„In „Casa lui Grin”? – de unde l-ai mai luat / si pe Grin? – trebuie sters din memorie, eliminat! // Ingaduie putin... pai noi am trait cam vreun an // in odaia galbena a lui Gogh (Van)...” (1976)
Ian Satunovski
Pe cand completam/revedeam materialele pentru un fisier biobibliografic, ma gandii ca, poate, ar fi cu cale sa rescriu notele mele de calatorie in Crimeea, pe cele din Tadjikistan sau Donbas, publicate in ziarul „Tinerimea Moldovei” de acum circa treizeci de ani. In special, pe cele din Crimeea, in intentia de a dezvalui, in lumina adevarului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, caruia autoritatile vremii ii imputau – aveam sa aflu mai tarziu – ca nu se da si el la brazda, nescriind despre timpurile noi, cincinale, campanii bolsevice propagandistice etc. Insa, escamotand disensiunile scriitor-putere de odinioara, oficiosii sovietici acceptasera un racursiu mai special al creatiei (aproape fara... biografie, aceasta fiind sau deformata „spre pozitiv”, sau trunchiata, cu destule momente trecute sub tacere) importatntului autor, in special din motivul ca nuvela sa fantastica Panzele purpurii devenise exeptional de populara printre tinerii acelor vremi. Tendentios si neonest, „exegetii” obedienti puterii lasau a se intelege ca purpuriul lui Grin ar avea, totusi, ceva comun cu simbolul insangerat al revolutiei socialiste, cu drapelul bolsevicilor, cu cravata pionereasca etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul panzelor din celebra proza griniana simboliza aspiratiile romantice, specifice in special junilor care ar fi putut nici sa nu stie ca in antichitate, sa zicem, existase si asa-numita purpura regala. De aceea si vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din oraselul Crimeea Veche (Starai Kram), un arbore purpuriu, stiind ca anume acolo se afla mormantul lui Aleksandr Grin. Si aici transcriu un pasaj „lamuritor” din acele note de calatorie, publicate pe 1 octombrie 1976: „Naframe rosii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decat un catarg pe care sunt intinse Panzele purpurii. Alaturi, modest, dar impresionant, conturul de piatra al mormantului lui Aleksandr Grin. Flori de dumitrita. Pietricele, scoici de mare presarate in preajma. Aici e locul cel mai scump din Tara Grinlandia. In oraselul Krimeea Veche s-a pastrat casa in care si-a pietrecut ultimile luni din viata marele romantic. Iar in orasul Theodosia se afla unicalul muzeu – unical dupa modul in care a fost conceput si amenajat – in forma de corabie, cu catarge, parame, panze etc. Goethe spunea: „Cel ce doreste sa inteleaga poetul, trebuie sa plece in tara poetului”. Trecand pragul casei-muzeu din Feodosia, ajungi in tara lui Grin. Peretii si tavanul sunt in relief, conturand „realist-topografic”, panouri-harti, pe care sunt scrise nume de insule, orase ce nu se intalnesc in alte documente geografice, insa cunoscute multora: Poket, Ghel-ghiu, Reno, Liss, Kaperna... Aceasta e Grinlandia, tara celebrului romantim Grin, tara atator minti si inimi adolescentine, atator vise... Scriitorul isi cunostea tara sa de basm pe de rost. „Daca doresti, iti pot spune chiar acum cum sa ajungi din Zurbang in.... – isi aminteste B. Arnoldi una din convorbirile sale cu scriitorul. – Si Grin incepu calm, fara graba sa-mi explice... Se referea la intersectii, cotituri, pante...” Spre sfarsitul vietii, insusi Grin marturisea: „As vrea sa tot colind prin luminoasele tari ale imaginatiei mele”... La cimitirul din Crimeea Veche exista un arbore care in toate anotimpurile are una si aceeasi culoare. E purpuriu si seamana cu un catarg cuprins de eternele flacari ale inspiratiei”. – Atat cunosteam, atat si astfel intelegeam acum circa trei decenii. Ceva mai tarziu, aveam sa aflu, insa, adevarul despre drama existentiala prin care trecuse autorul Panzelor purpurii.
Peste ani, citii urmatorul poem al lui Ian Satunovski: „In „Casa lui Grin”?/ – De unde l-ai mai luat/ si pe Grin? – trebuie taiat din memorie, eliminat!// Ingaduie putin.../ pai noi am trait cam vreun an/ in odaia galbena a lui Gogh (Van)...”, poem scris in 1976, insa care nu putea fi facut public la acea vreme, ramanad si el in mereu amanatul noian de texte nonconformiste al(e) undergroudului rusesc. La un moment dat, aceste randuri mi se pareau „a propune” un moto sugestiv pentru adevarata biografie a lui Aleksandr Grin si adevarul despre creatia sa.
Nascut in 1880, pre numele-i autentic Aleksandr Stepanovici Grinevski, viitorul scriitor era cam predispus la aventuri, una dintre care fusese cea a soldatului-dezertor din armata tarista. A inceput sa scrie poezii prin 1910, insa in timpul vietii nu le-a publicat. In 1923, editeaza Panzele purpurii, peste un an – Lumea stralucitoare, nuvele romantico-fantastice care ii aduc o stare materiala de invidiat. De o arhitectonica rafinata, ingenioasa, delicat-somptuoasa, ca intr-un basm modern (precum era inteleasa modernitate prin sec. XIX...), proza sa respira un aer al poeziei omniprezente, fascinanta si abisal-atragatoare pentru juvenilele fiinte visatoare, frematatoare in undele intime ale unui romantism ca si cum ontologic, irezistibil. Cartile sale sunt, otova, cele ale unei metafore a iluziei norocitoare, a – pana la urma – fericirii care nu te va putea ocoli nici pe tine. Acest deziderat, aceasta extrem de generoasa promisiune acapareaza in special sensibilitatile genuine, carora proza lui Grin parca le-ar inlesni existenta preadolescentina sau adolescentina care – se stie – se simte mereu coplesita de prea multe necazuri si de neintelegeri ce vin din partea varstnicilor. Pentru aceste firi delicate, imens si, de cele mai multe ori, inexplicabil vulnerabile, geniul prozatorului construieste cu maiestrie natura paradisiaca, evanescenta a imaginarului unor taramuri feerice, generoase cu hipersensibila fire a junilor romanticovisatori. V-o marturiseste chiar unul care a incercat pe propria-i tinerete de cititor caruia, prin anii ’60 ai secolului trecut, incepusera sa i se deschida orizonturile literaturii ruse. Si, in cazul mai multora, acea stare psihica, pe care Gilbert Durant o caracteriza ca „sindrom paradisiac al Varstei de Aur”, nu trece odata cu junetea, ci se intampla a te urmari, cu o reverie mai mult sau mai putin intensa, si in alte etape ale varstelor, ca – mentiona Petru Poanta – un dezacord cu realitatea imediata, „exprimat prin evadarea in spatii securizante, in locuri ale fericirii; in genere, intr-un imaginar fictiv, idealizat si anti-idealist”. Asta, in ce priveste opera lui Grin, pe cand „realitatea” sa de om si creator e una cu adevarat dramatica: de la un moment incolo, prozatorul este prins in mrejele patimei alcoolismului. Face urat de tot, nu se poate controla. La o petrecere in casa unui amic, se dezlantuie in draci, darama mobila, sparge tacamuri, sfasie rochia unei tinere cu care dansa. Sotia sa se gandeste sa-l salveze cumva. Intra la un medic si, fara a-i spune ca e consoarta scriitorului Grin, se intereseaza cum ar putea sa-si izbaveasca sotul. Solutia – plecarea din Sankt-Petersburg. Pune la cale un plan – ca i se face, chipurile, extrem de rau si cere sa fie dusa anume la medicul respectiv. Acesta ii spune lui Grin ca, daca mai locuieste in cetile si racorile urbei nordice, sotia nu va mai putea fi salvata: are nevoie de o clima meridionala. In 1928, vand ce au in capitala de nord (in opozitie cu cea „sudica”, Moscova) a Rusiei, pornind spre Crimeea. Ajung la Theodosia, locuiesc in hotelul „Astoria”, apoi trec in casa unde, actualmente, se afla Muzeul Grin. Soacra e mai intelegatoare, stie ca, din vreme in vreme, scriitorul-ginere ar mai vrea sa si bea putin. In tacita complictate cu fiica sa, ea ii ofera lui Grin cate o sticla de vodca, punandu-i insa conduitia sa nu bea in timpul zilei. Grin niciodata nu a lucrat in stare de euforie alcoolica. Seara tarziu, dupa ce sotia adormea, lua din locul tainuit sticla cu vodca si, pana spre miezul noptii, o bea, gustand te miri ce, pentru ca, asemeni majoritatii patimasilor intru bautura, nu prea manca. Dimineata se scula inaintea sotiei, soacra ii oferea un paharut ca sa se dreaga, isi bea ceaiul si purcedea la scris. In genere, pentru sotii Grin cei patru ani petrecuti la Theodosia au fost relativ fericiti. La Sankt Petersburg, afacerile legate de opera sa, de onorarii i le incredintase fostei consoarte. Uimitor si deloc obisnuit, cele doua femei – precedenta si prezenta sotie – intretineau relatii civilizate, cordiale chiar. Isi scriau, se sfatuiau, gandindu-se cum ar putea sa-i inlesneasca lui Grin situatia.
In oraselul Crimeea Veche (fosta capitala a hoardei tatarilor de pe peninsula), ca si in Theodosia – oras sadea, balnear, – sotii Grin nu comunicau mai cu nimeni, fiindu-si suficienti lorusi. Insa, curand, trece perioada NEP-ului (noua politica economica), in care scriitorul era si publicat si remunerat onorabil. Rezervele financiare se tot subtiau, iar editurile centrale nu mai sunt disponibile sa publice lucrarile „inactuale” ale romanticului Aleksandr Grin. Din vreme in vreme, pleaca la Sankt-Petersburg, incercand sa-si promoveze prozele, sa mai agoniseasca ceva bani de pe la contabilitatile editurilor. Cam fara izbanda. Nu era considerat „actual”. De fapt, nu era colaborationistul nouii ideologii, nu agrea dictatura bolsevicilor. Cu toate ca, peste ani, acestia aveau sa scrie prin enciclopedii ca opera lui Grin „exprima crezul umanist in inaltele calitati morale ale omului”. Cam ceea ce se spunea si despre Asa s-a calit otelul al lui Nikolai Ostrovski cu care, de fapt, Panzele purpurii ale lui Grin nu aveau nimic in comun. Ma rog, bolsevismul a vehiculat formule deformante, etichetari bizare si nicidecum adevaruri...
Uneori, in escapadele sale in Rusia, prozatorul o facea lata de tot, dormind, beat, pe unde apuca. La un moment dat, una din cunostintele de pe Neva il ameninta ca ii va scrie sotiei in ce hal se afla el. Grin cazu in genunchi, rugand-o sa nu se incumete la asa ceva.
Se intoarce in Crimeea abatut, dezolat, fara bani. In 1931, se apropie foametea din Ucraina si viata in orasul Theodosia devine din ce in ce mai scumpa. Sotii Grin se retrag la 20 de km. de mare, in oraselul Crimeea Veche, unde inchiriaza o locuinta. Scriitorul pleaca din nou la Sankt-Petersburg, sa intreprinda, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a castiga oarecare onorarii. Sotia nu primeste scrisori pe durata a doua saptamani, ceea ce nu i se mai intamplase altadata. Presimte ca lui Grin i s-a intamplat ceva rau. Dupa doua zile, o trasura lasa scriitorul la portita casutei din fosta capitala a tatarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osandit. Sotia se gandeste ca ar face bine ca, in schimbul ceasului de aur pe care i-l daruise sotul in timpuri succeselor sale literare, sa cumpere o casa nu prea mare ce era proprietatea a doua calugarite. Ar fi vrut sa faca acest lucru si mai inainte, insa Grin nu-i permitea sa-si instraineze ceasul. In fine, fara sa stie sotul, ofera ceasul, primind actele de vanzare de la calugarite. Numai ca in casa respectiva mai locuia si un director de oarecare intreprindere, care se arata obraznic, incapatanat, nesimtit, refuzand sa treaca in locul familiei Grin. In urma plangerii tovarasei Grin, instantele raionale nu intreprind nimic, pentru ca, de regula, si caracuda a fel de fel de directori intrara in nomenklatura locala privilegiata.
Dar, in una din zile, directorul se infatiseaza cu zor mare, spunand ca, gata, s-a decis, hai sa schimbe, chiar azi, maine, fara sa amane. Motivul? Una din calugarite se imbolnavise de tifos si maharul se speriase sa nu se molipseasca. Mesterii au varuit, Grinii au trecut in casa care ii placea si scriitorului, astfel ca el nu mai cuteza sa-si certe sotia pentru instrainarea ceasului de aur. Ba se parea ca se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie si din motivul ca, se spunea, acestia ar fi fost niste hoti. Bani nu aveau. O duceau foarte greu. Lui Grin ii placea ceaiul, numai ca atare iarba exotica nu le era accesibila. Insa in orasel s-au gasit oameni buni, intelegatori, care isi trimiteau un copil sau altul cu cate putin ceai pentru scriitor. Intr-o zi, ii vizita si vecinul, spunandu-i sotiei lui Grin sa nu se impacienteze ca ar avea de-a face cu niste hoti, pentru ca in atare cazuri functioneaza o lege sigura: vecinii hotilor nu trebuie sa se teama de furt! Si o ruga sa nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o caruta cu lemne, fara a lua plata. Binefacerea se repeta de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugand sa fie ajutat. Nu primi nici un raspuns. Apoi se gandi ca, la Vila din Koktebel a lui Max Volosin, vin mai multi literati. Scrise si intr-acolo. Din nou nici un raspuns. Grin insa se topea. In una din zile, abia de sopti: „De fumat... fumat...” Sotia ii aprinse o tigara. Tusi devastator, mai spunand: „Mor...” Se stinse. Si ca implacabila consecinta a prea solicitantei amicitii cu un Bahus in paslari, cu necrutatorul turnator in stacane. Era in 8 iulie 1932. Avea 52 de ani. Din 1941, cand armatele germane cuceresc Crimeea, sotia sa redacteaza si editeaza o foaie informativa a noilor autoritati, adresata populatiei locale. In 1944, pleaca si ea in Germania, de unde insa este repatriata cu forta. Proces public. Condamnata la 10 ani de inchisoare si exil. Este sustinuta de fosta prima sotie a lui Grin, care ii scrie, ii trimite pachete, o imbarbateaza... Dupa 1955, face mai multe demersuri pentru a fi reabilitata. Zadarnic. Moare in 1970. Abia in 1990 se afla ca executorii ei testamentari ii adusese in taina corpul in Crimeea Veche, inmormantandu-l alaturi de cel al sotului. Astfel Grin confirma implacabila regula ca marii scriitori romantici, in majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintati de providenta. Si de asemenea ca mai toti cei „cu capul in nori” a fost un tenace muncitor pamantean, scriind deloc putine carti: Gluga-invizibila (1908), Povestiri (1910), Cartea celebra (1915), Istorii enigmatice (1915), Cautatorii de aventuri (1916), Focul alb (1922), Inima pustiului ( 1924), Gladiatorii (1925), Elesteul de aur (1926), Focul si apa (1930); romanele Lumea stralucitoare (1923), Comoara muntilor africani (1925), Lantul de aur (in acelasi an), Alergatoarea pe valuri (1928), Gerssi si Morghiana (1929), Drumul spre nicaieri (1930); nuvele de proportii Panzele purpurii (1923) si Povestire autobiografica (1931). (Nu e greu de dedus spiritu-i visator-aventuros fie doar si din titlurile prozelor sale...). |
