Leo BUTNARU

despre Leonid DOBICIN

S-a nascut intr-o famile de medici din Liutin, gubernia Vitebsk, Letonia. Invata la gimnaziul din Dvinsk (Daugavpils). In 1916 absolveste Institutul Politehnic din Petersburg. Peste doi ani se stabileste la Briansk, unde, un timp, este profesor de scoala si statistician. In primavara anului 1924 ii expediaza lui Mihail Kuzmin, la Leningrad, un volum-manuscris din 5 nuvele, insa fara a primi raspuns. In august,  revista „Contemporanul rus” ii publica nuvela „Intalnirile cu Liz”. Pentru a i se defini o tipologie, prozatorul Leonid Dobacin este asemuit cu James Joyce. Ambilor le este caracteristica religiozitatea extra-confesionala, semnul/ursita fiului abandonat; in „odiseile” lor anume atare personaj este simpatizat de autor. Dar, in mare, subiectele lui Dobacin sunt oarecum indiferente fata de bine si de rau, naratorul tinandu-se de/pe pozitia neutra  a cronicarului/reporterului. E o metoda indicata pentru inlocuirea stilisticii traditionale ce presupune o fabula cap-coada, stanga-dreapta, rezolvarea novatoare mizand pe montaj, caleidoscopicitate si, ziceam, pe no comment. Insa o anumita atitudine a autorului se poate citi in subtext sau – vorba veche – printre randuri. Precum in cazul cand, in nuvela „Intalnirile cu Liz”, la un moment dat, nitam-nisam, parca, apar si frazele: „Sa mergem, sa mergem, indemna Zolotuhina! Jos Romania!”  Doar atat, in suspans, fara nici o explicatie, fara vreun comentariu „de supra(pe)fata”. Pentru noi, insa, e de inteles ca aceasta e o percutie de ecou a(l) isteriei ruso-imperuialiste declansate de bolsevism dupa unirea Basarabiei cu Patria-mama. Si totusi, care ar fi fost atitudinea autorului fata de acest tipat al Zolotuhinei? E subinteles din fraza imediat urmatoare, exceptional (genial!) de subtila! – „Kukin se eschiva, aratandu-si pingelele gaurite...” Adica, ce ma fac eu, „imperialistul”, cu pantalonii rupti in fund si cu pingelele gaurite, acolo, la 2000 de kilometri departare de Moscova si 1600 de kilometri departare de hotarul, de facto, al Rusiei?... (Bravo, domnule Dobacin! Ramai exceptional de ingenios si in urmatoarele doua fraze: „Au umblat indelung. Se inaltau, fluturand, drapele si, cazand, iti atingeau nasul...” Aceasta atingere ca un, de fapt... dat peste nas! Uite, astia sunt marii prozatori!...) Ar mai trebui de spus ca actiunea se petrece in acelasi spatiu, descris, succint, intr-o alta nuveleta a lui Dobacin, „Ingrijitoarea”: „In spate era cimitirul, in dreapta – casa de corectie, in fata – cazarmele”. Atmosfera suta la suta bolsevic-ruseasca...
In proza lui Dobacin predomina tristetea si nu satira. Precum remarcasera exegetii atenti, „pe campul de lupta” si in istericalele obisnuit-codidiene, ca si cum s-ar fi scris „natura moarta”. Autorul nu observa, nu ia in seama nici un fel de Oameni Mari, nici oarece Idei Mari. Precum nu pare „a observa”            nici omniprezenta putere sovietica. Aceasta, puterea, prin penele/stilourile (cu... rezervor!) vandute ale lichelelor sale nu se zgarcea la cele mai descalificante calificative – „Cartea rusinii”, „Epigonism”, „Vorbe goale” – astfel se intitulau „recenziile” la cartile lui Leonid Dobacin despre care, obiectiv si cu intelegere, in anii 30 a scris doar N. Stepanov.
In 1927 ii apare prima carte, „Intalnirile cu Liz”, peste alti trei ani – a doua, „Portretul”. In 1933 pregateste, dar nu editeaza, volumul „Material”. Peste doi ani publica romanul „Orasul En”, in care se intrevede clar tendinta autorului de a redescoperi „elementele primordiale”, „monadele” artei, in special ale literaturii. Dobacin presupunea ca viata, vazuta la departarea bratului intins, reprezinta anume acea substanta care trebuie, in primul rand, raportata la armonia universala, dar si la cataclismele lumii. Ultima lucrare a sa, „Rudele lui Sura”, apare abia in (ceva) post-sovietism (1993), nuvela incheindu-se simplu...-emblematic (pentru situatia socio-nationala de facto): „Sura se gandi si hotari ca trebuie s-o ia din nou pe cale smecherilor”.

Sfarsitul scriitorului a fost tragic-extrem, invaluit in taina nedreptatilor care i-au si impus cutremuratorul deznodamant de destin ostracizat. In ianuarie 1936, in oficiosul tabloid „Pravda”, apare articolul „In loc de muzica – confuzii”, urmat de inscenarile de la adunarile „profesionale”, la care tinta principala a invinuirilor de tot soiul deveni anume Leonid Dobacin. In ziua de 25 martie, la una din aceste adunari scriitorul reprosa doar printr-o singura fraza, dupa care pleca. Ultima sa scrisoare, adresata lui Kornei Ciukovski, se incheia cu fraza: „Iar pe mine nu ma mai cautati – voi pleca spre taramuri departate”. Peste alte 3 zile, informatorul NKVD-ului, care il avea sub urmarire, relata ca Dobacin isi parasise apartamentul, lasandu-i cheile si spunandu-i lui, delatorului, ca nu se va mai intoarce acolo. Din acel moment, de soarta scriitorului nu s-a mai stiut absolut nimic. Disparu in neant... Ca fiinta fizica, haituita. Nu insa si ca prozator de o incontestabila valoare.