Cand mi s-o fi intamplat, totusi, sa am o atingere „pe viu“, aievea, cu spatiile oriental-islamice, pentru exotismul si neobisnuitul carora am simtit totdeauna – marturisesc – un interes si o fascinatie aparte? Sa se fi nascut acest sentiment prin 1969 cand, dimpreuna cu alti alumni ai universitatii chisinauiene, vizitam (si) orasul Kazan, capitala tatarilor de pe Volga? Oricum, atunci, ghizii nu ne vorbisera si despre orisicare vestigii ale mahomedanismului, nu ne aratasera vreo moschee sau geamie. E de presupus ca, in generalizatul debilism ateist sovietic, astfel de edificii fusesera demolate, „desfigurate“, camuflate, pangarite, transformate in depozite sau sali de sport. Nici in 1976, la Dusanbe ori Kuleab, orase din Tadjikistan, sau in 1983, in Taskentul uzbec, n-am remarcat insemne si vestigii ale islamului. Prima revelatie a exotismului religios oriental, care imi resuscita si extinde oarecum („pe viu“, aievea, in (i)realitate!) dimensiunile reflexiv-sugestive ale unor posibile metafore am trait-o, tin minte, la Samarkand, acum douazeci de ani, fiind de-a dreptul fascinant de monumentele din secolul XIV-XVII – ansamblurile arhitecturale Reghistan si Sah-Zinda, Bibi-Zinda, Bibi-Hanam, mauzoleul lui Hur-Emir etc. Intr-adevar, acolo, vazduhul vibra de comparatii, – vorba lui Mandelstam. Unele din acele impresii le-am trecut in file de publicistica in varianta lor culturala, in ele amintind, bineinteles, de monumentele lui Navoi sau Firdousi, intalnite prin urbele Asiei Centrale. Apoi? In anul 1987, cand, dimpreuna cu mai tinerii colegi Vitalie Ciobanu, Vasile Garnet si Teo Chiriac, beneficiind, in sfarsit (un atat de tardiv „in sfarsit“!), de prima-ne iesire din perimetrul custii ruso-sovietice si de trecerea peste Prut, la Constanta, in Dobrogea romaneasca, admiram moschei, geamii din minaretele carora, se intampla, sa rasune sotto-voce, adica usor in surdina (ma rog, si pe acolo era vorba de unele… sotto-restrictii ateiste), glas de muezin timid sau… intimidat. Incolo, mai spre Tulcea si mai peste ani, la Babadag, vizitai geamia Gazi al Pasa si casa imamului, restructurate si ocrotite ca monumente ale islamului turcesc. Mai apoi, feericul Istanbul de la hotarnicia euro-asiatica, celebru prin Cornul de Aur, Galata, Fanarul, Topkapi… (Iata, aici, trebuie sa deschid paranteza, amintind ca, in fastuosul ansamblu muzeal Topkapi, cea mai mare coada turistii o fac, totusi, la vizitarea haremului) in fine, la Topkapi, dimpreuna cu domnii Mihai Cimpoi si Todur Zanet, colegul nostru gagauz, dar crestin, nu musulman, rugasem ghidul sa ne arate si sabia lui Stefan cel Mare. Fara amanare, amabila calauza cu ochi migdalati ne insoti spre vitrina unde se afla si o sabie – cum sa va spun? – de-a dreptul simplisima, nearatoasa. „Asta e", ni se spuse. Eu si Mihai Cimpoi schimbaram priviri de oameni si patrioti dezamagiti, descurajati. Chiar asta sa fie, oare, renumita spada a preaslavitului domn, numit de un papa oarecare atlet al crestinismului?… Confuzie, jena, ce mai… Insa agera turcoaica ne surprinde deziluzia din priviri, ghicindu-ne si abisalele subtexte ale derutei si muteniei, ca sa ne spuna: „Dar aceasta a fost sabia lui de lucru…" Aha, marite Stefane, cel iute la manie si repede varsatoriu de sange! Deja situatia se mai limpezise. „Iar cea de tron, de gala, e in alta parte", conchise, surazand, migdalata si simpatica fiinta euro-orientala care, stia ea, cu vorba si gratiile, ne daduse lovitura de gratie… spre pozitiv! In ce priveste chestia aia cu haremul si turistii… Asa e, imi sugerase cateva versuri: „Ce despuiere frematoare! –/ imbaierea laolalta a/ celor cincizeci si ceva de cadane din/ haremul sultanului…" Asta, pentru ca oricum, ceva mai la vale, intentionez sa vorbesc despre poezie.)
Asadar, a urmat Istanbulul cu moscheea Ayasofya (Sfanta Sofie bizantina, „convertita“, un timp, la mahomedanism, adica), Tekfur-Sarai, Kahriye-Camii, palatul Dalmabahce. Alte moschei sau geamii in care am intrat, lasandu-ne incaltarile la intrare, sau pe fundalul carora ne-am fotografiat cu colegii Vladimir Besleaga si Nicolae Popa: Baiazidiye, Sulimaniye, Yeni-Camii. A urmat Ankara, in apropierea careia, la 1402, Baiazid I a fost infrant de Timur Lenk, zis si Tamerlan, cavoul caruia il vazusem, spuneam, la Samarkand. Acelasi Baiazid numit Trasnetul (!) a fost infrant de Mircea cel Batran la Rovine, in 1385, fapt care, insa, nu-i adumbreste prea mult aura de comandant de osti ce a tot extins hotarele otomanismului prin insemnate cuceriri in Balcani si Anatolia, repurtand si victoria decisiva asupra cruciatilor, la Nicopole (1396)…
Ei bine, acestea ar fi si ele niste adnotari publicistice in versiune cultural-eseistica, pe cand subsemnatul isi propusese, de fapt, sa schiteze o succinta prolegomene la un grupaj de versuri de inspiratie, sa zicem, orientala, usor… islamica, mahomedana, in care apar invocatiile catre Allah ale opresatilor ori indragostitilor, invocatii in care… (Dar sa lasam sa decida cititorul insusi ce si cum, la momentul potrivit.)
Dat fiind ca noi nu avem doar o memorie in stare „pura“, ci una confabulatorie, inventiva, selecta si afectiva, as putea spune, cu inerentul subiectivism, ca, in special versurile de atare speta, unele din ele scrise inca acum trei decenii, tin, partial, si de o infiorare, de o misteriozitate a junetii obsedate oarecum (si) de retro-mitul unei vieti anterioare in care as fi, chipurile, contemplat, deci si „studiat si receptat“, realitatea in ipostaze de exotism oriental, in diversitatea ei, atat cat mi se deschidea, cat mi se infatisa atunci, e-he! demult, in alchimica metempsihoza a succesivelor reincarnari in floro-fauna sau in alti oameni. Astfel ca transferul sensului poetic devine chiar insusi transferul… poetului care, iata, parca ar retrai reminiscentele mai speciale dintr-o alta existenta, sibilinica, sau din mai multe alte vieti misterioase. Iar o prima concluzie ar fi ca, in versurile respective, aspectele si (re)interpretarile unor imagini din mitologia, istoria, cultura spatiilor oriental-islamice reprezinta interferente de spectre vectoriale, unele proiectate din adancuri imemorabile (spre exemplu, poemele Lamentatia Semiramidei si Afurisenia zidarului de piramide sunt… pre-islamice, dar localizate in actualele geografii mahomedane), alte poeme emanate de prezentul trairilor care, trebuie sa recunosc, nu sunt totdeauna totalmente explicite. Bineinteles, intr-o anumita masura aceste texte sunt si de sorginte (ori inspiratie) livresca, de pe cand elevul de ieri, ajuns student la jurnalistica-filologie avusese norocul de-a prinde gustul pentru intensa lectura… privata, care sa-l distanteze de totalitarismul textelor rudimentare, vulgarizatoare ce i se predau in scoala medie sau superioara. Prin atare lecturi, noi, tinerii de atunci, ne pastram o libertate secreta de a cunoaste lumea, civilizatiile umane in permanenta deschidere de alte si alte orizonturi si apetituri estetice, diferite de cele propuse de „modelele“ pedagogiei sovietice care – zicea un biet si bicisnic lector – „este cea mai sovietica pedagogie din lume“. Printre autorii care m-au frapat la inceputurile mele literare au fost (si) Esenin cu exceptionalul sau grupaj de inspiratie persana (Sagane, frumoasa Sagane!), Navoi (Zidul lui Iskander, Leili si Meginun, Confuzia celor drepti etc.) si Omar Khayyam, pe acesta din urma… urmandu-l, uneori, inca de la debut, in predilectia pentru strictul necesar in poezie, pentru concentrarea ideatica si formularile lapidare, aforistice. (As putea spune ca anume pe atunci luau sfarsit, probabil, experientele si optiunile la intamplare ale tineretii mele literare.) Apoi, chiar si dupa ce mi-am publicat prima carte scrisa cap-coada in vers liber sau alb, citindu-i pe Esenin in original, iar pe Navoi si Khayyam in excelente traduceri rusesti, nu puteam sa nu remarc in mod special ca exista si proeminente poeme elaborate in forma fixa ale caror ritmica si rime nu numai ca nu creeaza impresia de artificialitate (ca si la Eminescu sau Arghezi), ci, din contra, anume acestea par sa asigure plusul de descatusare si libertate asociativa, ca si cum calitatile ar proveni recte (si) din… rigurozitatea disciplinei prozodice (la sange!). Prin acel/acest interes fata de clasicismul din alte spatii geo-literare, ca si cum ma inscriam printre cei care, spunea cineva, nu erau primii care incercau ceea ce e nou, dar nici ultimii care ar abandona ceea ce e „vechi“. (Mai recent, Marin Mincu remarca, nu fara temei, ca, la noi, descoperirea ori redescoperirea scriiturii in temeinicia generala apare cu intarziere, dovada stand faptul ca altii, in Europa si nu numai, au revenit deja la unele formule literare clasice, „fixe“.) Ba chiar o anumita perioada, circa un deceniu, intre 1977-1988, precum o dovedesc si textele-exemplele preluate din volumele Sambata spre duminica si Duminici lucratoare, rezonantele „orientale“ pareau a se regasi obsesiv in ordinea firii, existentei si – de ce nu? – destinului meu, ca mod de vis, meditatie si simtire convertite de/in actiunea scrisului sau – in scrisul ca actiune. (Ar fi de presupus ca, pe unele din poemele in cauza cineva le-ar trece la capitolul unui conceptualism decorativ, fapt care, sincer vorbind, nu m-ar surprinde.)
Astazi, in climatul de instabilitate, poate ca de criza, a poeticii postmoderne, pot reafirma o concluzie la care ajunsesem acum doua decenii, cand, cultivand si formulele fixe ale poeziei, inclusiv sonetul, mi-am zis: Ce conteaza, colega, daca esti romantic sau suprarealist, impresionist sau imagist? O estetica generalizata (azi – globalizata?!), supraindividuala, nu garanteaza valoarea. Ca pondere artistica, principiile valabilitatii nu depind, obligatoriu, de preferintele de curent, forma (fixa, libera, alba…) sau de scoala literara a autorului, ci de harul lui, distinct si de netagaduit. Altceva (sau poate… deloc altceva) e ca, pe langa acel incontestabil har cu care au fost daruiti, unor poeti, scriitori in general, le lipseste cunoasterea profunda a istoriei artei lor. In acest sens, pentru mine istoria poeziei include necesarmente si cunoasterea subtilitatilor ei ideatice, stilistice, de formula (pura sau… mixta), care te indrumeaza spre calea propriei tale edificari auctoriale.
Implicit, prezenta schita de prolegomena reprezinta si o pledoarie pentru citirea si recitirea poeziei orientale care, mie unuia, mi se pare cam „uitata“ pe nedrept aici, in spatiile psiho-etno-culturale europene. Nu, nu rezista banalul si lenesul argument, ca Navoi ori Firdousi, Hafiz ori Saadi (ca sa nu mai vorbim (si) de mereu actualul Khayyam!) nu mai sunt „la moda“. Dimpotriva, spiritul esentializat in operele acestor si altor mari creatori care, vorba lui Borges, fiecare in parte, nu sunt atat un literat, cat o literatura, nu (re)simte influenta timpului, pe care-l transgreseaza din epoca in epoca, spre a contribui perpetuu la dezvaluirea si intelegerea dialecticii spiritului uman universal, ne-localist, ne-oriental, ne-islamic, stricto sensus vorbind. Unde mai punem ca astazi e de-a dreptul anacronica si inadecvata tentativa abordarii problemei „concurentei“ pe criterii de valabilitate si actualitate, intre antichitate, clasicism, romantism, simbolism, imagism, futurism (dar… retro-ism?), avangardism… Exegetii au ajuns, in fine, se pare, la concluzia ca nici unul din stilurile afirmate pe parcursul epocilor nu poate fi luat drept punct culminat al artei, literaturii, deoarece fiecare din ele nu reprezinta un mod singular valabil de a recepta lumea cu toate ale ei. In spatiul european sau islamic, nipon sau latino-american, chinez sau nord-american. Din acest considerent, ca cititor sau peregrin in cuprinderile civilizatiei orientale, idem, islamice, inteleg semnificatiile artistice, inclusiv cele literare, ca pe niste experiente/procese de conservare, dar, concomitent, si de transmutatie a semnificatiilor care spiritualizeaza, depasind stadiile pur estetice in orientarea/inaintarea spre unul al chintesentelor, denotatiilor si conotatiilor de ordin existential-filosofic. Astfel, pentru scriitorul preocupat (si) de aceste spatii, istoria si cultura islamica sunt imanent fructuoase in planul inspiratiei, care ar fi un fericit acord al institutiei cu intamplarea, cunoasterea, dar si cu norocul, cu sansa. Fireste, si cu inteligenta, studiul, experienta proprie de creatie. In fine, cu constiinta modelata (si) de toate cele amintite pana aici.
|
