I. In zodia tratativelor
S-ar fi putut crede ca, dupa atatea secole de travaliu propriu-zis si asiduu in arta – sau... (so)arta – traducerii si de teoretizare despre atare captivanta intamplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” si alte fire ideatice interpretative in ariile respectivei fenomenologii care ii inlesneste lumii comunicarea (dar ii si sporeste... desfatarea). Sau – de ce nu? – le ajuta popoarelor lumii sa iasa din starea de insula, spre a forma continente spirituale nu doar „coasta in coasta, hotar in hotar”, ci, bineinteles, continente... tansoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu si cel figurat, intru (con)sens. Ba chiar de a face din intreg globul pamantesc un continent de intercomunicare cu sine insusi. (Am impresia ca dejatenta tautologizarii este aproape inevitabila in suprasaturatul (de sine insusi?), ca entropie, act dialogic postmodern (...non-stop, 24 din 24!), ceea ce se (re)simte si in cele cateva fraze, pe care le-am incondeiat/incomputerizat pana aici. Iar notiunea de entropie, care defineste DEX-online (!) (da, da, deschideti: www.dexonilne.ro) marimea fundamentala in teoria informatiei, ce indica cantitatea de sensuri, sa zic asa, raportata la un element al mesajului transmis – adica (maria sa) entropia – mie unuia imi suna aproape religos – ca parohia, episcopia etc., si – cu pioasa – va asigur – extinedere de sensosubiectivitate – ... ca euharistia, drept impartasanie, din cuvant si prin cuvant, intre limbi si popoare, intre carti si cetati, spre pacea bunei intelegeri si imbogatiri mutuale cu minuni ale artei cuvintelor, zisa – beletristica, literatura.)
Insa iata ca mereu surprinzatorul domn Umberto Eco multiplica grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discutiilor asupra subiectului dat – traducerea, formuland teze si, concomitent, antiteze memorabile, ce fortifica baza teoretica a metodelor de receptare si analiza a traducerii, ca arta, fenomenologie sau simpla, dar inevitabila – deci, si inestimabila – indeletnicire umana. In prefata lucrarii sale „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape acelasi lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ acelasi...), celebrul literat italian spune ca nu are intentia de a o da drept „carte despre teoria traducerii (ii lipseste o sistematizare corespunzatoare) din simplul motiv ca infinitele probleme ale traductologiei raman si de aici incolo deschise”. Este demna de atentie aceasta remarca ce vine din partea unui scriitor si teoretician care s-a remarcat si ca un eminent traducator, italienizand lucrari ale unor autori de maxima dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval...
Si iata prima formula-concept surprinzatoare, (a)dusa in ariile diplomatiei ca atare (care, se spune, n-ar fi decat „arta compromisurilor”) – zice Eco ca dragomania, alias – moderna traducere „este o procedura... care se intampla sub semnul tratativelor”. Cum sa nu atraga atentia un astfel de cvasiadagiu, hai sa zic, scos din sfera banalizarii sale in aceasta lume – aproape – a noastra care, sub toate aspectele, pare a fi anume una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor invedereaza anume dovada diversitatii de opinie. In diplomatie si nu numai. (Ca sa ramanem in sfera a ceea ce se poate fructifica eficace si facand abstractie de cealalta parte a starii de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza incapatanarii, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adica si a inaltei diplomatii, ca element inclus, in arta traducerii este „dictata” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur si simplu sa (inter)comunice, ci sa si pastreze (menajeze) cel mai inalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. (Vai, ce mai probleme au traducatorii de filosofie!... Nu o singura data, „coincidentele” si divergentele – astea, fara a fi luate intre ghilimele, – se amesteca intr-un fel de „aproximatie” ineluctabila, (...neaparata), de usoara sau ceva mai grava resemnare – de moment, pentru ca alti filosofi-traducatori nu renunta: revin la textele „blestemate”, ale antichitatii sau modernitatii, patricienilor, patristicienilor sau avangardistilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., impanate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri... zenital-infernale; adica, si ca niste... furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atat de necesare comunicari umane profundo-superioare, mereu captivante, atractive si dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!... Plus mereu imprevizibilele... – dreapta-stanga sensuri zig-zag-ate!)
In continuare (de dorinta intru comunicare), Umberto Eco „insinueaza” subtil-subtextual ideea conform careia o prea mare ravna intru minutioasa teoretizare asupra metodelor si gradualitatilor – ca „doza de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante in „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, cand traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie sa fii (cat mai mult)... ArTistofan, decat (...pardon) – teoretician. Si aici imi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegetii, teoreticienii constatara ca ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei emisera fericita constatare conform careia putem fi siguri ca, daca Verlaine ar fi scris in ruseste, ar fi scris anume astfel, precum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adica, si in acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomatiei in literatura care, ca si diplomatia propriu-zis(a), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate in domeniu, precum e Pasternak, cam impune si regulile jocului – cu acceptiile, deceptiile, constatarile, doleantele, resemnarile si, deci, cu respectarea de catre parti a anumitor dozaje in arta compromisurilor – adica, nu e obligatoriu sa cedeze prea mult ambele parti; una – mai multisor, cealalta – nu chiar atat etc. De, diplomatie, politica, adica...)
Iar faptul ca, la randul sau, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan in multe, foarte multe limbi, nu de putine ori el insusi a trebuit sa se angajeze „in tratative” cu traducatorii sai francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povesteste, „cu cartile pe masa”, – oferind exemple concrete, in aceeasi carte (uite, nu poti sa-i spui – studiu, exegeza anume din cauza sus-invocatului, deja, liberalism de bun simt, pana la paciuirea... extraliterara, aproape, a autorului) – „Dire quasi la stessa cosa”.
Bineinteles, expansiva noastra ruda italiana nu ar fi avut timp sa duca tratative cu toti dragomanii din lume, ce isi pliasera interesul pe romanele sale care – sa amintim – au fost transpuse in peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, ramane in picioare si merita a fi sustinuta anume cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Sa admitem ca teoria tinde spre puritate (nealterat), fara de care experienta poate sa si se descurce, insa ar fi interesant sa intelegem in ce masura si fara de ce inca s-ar putea descurca experienta. De unde si opinia ca traducerea se bazeaza pe ceva asemanator tratativelor, deoarece acestea si constituie procesul de baza, in timpul caruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie sa se renunte la altele posibile. In ultima instanta, partile trebuie sa iasa din acest proces cu un sentiment de satisfactie reciproc(a), tinand minte regula de aur conform careia este imposibil sa detii totul”. Astfel, prin aceasta quasi la stessa cosa se generalizeaza si alte formule, cunoscute pana la (de asemenea) memorabila – s-o recunoastem si parca ceva mai „proaspata” – zicere a lui Eco tratative, in rezultatul carora ambele parti se aleg cu aproape rezultatul scontat si nicidecum cu intregul. Acesta este pur si simplu imposibil, chiar cand se traduc geniile inde ele. Chiar in cazul cand ar traduce insusi ingerii! (Sau, meticulosi, – inginerii...) (Numai ca, probabil, acestia / aceia, ingerii, vorbesc o singura limba si nu au nevoie de a se califica in dragomanie. De la un capat la celalalt al(e) cerului – un singur cuvant, inteles tuturor! – Cuvantul care a fost la Incepu, dar nu va fi si la... Sfarsit. Sfarsitul vizeaza omul, dar nu si Ingerul, caruia ii este asigurata vesnicia...) Acest aproape era / este prezent si in precedentele adagiuri referitoare la tema in cauza: ca, chipurile, traducerea nu ar fi decat un sarut prin... sticla; sau reversul unei cusaturi pe canava, tesaturi; sau ca ar fi asemeni femeii-doamne: daca e fidela – nu e frumoasa, daca e frumoasa – nu e fidela etc. Altceva e cat poate fi de departe acest... aproape! Adica, in ce masura datul aproape (quasi) permite departarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupati iarasi meticulosii (poate ca si... tipicarii) teoreticieni pe care, fara a-i ignora, Eco pare, pur si simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, si... a-i fenta...), propunand propriile pareri / deductii. Astfel ca dansul pune in relatie aproapele traducerii de original nu in sens juxtalinear, ci inalta fapta transferului de scris-sens dintr-o limba in alta in spatiile diafanului, finetei de perceptie (si... acceptie!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului – (Cat de usor pare a se traduce din italiana in romana: effetto del testo = efectul textului... Dar inselatoare iluzie!) – asupra caruia ne vom opri data viitoare.
P.S. Sa ne amintim, dimpreuna cu tinerii nostri cititori, unele date despre celebrisimul nostru contemporan Umberto Eco: Nascut la 5 ianuarie 1932. Scriitor, semiotician si filosof italian (fara pretentia de a fi numit... National...). Autor de romane, eseuri, tratate academice si carti pentru copii. Profesor de semiotica la cateva din renumitele universitati europene si americane, abordand aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre. Activitatea sa de cercetator vizeaza estetica medievala, arta avangardista, fenomenele legate de „cultura de masa”, formularea unei teorii semiotice coerente. Este autorul a numeroase lucrari, intre care Opera deschisa, Tratat de semiotica generala, Lector in fabula.
In 1980 s-a impus ca romancier, cu memorabilul roman Numele trandafirului, urmat de Pendulul lui Foucault si Insula din ziua de ieri. A mai publicat volumele In ce cred cei ce nu cred; In cautarea limbii perfecte; Misterioasa flacara a reginei Loana; Cum se face o teza de licenta. Disciplinele umaniste.
II. Efectul textului sau micsorarea distantelor
Prin urmare, ce ar insemna efetto del testo = efectul textului? – ca sa filiem, interogativ, firul ideatic din articolul precedent. Pornind de la premisa ca scrisul – sa-l luam in calcul, in primul rand, pe cel ce are (si) functii / calitati estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie sa produca acelasi efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesara, o sinteza atavico-izomorfa, sa zic asa, cand descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularitatilor pe care le avu al sau (de, o usoara intorsatura stilistica arhaizanta...) parinte-sorginte, daca se poate numi (si) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relatie de sugestie-efect-impresie izomorfica, o legatura-corespondenta de cat mai apropiata (identitatea ar fi, totusi, exclusa) afinitate de structura, atat sub aspect semantic, cat si sintactic, stilistic, fonetic (cand e vorba de aliteratii, apofonie, jocuri de cuvinte), iar in cazul poeziei – si de similitudini metrice, de constructie prozodica recognoscibila in original si, poate cel mai important efect, – cel al ascendentei (si, concomitent... descendentei!) emotionale. Adica, celebrul cercetator italian se mentine – pe acest segment teoretic – in raza echivalentei functionale, utilizate de multi exegeti ai artei traducerii.
Spre a se ajunge la reproducerea, dar, mai bine zis, – crearea-recrearea starii de efect (scontat) este nevoie de un anume (Ar putea fi mai multe? Nu e exclus...) mod de interpretare a originalului. Si aici intervine – discret, chiar... misterios (daca ne gandim ca si traducerea are nevoie de talent, intuitie artistica, inspiratie – lucruri ramase ca si... zeiesti-ezoterice), – deci, intervine necesitatea de a depista dominantele matricei (intentio operis). Iar din cele deduse-marturisite de Eco in continuare – pornind de la propria sa experienta de traducator – un tanar aspirant la gloria de dragoman (cu toate actele si... aprecierile exegetice in regula) poate afla ca nu e obligator sa fie extrem de rigid in receptarea trasaturilor (unele din ele – chiar... dominante) pe care le invedereaza originalul, ca ar putea fi mai relaxat, dar si mai inventiv in limba (si literatura) in care transfera o opera „straina” (o traducere meritorie face sa cada de la sine acest termen – „straina” – cu tot cu perechea-i de ghilimele: nu o singura data, unele lucrari traduse au fost percepute, tratate ca... originale in limba in care au fost transplantate). Pentru ca ce spune, instructiv, cu autoritate, Eco? – In translarea „Silviei” lui Nerval el s-a diferentiat de traducatorii precedenti, care considerau ca dominante aspectele sintactice si lexicale, in timp ce Eco „pedaleaza” pe componenta metrico-ritmica, marturisind ca, in mai multe cazuri, „eu am renuntat la convertibilitatea lexicala si sintactica, deoarece consideram ca nivelul (planul) cu adevarat important era anume cel metric.... Nu m-a interesat prea mult traducerea juxtalineara a textului, mai curand tinzand sa produc (invoc) aceeasi impresie care, conform interpretarii mele, textul ar fi vrut sa o produca asupra cititorului”. Prin urmare, traducerea ca proces trebuie inteleasa, inainte de toate, drept interpretare; abia dupa depistarea intentiilor de adancime ale originalului se poate recurge la „tratative” ce privesc alte niveluri, planuri, aspecte etc. Astfel, in scopul si maiestria trducerii intervine, iminent, legea compensatiei (dar numai dupa etapa de tratative), cand se pune in balanta renuntarea la (din original) si castigul a (in textul tradus). Cele mai dificile insa sunt, probabil, momentele in care pierderea nu mai poate fi compensata; e o pierdere... absoluta, definitiva. Pentru ca traducerea, tinand si ea de arta, cere jertfe, – nu? (Ca sa amintim de un celebrisim adagiu.) Pe de alta parte, mie unuia mi se pare ca arta tratativelorsi arta renuntarilor – pentru a se ajunge la adevarata arta a traducerilor – tin de aceeasi categorie (a creatiei, maiestriei) ca ars combinatoria – stiinta combinatiilor, scoasa din dialectica scolasticii tarzii si adusa in imensa arie a sistemului formalizat de semne (texte!), in care se cauta tipurile optime de relatii intre original si traducere. Nu, notiunea de stiinta nu e straina domeniului, odata ce Umberto Eco, cand se refera la – uneori – inevitabilele pierderi absolute, zice ca trebuie sa se recurga la extrema ratio care „marturiseste despre infrangere”. Dar – de ce nu? – si despre anumite victorii poate marturisi tot ea, aceasta judecata in ultima instanta.
Bineinteles, „pierderea absoluta” e numai a unui singur element din intregul (con)text al transferurilor semantice, emotive dintre original si derivat (am putea spune – subiectiv, desigur, – si astfel). In mare, ramane a ne edifica in ce masura in transmiterea „efectului textului” poate fi modificat (substituit, imputinat sau augmentat) denotatul. Eco subliniaza ca (si) in acest caz nu exista legi imuabile. Fiecare traducator in parte cauta propriile rezolvari de oricare ordin, pentru a(-si) atinge scopul, pe care-l considera a fi ca atare: scop. Ar fi bine (sau, poate, foarte bine, insa nicidecum – ideal) ca pierderile sa tina de fondul microsensurilor (Eco se refera, de fapt, la: macropropozitii), iar castigurile – de macrosensuri (acestea putand fi de tipuri si niveluri diferite), ca tendinta de micsorare a distantelor culturale, caracteristice (in sensul derivat din: caracter) dintre original si traducere.
In finalitatea traducerii, ca tendinta – respectata – de ansamblu, Eco pledeaza pentru onestitate, chiar cu riscul de a nu aduce... imbunatatiri (posibile, tentante, de altfel) calitatii acesteia. Teoreticianul italian mentioneaza ca cititorului trebuie sa i se lase posibilitatea de-a afla de scaderile, partile slabe ale originalului care nu trebuie ameleorat, „ajutat” de a se infatisa, adica, optimizat opticii noului sau cititor – de alta limba, al altei literaturi. Anume la acesta gandindu-se, la cititorul... „strain” care, de fapt, odata pus in fata unei opere sau alteia, originale sau traduse, e pur si simplu cititorul (implicit – si apreciatorul); asadar, un traducator prea grijuliu ar putea ceda ispitei de a... imbunatati textul-matrice, apeland la cosmetizari, dar si explicatii, un fel de expunere in – spunere, sa zic. Una din legitati (nici pe depare cea de aur, totusi) ar trebui sa pledeze pentru echilibrul dintre cerintele de fidelitate fata de original si necesitatile de a face textul adus intr-o alta albie lingvistica (dar – si psihologica) nu numai inteles, ci si agreabil cititorului (nou, ca sa nu-i mai zicem „strain”). E o sarcina deloc simpla, deoarece traducatorul este tinut mereu in sahul dihotomiei – de a se orienta la sursa sau la cititor. Si de aceasta data, un dragoman cu adevarat talentat, dar – obligatoriu – si inteligent recuge la (discreta, sa zicem) metoda a alternantei – la un moment sau altul dandu-i prioritate (neafisat, spuneam) unuia din cele doua imperative, in cazurile fericite – sintetizandu-le (...ajungand, ca si cum, la un fel de... tertium inclus). Anume sinteza rezolva, sub aspect artistic, estetic, diviziunile (spre a nu le permite sa ajunga dezbin) arhaizare / modernizare si explicare / adaptare. Iar sinteza generala a procesului de traducere, ca rezultat final, – aceeasi opera de arta (re)modelata intr-o alta limba – mie unuia mi se pare a avea o sinonimie, usor metaforica, ce s-ar putea numi anume: micsorarea distantelor. |
