LIDIA
1
De brat ii atarna cosul cu cumparaturi. Zaiteva scoase apa de colonie „Voyage”, admirandu-i eticheta: niste calatori cu saniile. Mirosi. Cu mana dreapta ducea la buzele cu mustacioara alba de crema o inghetata de cinci copeici.
Revarsa-te vesel,
Cant pionieresc!
Un coples indesat, cu manecile suflecate, cu pufusor pe obraji, pasea pe de laturi si, privind la picioarele marsaluitorilor, striga cu fermitate:
- Stangul!
- Si cine-ar fi asta? intreba Zaiteva.
- Instructorul, piui o fetita blonda ce tinea in maini o fata de perna pe care, dupa ce privi spre Zaiteva, o desfacu deasupra capului si prinse a alerga contra vantului. La portita inchisa astepta Petyka.
- Buna ziua, spuse el. S-a inecat un soldat.
Se asezara la masa de sub mar. Petyka raspundea temele de la lectii. Zaiteva privea distrata spre gard.
Miscandu-se in volute, albeau norii. Pe un delusor ce semana a masina blindata se afla o bisericuta tupilata si surie cu o cupola turtita.
– Raiul a fost o minunata gradina in orient.
Minunata gradina!...
Dupa pranz, sotul citea ziarul.
– Bravo chinezilor, se entuziasma el.
Terminandu-si de baut ceaiul, se culca.
Veni Dudkina– purta rochie albastra. Tot sub mar au stat. La poarta zbiera o capra. Se inveselira. O scarpinara intre coarne si, multumita, animala isi miji ochii galbui cu gene albe.
– Ati dus-o la tapusor? se interesa Dudkina. Pe fundalul sters-siniliu al cerului bisericuta deveni neagra. Se arata luna.
– Am incercat toate lichiorurile, spuse visatoare Dudkina. La Selezniova, la mesele ei pentru invatatori.
2
Intr-o rochie de muselina cu buchetele albastre, Zaiteva desfacu coatele, pentru ca vantul sa-i racoreasca subsuorile transpitare. Josuta Dudkina abia de reusea sa tina pasul. Sotul pufaia din urma.
Svistuniha, cu basma alba pe cap, iesi iute pe poarta. Privea in lungul drumului.
-Primesc icoana, se lauda ea.
- Iar noi – spre inecat, striga sotul.
Se oprira langa cinematograf: erau infatisate faradelegile lui Denikin1. Din pamant ieseau capetele celor inmormantati de vii. Pe o fetiscana o legasera de un copac...
In fata azilului, infirmii jucau zgomotos carti.
– Casa lui Zuev, suspina Dudkina. Aici era terenul de crochet. Inflorea tutunul...
Treceau de-a lungul cazarmei – rosie, cu dunga galbena in jurul ferestrelor. Tinandu-se cate doi-trei de maini, se plimbau soldatii.
Pe malul din dreptul valtorii se inghesuiau spectatorii. Cantau la ghitara. Santinela casca.
Zaiteva rascoli intr-un musuroi – nu care cumva ar fi furnici acolo? Sotul desfacu pachetele cu bucate.
Tineri cu tichii aurii, descheindu-si nasturii, se repezira spre rau.
– Sai, afunda-te si spune: sub lavita! se veseleau ei. Apoi un altul:
– Cat ai inotat tu pe sub apa, ne intrebam, cam cine si unde te-o fi facut. Dudkina isi miji ochii. Sotul pocni din degete.
- Eh, tinerete!
- „Stangul!” rosti visator Zaiteva.
Pe cand se intorceau, au tot flecarit una-alta despre politica.
- De pretutindeni sa-i... pe ei! se infierbanta sotul.
– Ba nu, eu sunt pentru natiuni educate, nu cadea de acord Dudkina.
Se intalnira cu Svistuniha, care deja isi facuse datoria cu icoana si se grabea, cat mai era lumina, sa vada inecatul.
3
Sotul se intoarse bosumflat. Direct de la cancelarie se duse sa se scalde, iar in ulicioara vazu un petec negru de afis cu un potir galben pe el: votati partidul eS-eR2. Isi aminti de trecut, se emotiona... Dupa pranz, se mai inveseli si le spuse noutatea:
– Inecatul a iesit la suprafata apei.
Zaiteva cumpara pioneze. Batea tasnitura unei mici fantani arteziene. In fata statuiei tovarasului Figatner3 se impurpurau begonii josute si muscate.
Se intunecase. Din pom se rupse o creanga. Praful se imprastie-nor.
„Bufetul tuturor gustarilor reci”, citi pe usa Zaiteva.
Intra.
– Mi-am spalat capul, spuse, zambind abatut, stapana grasana cu parul despletit. Am deschis butoiul cu cvas. Am angajat sobarul. Ieri, am preparat o gustare din ou, cartof si mazare – sa-ti lingi degetele, nu alta. Pe masa se afla o scrumiera-palma plina cu chistoci. Doua roze fara picioruse pluteau intr-o farfurioara.
Intra o fetiscana uda-lioarca si, tragand cu ochii in jur, isi desprinse bluza ce i se lipise de sani.
– Curcubeul!
Fetiscana o zbughi afara. Iesi si stapana in cerdac.
Indesat la trup, fara centura, descult, fluturand un capat de bat, instructorul de pionieri mana tapul pe strada.
– E al lor? intreba Zaiteva.
Un nor codas se departa si el. Larmuiau vrabiile. Baietandrii umplura drumul, marsaluind:
Rosia Armata, frate,
E mai tare decat toate!
Cu mersul impleticit veneau vacile. Plina de importanta si alba, clatinandu-si coapsele rotunde, trecea capra cu coada imbarligata. Zaiteva o striga:
- Lidia, Lidia!
– Lidia, Lidia! prinsera a striga si infirmii, scotand capetele prin ferestre. Asfintitul lumina un afis cu patru palarii4. Se canta vals. La fereastra pravalioarei atarna o ranita.
– Jorjik, striga Svistuniha, oprindu-se in loc cu galetile in mana. Era vorba ca, mai inainte, Lidiei i se spunea Jorjik: Zaiteva o rebotezase.
- Jorjik nu e nume de femeie, preciza dansa.
(1925)
________
1. A. Denikin (1872 – 1947) – general albgardist care a luptat contra bolsevicilor.
2. Partidul eS-eR – Partidul Social-Revolutionar, pe timpuri – oponentul bolsevicilor.
3. Iuri P. Figatner (1889-1937) – activist bolsevic.
4. Cvadruplul portret care-i „impreuna” transepocal pe Marks, Engels, Lenin si Stalin.
AJLECT*
Barbatul cobori din tren, scoase oglinjoara si se privi in ea. Spre el veni in fuga telegrafista ce asteptase langa gara.
– Felcer? se interesa ea, ca un copil, privindu-l curioasa.
Ridicandu-si sprancenele ce i se unira la radacina nasului, dansul o privi condescendent:
- Ajlect, se inclina barbatul.
Era lunecos. O lua la brat.
– Ah, se mira telegrafista.
Havuzul din statie era plin si vantul fura stropii, ducandu-i dincolo de micul bazin de ciment.
– Incoace.
Din trei parti, negreau acareturi, baltoacele erau incretite de suflarea vantisorului. Prin pojghita de gheata razbeau fire de iarba.
Urcara in fuga scarile. La bucatarie, isi scoasera paltoanele, atarnandu-le de cuiele batute in usa.
In odaita era cald. Dupa un paravan, se auzea respiratia mamei.
- S-o trezesc? intreba telegrafista, dupa ce privi dincolo si reveni in varful degetelor.
- Nu, spuse el, facand galant cu mana. Mai e mult pana la tren, las’ sa doarma.
Intorcandu-se, ea se strecura in bucatarie si prinse a hodorogi cu samovarul.
In glastra infloreau ciclamele. Ajlect-ul le mirosi. Pe sub fereastra trecea un drum pe care se imprastiasera paie. Dupa gard mai era inca zapada din care se aratau vrejuri. Stateau la un ceai si discutau incetisor despre oras.
– Interesanta viata, se entuziasma ajlect-ul. Mary Pickford canta minunat.
Privind focul si, zambind a rade, el se ingandura. Sprancenele ii erau ridicate. Peste buza, lucea un firicel de par ce nu fusese luat de brici.
Se mutara pe divan si statura in umbra. Soba incalzea. Samovarul amuti si prinse din nou a clipoci.
– Jeni Hugo e bruneta, se revarsa ajlect-ul, incantat de propria-i prestanta. Va seamana leit.
Strangandu-si picioarele si ghemuindu-se, telegrafista tacea. Ochii ii erau semiinchisi si intunecati de la pupilele dilatate ca de la antropin.
- Tremurati, constata ajlect-ul. Ati racit. V-a facut-o primavara.
- Ba nu, sunt sanatoasa, spuse ea, clantanind din dinti. Poate ca doar ferestruica.
El privi intr-o parte, in alta:
– E inchisa. Puneti-va paltonul. O sa va dau ceva pentru transpiratie. Trebuie sa aveti grija de dumneavoastra, inainte de a iesi din casa sa va imbracati adecvat situatiei.
Ea se ridica de pe divan si se duse sa spele vesela, bocanind in lavoar.
Ajlect-ul se ridica, trecu in varful degetelor, lua notele de pe masa, citi titlul si mieuna o romanta. Mama se trezi.
______________
1. In original: Lekpom – prescurtat de la: lektorskii pomosnik = ajutor de lector, de unde si forma romaneasca presurtata: Ajlect.
TATAL
La mormantul aviatorului era o cruce in forma de elice. Interesantele coroane din flori de hartie stateau care si unde. De dupa artari privea o biserica pantecoasa cu geamurile sparte. Teiul era ocolit de o banca ovala.
Traversand cimitirul, tatal isi ducea baietii la scaldat. Dupa tufari, acolo, unde-i hameiul, era inmormantata mama lor.
– La intoarcere o sa trecem pe la ea, spuse tatal, ca sa nu intarziem la valuri. Suna sirena.
- Mai repede, strigara copiii.
- Mai repede, se grabi si tatal.
O luara la fuga. Peste poarta statea un inger, desenat pe tabla si taiat din ea.
Alergau pe cararuie si auzira din nou sirena.
– Intarziem, ii grabea tatal.
Inimile bateau des, in cap le vuia.
Aruncandu-si giacele, in sfarsit ajunsera si, scotandu-si picioarele din pataloni, cazura la pamant: reusira la timp.
Din dreapta duduia, se apropia trena de fum. De dupa tufis, se arata nasul vaporului, alb. Sarira mai spre marginea malului, prinsera a dantui, fluturandu-si chipiurile. Comanda un capitan statuar, maret. Vuiau zbaturile, clipocea spuma, fierbea siajul lasat in apa. Se asezara, deoarece, de pe punte, piezis, ii privea o femeie care statea cu genunchii imbratisati.
- Stiobalc! se izbi de mal primul val.
- Mai repede! strigara, aruncandu-se in apa.
Raul era cat o mare.
- Uf! strigau oamenii si sareau.
- Uf! striga tatal, tinandu-si copiii in brate si sarind.
- Iha! Iha! strigau ei, icolacindu-si manutele dupa grumajii lui si tipand.
Valurile se potolira cu totul. Facand-o pe sirena vaporului, tatal umbla in patru labe prin apa. Coplesii calareau pe el. Apoi prinse a se spala si ei ii frecau spatele, ca cei mari. Indreptandu-se din spate, el se studia si-si juca muschii: seara, trebuia sa se duca la Liubovy Ivanovna. Isi zicea:
– In schimb, nu sunt un tata rau. Pornira indarat fara graba.
– De-o iai repede, geaba te-ai scaldat, zise tatal. Indelung timp, urcara pe cararusa. Suflau in papadii si peneau de petale romanitele. Se intorceau si priveau in jos. Pe mal, vacile se indreptau spre rau. Din vreme in vreme, cornutele rageau. La statie se aprinsera luminitele. Soarele asfintise. Stelele inca nu aparusera. Ingerul de deasupra portii se intuneca.
– Asteptati-ma aici, spuse tatal de cum ajunsera la tei. Acusi revin.
Baietasii se asezara, scotandu-si sapcutele. Hameiul lumina. Aici tatal se opri, descoperindu-se. Venise in legatura cu Liubovy Ivanovna si se fastacea: ce si cum sa spuna?
Iar baietandrilor le era frica. De sub pamant ar putea sa apara mortii. Din geamurile sparte ale bisericii ar fi putut privi cineva, dintr-acolo s-ar fi putut intinde o mana. De cum reveni tatal, teama li se spulbera.
Era placut sa mearga pe ulitele moi de praf. Ici-colo, ardea cate un felinar. Gheretele luminau. Prin curti, gospodinele discutau cu vacile ceremonioase. In gradina publica orchestra pompierilor canta vals. Tatal cumpara o tigara de foi si doua turte dulci. Taceau, delectandu-se.
LIOSKA
Lioska sari din pat. Mama era de garda. Parca inclinata peste un colac de fantana, abia de albea luna rotunda. Mesteacanul fraged nu-si misca ramurile intunecate. Prin iarba straluceau stropii. Ciugulind ici si colo, clostile cu pui umblau prin curte. Leganandu-si pantecul, imbracata intr-un capot negru cu flori albastre, cobora scarile Trifoniha. In mana avea cheile, iar de brat ii atarna o geanta cu un tigru brodat pe ea.
– Pfu, privi chioras Trifoniha, un purcel? si, grava, se duse dupa chifle.
Intepand cu gluma pe cine intalnea in cale, un sacagiu mustacios hodorogea pe ulita. Praful se ridica somnolent, apoi se asternea din nou.
– Nene, prinse a se ruga plangacios Lioska, ia-ma si pe mine.
Sacagiul ii permise sa urce pe butoi.
Il invidiau muierile ce duceau pe cobilite legaturi de ulcele cu lapte acru, conductoarea cu ochelari, manandu-si vaca, amenintand-o cu un capat de funie, si cei patru pungasi ce stateau la poalele colinei si rascoleau intr-un sac cu boarfe.
– Au spart o mansarda, arata sacagiul spre ei si-l cobori pe Lioska.
Soarele se ridicase si frigea. In ceainaria patroanei Silebina lumina parea cernuta.
Un baietandru de la cinematograf incleia afise pe care scria: „Gratis”, insa Lioska nu stia sa citeasca. In gradinita cu garducean cafeniu, stand pe banca de langa visin, se rasfata la soare un marinar ce canta la balalaica. „Transvaal, Transvaal...”
Era bine in gradinita. Garduceanul se incalzise, soarele-i mangaia omoplatii, mirosea a trifoi.
Marinarul...
Iar mama deja revenise si, privind intr-un ciob de oglinda, se pieptana.
Baura uncrop cu zahar tos si paine. Suflau in cesti. Mama ii interzise sa se duca la rau si, tragand perdeaua, se culca.
Dintr-o data bubui orchestra. Toti se repezira sa vada ce-o fi sa fie. Pionierii cu cravate la gat marsaluiau spre padure. O caruta cu un butoi de cvas hodorogea din urma.
Dupa ei! Cu baietei, cu catei, fluturand din manute, sarind de pe un picior pe altul, dantuind:
– La padure!
In lungul gradinilor, rotind un burete, trecea marinarul. Gulerul albastru ii falfaia, iar la ceafa i se zbenguiau doua panglici.
Marinarul. Indepartandu-se, muzica se ostoia, praful se potolea. Inima lui Liosca se zbatea cu iuteala. El alerga spre rau – dupa marinar.
Marinarul! De pretutindeni se adunara curiosii. Cei ce se scaldau iesisera din apa. Cei ce se tolaneau pe nisip sarira in picioare.
Marinarul!
Cafeniu, ca un ulcior de lut ars, el sari in apa, se afunda, apoi inota energic. Pe bratul sau era tatuata o ancora albastra, muschii i se umflau – semanau cu franzelele pe rafturile pravaliei Silebinei.
– Eu l-am adus, se lauda Lioska.
Era foarte cald. Peste apa, vazduhul valura tremurat. In zbor arcat, pestii tasneau la suprafata. Se aratara barcile, peste marginile carora se aplecau femei cu batiste inflorate, lasandu-si degetele in apa.
Cei ce se scaldau isi masurau puterile inde ei, facand tumbe si mergand in maini.
Iar soarele isi urma calea. Fusese la spate, ajunsese in fata – e timpul de-a pranzi.
Mama astepta. Cartofii fusesera fierti, painea, chifla cu unt – pe masa.
Mesira. S-au saturat. Mama lauda untul. Si-au lins linguritele. Iesira in pridvor.
Pe plapume asternute in curti stateau tolanite vecinele. Leganau pruncii, fredonau incet si, cu cutitele de bucatarie, isi cautau una alteia in cap.
– Hai sa ne aranjam si noi, se bucura mama si intra in casa dupa plapuma.
Se culcara. Lioska ii puse capul pe genunchi si mama prinse a-i rasfira carliontii.
Pe cer trecura niste norisori in vestoane de marinar, norisori ce semanau cu franzelele si vrafurile de lenjerie.
– Fluturasilor, sari dintr-o dat mama, daca e sa ne scaldam – sa ne scaldam cat ne pofteste inima: intarziem la filmul gratis. Gratis! Sarira in picoare, isi legara parul si iesira iute pe poarta. Alergau pe intrecute si radeau, mai apoi potolindu-se si cantand trist:
Rochita sarmanei se-agata de cioturi,
Ramurii i se-mpleteau in plete.
Rupeau iarba inalta si aspra – sa si-o puna sub piciore, cand vor iesi la mal. Din tulpinite curgea seva alba si amara, uscandu-li-se pe degete.
Batand din picioare, inotau si, tipand, isi indoiau genunchii, afundandu-se. La marginea apei, Lioska mesteca cu talpile noroiul. Soarele cobora. Prinsera a-i intepa tantarii.
Broastele oracaiau. Cerul se stinse, iarba se raci.
Partiile croite de roti erau pline cu macinisul prafului care le incalzea picioarele. Grabeau cu totii la „gratis”.
Rasucindu-si mustatile, trecea sacagiul, privind de sus in jos, ca de pe butoi.
Fluturand din maini, de parca ar fi avut funia in ele, se grabea batrana conductoare. Alergau veseli si cei trei hotomani care sparsesera cerdacul.
Era mare harmalaie. Cozi la vanzatorii de inghetata. Fosnea coaja marunta a semintelor de floarea soarelui. In parc luminau felinarele, canta muzica si isi improscau geturile fantanile arteziene. Mama se rataci pe undeva. Cei mici nu erau lasati sa intre in cinematograf. Lioska prinse a boci.
Se intuneca. Muzica se involbura nu prea inalt, se inroura. Silebina statea in pridvor – tihnita, ingandurata, fara a flutura din prosop, fara a striga.
In parculet, la loc umbrit, marinarul canta incet la balalaica: „Transvaal, Transvaal”... Ca si Lioska, nici el nu fusese la „gratis”. E mic. Suspinand, prin curte umbla Trifoniha si, privind incantata o steluta, rumega. Din geanta cu tigru desenat pe ea scoase o placinta si i-o intinse lui Lioska.
Stand pe treptele pragului, prinse a manca, bagandu-si in gura cu ambele manute: placinta era dulce, iar mainile – sarate de la namol si amare de la iarba pe care o rupsese cand mergea cu mama pe mal.
(1926)
CHIROMANTIA
Petrov trase cu placere in piept aerul proaspat si, numarandu-i pe cei care asteptau, se aseza. Ladislas isi ceru scuze, se indeparta de clientul pe care il barbierea si inchise ferestruica.
- Am reusit, zambi Petrov, gandindu-se ca acesta ar fi un semn bun.
Frizerii lucrau in tacere – obosisera, se grabeau si nu se mai dedau amabilitatilor. Clantaneau foarfecele. Se apropia Craciunul. Clopotele fusesera date jos si nu mai duduiau dupa geamuri.
- Pii-u-i, piuia cu sunet de bas un camion si, zguduind strada, se indeparta in viteza.
Petrov nu citea. Doar privea intr-o carte pe care deja o studiase – pe fiecare pagina, avea imprimata imaginea unei palme. O terminase ieri seara si, inchizand-o, se aseza la oglinda si isi aminti niste versulete pe care le invatase, demult, la scoala:
Implinitu-s-a indatorinta
menita mie de dumnezeu.
Tuns si ras, mirosind placut a parfum, Petrov pleca. Mustatile, barbisonul si carliontii blanei de pe la colturile gulerului i se acoperisera de promoroaca. Luna inalta plutea intr-un halou verde. Zapada aspra juca in irizari de scanteieri marunte. Pe ziduri se vedeau, ca ziua, afisele. Petrov deja le citise: muzeul-model „Stiinta” cu sectiile sale de ginecologie, mineralogie si cea dedicata lui Sacco si Vanzetti.
Margarita Titovna locuia nu prea departe. Petrov zambea. Ca de obicei, va zbughi-o in camera vecina, mama o va chema, ea va veni, cascand si leganandu-se in mers, afisand pe chip o grimasa acra. Fara a se jena, el ii va retine mana in mana lui, o va intoarce cu palma in sus, citind ce a fost si ce va fi, de cine ar trebui sa se fereasca. Si ea va asculta cu atentie...
– Margarita Titovna, ii canta Petrov numele in gand, triumfand si mladiindu-se din talie.
Vorbind tare, trecura cu pas iute doi prieteni cu caciuli finlandeze.
– I-am facut o propunere jignitoare, auzi Petrov. Ea nu cazu de acord. Cumpani putin: ea nu cazu de acord – poate fi, de fapt, un semn rau.
Intr-adevar: Margarita Titovna nu era acasa.
– S-a dus la muzeu, spuse mama cu o nota de regret in glas. La atoateziditor nu e la moda, rase ea.
– Mda, zise Petrov, respirand adanc a dezamagire.
– Ne chinuie un soarece si pace, il lua mama cu vorba. In clenciul capcanei am pus o bucatica de slanina si de data aceasta numaidecat se va prinde.
– Se va prinde, izbucni in ras Petrov.
Pasii scartaiau. Firele de telegraf si crengile erau albe. Cu geamurile sale opace biserica privea la luna. Muzeul stralucea, nu alta. Rosii de la lumina unor lampi, niste tablouri minunate stateau atarnate chiar in preajma intrarii. Tema: murise o bulgaroaica, intinsa pe zapada, si un regiment de soldati rusi ii adoptau fiica. O alta: dand la o parte loazele, o gorila se furiseaza spre o zana ce se scalda: „Rapirea femeii”. Petrov se dadu dupa paravan si isi sterse ochelarii.
– Un bilet, ceru el, dupa care isi rasuci mustata, atingandu-si barbisonul si chiromantia, titlul careia i se vedea din buzunar.
Traducere de Leo BUTNARU
|
