la zeci de kilometri de Berlin. De acolo imi suna si el din cand in cand. Mi-a trimis scrisoare cu timbru nemtesc. Dar, de obicei, il telefonam la Moscova. Mi-a expediat cateva colete cu multe carti... Ne vorbisem sa ne intalnim vara aceasta, pentru ca avem mai multe lucruri de pus la cale... Dar... Zicea Ghennadi intr-un poem: „in pulbere vocala nu exista... moartea – sunet e: // strigat sa fie – catre dumnezeu? / el – la suprafata pulberii: // poate ca – l u m i n i s?” Da, poate ca luminis... Iar daca moartea e si ea sunet, vorbeste si ea, sa fim siguri ca dansa spune si poeme de Ghennadi Ayghi, intru perpetuare, intru neuitare.