...Iau din raftul bibliotecii „Trava zabvenia” (Iarba uitarii) a lui Valentin Kataev, volum aparut in 1967, pe cand venii student la Chisinau si cand nu doar l-am procurat „pentru mai tarziu”, ci l-am si citit, sublinierile, cu pasta rosie, lasandu-mi-le pentru a le STUDIA mai apoi (curios, imi zic, ce imi atragea pe atunci atentia? – recitind (si) astazi cele subliniate, foarte demult, cu sporita... atentie...). Aceasta carte de memorilistica, insa, aparuta nefiresc, parca, la Editura „Detskaia literatura” (Literatura pentru copii), are un rol de pionierat in anumite initieri ale mele de junete si, nu este exclus, chiar in intregul meu destin de scriitor si traducator. Vorba e ca anume din „Iarba uitarii” incepuse un fel de... tinere de mine (a mea) referitoare la o fenomenologie literara absolut „salbatica” (iarba! – a fiarelor, poate...), atunci, pentru invatacelul ce era nu ca indemanat, ci obligat sa invete mostre versificate, anoste din „clasicii” in viata ai „literaturii moldovenesti”, si mici exemple ce ni se propuneau la literatura rusa care nici ele nu erau relevante. „Salbaticia” tinea de prima mea intalnire cu... avangarda rusa! Kataev invoca in amintirile sale mai multe figuri plasmuitoare in universul acelei/acestei fenomenologii, iar din David Burlik chiar reproducea doua poeme (autentice!), „Calareata” si „S liogkim vzdohom tihim sagom” (Cu respir usor cu pas tihnit), care aparusera in al doilea volum „Juvelnicul juzilor” al futuristilor rusi si considerate adevarate capodopere. Ei bine, „Calareata” am tradus-o... acum cateva zile, peste aproape 40 de ani dupa ce o citii intaia oara.
Ce intelesei eu atunci? Imi vine greu sa-mi amintesc... Insa, prin analogie, incerc a ma edifica printr-un alt exemplu, ce tine de tentativele mele de a traduce, acum peste trei decenii, din complicata opera de junete a lui Boris Pasternak, cand poetul era un fervent protagonist al avangardismului de la inceputul secoluli trecut. Asadar, este vorba de poemul „Improvizatie” – il voi transcrie aici in prima varinata de traducere (mai bine zis... cvasitraducere) pe care o infaptuise naivul, desigur, scriitor debutant ce eram:
„Din mana-am hranit stol mare de clape,
Sub batai de aripi si ciocuri.
Spre el intins-am palmele aproape,
In degete-avand mii de focuri.
In bezna, in haul cu valuri pe prund
Pasari iubite nu mai erau blande –
Pareau sa omoare si viata, si gand
Cu negrele clonturi tari si flamande.
Stanci mari pandeau in noapte ascunse,
De sus curgea negrul dohot in ceasca.
Barcile toate – surcele distruse,
Si pajuri spre coate se-arunca si musca.
Iar miezul de noapte absent sta pe mal.
Pare ca puii mai vor inca hrana,
Si maicile lor cu ciocuri-pumnal
Ucid pentru viata cantului-rana”.
Curajos, ce mai, junele ala dragoman! – S-a luat de... Pasternak, crezand ca-i sta in puteri apropierea, sa zic asa, de celebritatea acestuia. Dar ce sa mai vorbim! – Nu iesi (nu-mi iesi...) decat un exercitiu, o aproximare, o potrivire de detalii, o... libera sau chiar libertina traducere, nu prea apropiata de mesajul „concret” al originalului. Ce credeam eu – acela, june traducator cutezator? Ca Boris Pasternak ar putea merge ca si Musa Gialil (primele traduceri publicate – in ziarul „Tinerimea Moldovei” – le-am avut anume din el) sau Rasul Gamzatov? Ei bine, pe acestia mai puteam sa-i si... aproximez pe ici-colo, dar pe Pasternak – sa avem pardon! Astazi pot presupune ca junele ce eram nici nu s-a prea adresat dictionarelor, multumindu-se cu superficiala cunoastere a limbii ruse. In orice caz, nu a gasit de cuviinta sa precizeze anumite nuante ale mesajului etc. Nu ca l-as critica pe... mine, pentru ca, din cate inteleg, nu a fost las, in intentie, minele ce eram pe atunci, dar trebuie sa recunosc ca parea oarecum (nitel cam) increzut in sine, luandu-se de piept cu Pasternak, nefericitul laureat Nobel.
Numai ca anume descoperirea acelei probe de traducere a poemului „Improvizatie” din perioada futurista a lui Pasternak (anii 1914–1915) m-a... obligat sa revin la respectivul text, intru a-l romaniza, astazi, conform potentelor si experientei dragomanesti pe care le-am acumulat cu anii (cu deceniile!). Astfel ca nu am decat sa reproduc si a doua varianta a traducerii, realizata in 2006, in vederea includerii intr-o eventuala panorama a avangardei poetice rusesti. Iat-o:
„Din palma hranii claviatura – stol de clape
Sub batai de aripi, plesnete, croncanire,
In varful degetelor stand, le-ntinsei mana aproape,
Si noaptea se freca de coate sub maneci in rasucire.
Si era intuneric. Si un helesteu cu apa amara
Valura, valura. – Si pasari din specia te iubesc
Pareau mai curand sa omoare, decat sa moara,
Tipatoare, negre, cu clontul dur, diavolesc.
Si era helesteul. Si intuneric era.
Pluteau oale cu dohotul miezului de noapte.
Si val dupa val pe dedesubt luntrea rodeau
Si pasarile tot mai loveau cu clontul in coate.
Si noaptea se clati sub al zagazului laringe.
Se parea, cata vreme puiganul nu e hranit,
Femelele mai curand vor ucide, decat si-ar stinge
Ruladele-n tipatorul lor gatlej harcait”.
Dar sa vedeti cum se leaga lucrurile (daca le constientizezi, totusi, – si pe ele si legatura dintre ele): astazi sunt sigur ca si acea prima, stangace, aproximativa traducere a respectivului poem al lui Boris Pasternak ma predispuse sa citesc intr-un mod (si... moft?!) mai special volumul de memorialistica „Iarba uitarii”. Astfel ca nu a fost deloc intamplator ca, de cum ma gandii la respectiva carte a lui Valentin Kataev, ca magnetizat, pot spune, indata ma si indreptai spre locul unde se afla in biblioteca, chiar daca nu a fost sa-l recitesc (...sa-l frecventez) de ani si ani de zile! Acest detaliu ma convinge (si el) ca „Iarba uitarii” a intrat emblematic in psihologia-sistemul memoriei mele atat cat este dansa in stare sa nu uite. Sa nu uite si din motivul ca ea, memoria, actioneaza/procedeaza/„proceseaza” selectiv, in mod simpatetic: retine ceea ce i-a atras atentia/interesul in mod special. Pentru mai tinerii mei prieteni si colegi, gasesc de cuviinta sa transcriu aici si cateva din primele fraze subliniate in cartea lui Kataev, idei care sunt sigur ca, unora, le-ar putea fi de real folos in autoedificarea prin – si in – literatura.
Asadar, cu lectura de acum aproape patru decenii sunt(em) – abia! – la pagina 30 si redau o spusa a lui Ivan Bunin (in libera expunere a lui Kataev): „Trebuie sa scrii versuri in fiecare zi, asemeni cum vioristul sau pianistul trebuie sa exerseze, sa cante la instrumentele lor zilnic, fara intreruperi. In caz contrar talentul dumitale neaparat va saraci, va seca, asemeni fantanii din care multa vreme nu s-a scos apa. Dar despre ce sa scrii? Despre orice. Daca la moment nu ai nici o tema, vreo idee anume, pur si simplu scrie despre tot ce vezi. Iata, alearga un caine cu limba scoasa, – spuse el, privind prin geam, – descrie cainele. Un catren, doua. (S.a.m.d.)”. Presupun ca mi se parusera importante sfaturile pe care Bunin i le dadea lui... Kataev, in tineretea acestuia. Eu unul le transferam, vede-se, in tineretea si nestiinta mea!
Si, in finalul acestor note pseudosintetice, sa zic, dar suta la suta simpatetice, va asigur, cu titlu de omagiu adus lui Boris Pasternak, unul din poemele caruia devenise (...jertfit!) primul meu cobai in depistarea secretelor artei traducerii, sa ne amintim de el intr-o scurtisima nota biobibliografica ce, sper, ii va indruma pe mai multi cititori si spre cartile sale.
S-a nascut in anul 1890 la Moscova in familia pictorului L. Pasternak si a pianistei R. Kaufman. In casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. In copilarie, ia lectii de pictura, apoi, in anii 1903-1908, se pregatea serios pentru o cariera de compozitor. Studiaza filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflandu-se la Universitatea germana din Marburg, frecventand cursurile celebrului filosof G. Cohen. Numai ca dupa absolvirea universitatii se dedica activitatii literare. Inceputurile poetice i se orienteaza spre simbolism, insa in 1914 intra in grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardista se remarca in primele-i – „Gemene in nori” (1913) si „Peste bariere” (1917). Personalizarea sa „canonica” este evidenta in a treia carte, „Sora mea – viata” (1922), care ar reprezenta, parca, un jurnal din vara anului 1917, vara dintre doua revolutii si, se poate spune, doua Rusii. Insusi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici incolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse. In 1927 paraseste LEF-ul (Frontul de Stanga al Artei), adica si avangardismul, orientandu-se in albia unui neo-clasicism de o distincta individualitate, in cazul sau echivalenta, incontestabil, cu originalitatea. Intre anii 1946-1955 isi scrie una din principalele carti, romanul „Doctorul Jivago”, in care sunt abordate eternele ecuatii viata-moarte, intemeierea existentei umane pe/in cultura si istorie, rolul artei si naturii intru depasirea dezarmoniilor pe care le cauzeaza moartea, razboiul, revolutiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, aparand, in 1957, in Italia, dupa care urmeaza versiunile engleza, franceza, germana, suedeza. In 1958 lui B. Pasternak i se acorda Premiul Nobel, fapt ce declanseaza in URSS o furibunda campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (stramb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punandu-se pe rol chiar si un dosar ce stipula „tradarea de patrie”. B. Pasternak refuza premiul. (Printre altele, in „Declaratia TASS” (2.11.1958) – ca in timp... de razboi, nu?! – se spunea ca: „In cazul in care B. L. Pasternak va dori sa paraseasca pentru totdeauna Uniunea Sovietica, oranduirea sociala si poporul pe care le-a calomniat in opul sau antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia sa plece din Uniunea Sovietica si sa incerce personal toate „minunatiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenitan.) Diploma si medalia Premiului Nobel avea sa le primeasca, in 1989, fiul scriitorului.
Boris Pasternak este si unul din redutabilii traducatori din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzina. Si era firesc sa vorbim de un mare poet si in egala masura – traducator de exceptie. |
