René CHAR (Franta)

PIRINEII

Munti ai marilor abuzuri,
Pe crestele turnurilor voastre-nfrigurate
Se stinge ultima raza.

Nimic decat vid si avalansa,

Disperare si regret!

Toti acesti trubaduri neiubiti
Vazut-au albind intr-o vara
Dulcele lor regat pesimist.

Ah! zapada-i de ne-nduplecat
Placandu-i ca se sufera la picioarele ei,
Dorind sa moara inghetata
Cand va trai in nisipuri.

SA TRAIASCA!

Aceasta tara nu e decat o vointa

a spiritului, un contra-mormant.

In tara mea, tandrele probe ale primaverii si pasarile sumar imbracate sunt preferate scopurilor indepartate.

Adevarul asteapta zorii langa o lumanare. Sticla ferestrei e neglijata. Aceasta importa pentru cel atent.

In tara mea, omul emotionat nu este chestionat.

Nu exista umbre bolnave peste barca scufundata.

Buna ziua data pedepsei e necunoscuta-n tara mea.

Nu se imprumuta decat  ceea ce poate fi intors sporit.

Exista frunze, multe frunze-n arborii tarii mele. Crengile sunt libere de-a nu avea fructe.

Nu se crede in buna credinta a invingatorului.

In tara mea, se obisnuieste a multumi.

PE CULMI

Mai asteapta pana vin
Spre-a despica frigul ce ne retine.

Norule, in viata ta la fel de-amenintata ca si a mea.

(O prapastie se cascase-n casa noastra.
De aceea am si plecat pentru-a ne statornici aici.)

PERMISIONARUL

Capcaunul ce e pretutindeni:
Pe chipul in asteptare
Si-n lancezeala care l-a cuprins,
In migratia pasarilor,
Sub prefacatoria calmului;
Capcaunul care-l foloseste pe oricare din noi
Fara-a multumi vreodata,
In casa pe care si-a ridicat-o
In ciuda migrenei vantului;
Ah! daca ni s-ar putea spovedi
Ca el e chiar valetul Mortii.

ADEVARUL VA VA FACE LIBERI

Tu esti lampa, tu esti noapte;
Aceasta ferestruica-i pentru vazul tau,
Aceasta lavita – pentru oboseala ta,
Toate zidurile sunt ale celui pe care claritatea ta il scoate-n lume,
O captivo, o Marie!

TOTUL DIMPREUNA

Secera ce perseverezi in cerul dezunit
In pofida zilei si-a freneziei noastre.
Semiluna ce ne vei depasi atingandu-ne inima,
El ramane-va in noapte.
Legaturi pe care nimic nu le-ntrerupe
Sub calcaiul activ, prin amiezi geroase.

Esti deja aici, primavaratic amurg!
Noi nu eram decat tregi, dar n-am actionat.

CATRE DISPERARE

                  Aceasta mina cu apa dulce-amaruie
                  care este marea sau nimic.

– Eu nu ravnesc mai mult decat mi-ai deschis tu,
Decat apa tremuratoare sub adancu-ti chip
Ce-mi parvine radios si lin, densa si sumbra,
(Trecatori trepadand apasat pe buzele mele
Unde  izbucnesc din abundenta lacrimile),
Mina a memoriei, o inima, in retragere si luptand.

– Las’ sa-ti doarma ancora in adancul nisipului meu,
Sub uraganul de sare unde fruntea ta domina,
Poet cufundator, fiind bucuros,
Caci eu ma atasez inca pregatirilor tale de traversare!

MUNTII TULBURATORI

Ah! acolo mereu e mai neteda solitudinea
Lacrimilor ce urca spre culmi.

Cand se declanseaza avalansa
Si cand un batran vultur neputincios
Tine sa-i revina increderea in sine,
La randu-i fericirea se avanta,
Ajungandu-l la marginea prapastiei.

Vanator rival, n-ai inteles nimic,
Tu cel ce ma depasesti fara graba
In moartea pe care eu o contrazic.

DALA

Curate ploi, femei asteptate,
Fata pe care v-o stergeti,
Paharul menit suferintelor
E chipul revoltei;
Altul, geamul fericitilor,
Tremurand in bataia focului de lemne.

Va iubesc, mistere-ngemanate,
Ma ating de fiecare din voi,
Ma doare si ma simt despovarat.

NOPTILE ECHITABILE

Cu un vant mai puternic,
Cu o lampa mai putin obscura,
Noi trebuie sa ne gasim halta
Unde noaptea va spune „Treceti”;
Si vom sti ca este-adevarat
Cand sticla se va stinge.

O, pamant ajuns atat de fragil!
O, ramura pe care mi se coace bucuria!
Gura cerului e dalba.
Ceea ce, colea, luceste esti tu anume,
Caderea mea, dragostea mea, pierderea mea.

INDRAGOSTITA IN TAINA

Ea puse masa si duse la perfectiune ceea despre care dragostea-i asezata  in fata sa chiar atunci ii vorbea soptit, privind-o tinta-n ochi. O astfel de hrana semana cu ancia-limbuta a unui oboi.
Sub masa, gleznele-i goale dezmiarda caldura iubitului, in timp ce voci pe care dansa nu le aude o complimenteaza. Raza lampii emailate urzeste distractia ei senzuala.
Un pat, prea indepartat, ea stiind, rabdatoare si frematatoare in exilul cearsafurilor parfumate, precum un lac montan care nu va fi nicicand abandonat.

ADOLESCENTUL PALMUIT

Aceleasi lovituri care-l doborau la pamant, concomitent il lansau departe inaintea vietii sale, spre viitorii ani in care, cand ar sangera, aceasta n-ar mai fi din cauza nelegiuirii unuia singur. Precum arbustul revigorat de radacini si care-si lipeste ramii raniti langa propriului trunchi rezistent, mai apoi coborand, de-a-ndaratelea in mutenia invataturii acesteia si in inocenta sa. In fine, se salva, evada si devenea nespus de fericit. Ajungea in lunca si la zagazul  stufarisului  caruia ii mangaie namolul, percepandu-i fosnetul sec. Se parea ca ceea ce pamantul daduse mai nobil si mai perseverent, drept compensatie – il adoptase.
Si-ar reincepe aidoma pana-n clipa-n care, disparand necesitatea de a sfasia, dansul s-ar tinea drept si atent printre oameni, deja mult mai vulnerabil si mai puternic.

DIN COCON

Sarbatoarea, aceasta e bolta cerului de un albastru impulsiv si – in acelasi timp – timpul precipitandu-se a furtuna. Acesta e riscul in care privirea ne urmeaza si ne sustine, fie ca ne interpeleaza, fie ca se bucura. Aceasta e o mare pornire violenta contra unei ordini avantajoase pentru a face sa izbucneasca dragostea... Si  a iesit victorios din Sarbatoare, anume-asa, cand mana  pe umarul nostru ne murmura: „Nu atat de repede...”, aceasta  mana prin care echivocul se straduiesc sa amane intoarcerea la moarte, spre a se arunca in irealizabilul Sarbatorii.

ANOUKIS IAR MAI TARZIU JEANNE

Te-am descoperit la cei pe care-i iubesc, ca pe un fulger de caldura, la fel de inexplicabil ca tu te-ai ridicat la mine, Jeanne, cand, o dimineata constrangatoare a planului tau, tu ne amenintai din stanca in stanca pana la acest sfarsit de sine ce se cheama culme. Fata cu o jumatate de masca pentru bratu-ti retras, degetele mainii tale ravnind umarul tau, tu ne oferi, la sfarsitul urcusului nostru, o urbe, suferinte si calificarea unui geniu, suprafata derutanta a unui pustiu, si precauta cotire a unui rau pe malul caruia zidarii se interogheaza. Dar eu te-am reintors repede, Secera, deoarece tu iti consumasesi ofranda. Si nici timpul, nici frumusetea, nici intamplarea care deschide inima nu  puteau sa se masoare cu tine.
Atunci am resuscitat anticele mele comori, bogatii ce nu apartineau tuturor, si dominand ceea ce ziua de maine va distruge, mi-am amintit ca tu ai fost Anoukis Straina, la fel de fantastic cum ai fost Jeanne, sora celui mai bun prieten al meu, si la fel de inexplicabil precum  ai fost Straina in spiritul acestei mizerabile clopotnite al carui parinte repeta candva ca Van Gogh era nebun.

 Saint-Remy-des-Alpilles, 18 septembrie 1949

RECURS LA PARAU

Pe aria curentului, in stufarisurile agitate, ti-am trasat din nou orasul. Sosira zidarii in largi palarii de fetru; s-au straduit sa-mi urmeze miscarea. Ei nu-mi pricepeau constructia. Competenta li se nelinisti.
Le-am spus ca, increzatoare, tu astepti undeva pe aproape ca sa ating jumatatea  zilei pentru a-mi cunoaste munca. In acel moment, comuna noastra satisfactie ar  anula-o, noi reluand-o mai sus, identic, in certitudinea dragostei noastre. Zeflemitori, dansii s-au departat. In timp ce-si imbracau vestele de panza, vedeam pietrisul ce stralucea in cerul paraului  de care eu deja nu mai aveam deloc nevoie.

MASCA FUNEBRA

Soarele inturna, chip de miel, deja aceasta masca funebra.

Candva, dansul fusese omul caruia nu-i mai era foame, niciodata nu-i mai era foame, atat de mult isi devorase mostenirile, infulecand alimente, saracindu-si aproapele, gasindu-si masa goala, patul pustiu, femeia gravida, si pamantul prost in campul inimii sale.
Neavand mormant si vroindu-se in viata, neavand nimic de dat si inca mai putin de primit, lucrurile il parasira, fiarele il mintira, si iata foametea isi facu un blid care devine oglinda sa si propria-i deruta.

LICHENII

Mergeam printre cocoasele unui pamant ingrijit, respiratii tainice, plante fara memorie. Muntele se inalta, flacon plin cu umbra imbratisat pe o clipa de gestul setei. Umbra mea, existenta mea se pierdeau. Fata ta aluneca indarat pe dinaintea mea. Aceasta nu era decat o pata in cautare albinei pe care ar  face-o floarea si i-ar zice vie. Curand aveam a ne desparti. Tu spre-a vietui pe podisul aromelor, eu – spre-a patrunde-n gradina vidului. Acolo, la adapostul stancilor, in plenitudinea vantului, sa-i cer noptii veritabile sa dispuna de somnul meu pentru a-ti spori fericirea. Si  toate fructele sa-ti apartina.

JOACA-TE SI DORMI...

Joaca-te si dormi, sete buna, aici opresorii nostri nu sunt severi.
Cu draga inima, ei glumesc sau ne tin de brat.
Pentru-a traversa primejdiosul anotimp.
Fara indoiala, otrava atipi in sangele lor,
Astfel ca sa le descatuseze umorul barbar.
Si totusi, cum ne-au mai urmarit ei pana-aici, setea mea,
Nevoindu-ne a trai in abandonul dragostei noastre reduse la o mortala profetie!
Mirodenii, pentru voi ar fi aceasta? Sau plantelor ce luptati sub  zidul secetei, pentru voi sa fie oare?
Sau norilor din marea vastitate, ce va luati ramas bun de la columna?
In imensitate, cum sa ghicesti?

Ce sa-ntreprindem pentru a o sterge din tovarasia acestor tirani, o, prietena mea?
Joaca-te si dormi, ca eu sa cumpanesc cat mai potrivit sansele noastre.
Dar, daca-mi vei veni in ajutor, va trebuie sa te atrag dupa mine, si n-as vrea sa te expun.
In acest caz, sa mai ramanem... Si cine-ar indrazni sa ne numeasca lasi?

CENTON

Imi cautati punctul slab, lacuna mea? Descoperirea v-ar permite sa ma-aveti la mana? Dar, atacand, au nu vedeti ca eu  sunt un ciur si ca printre impletitura mea expira putinatatea materiei cenusii a creierului vostru sec?

Nu-mi este nici cald, nici frig: eu guvernez. De altfel, nu intindeti prea mult bratul spre sceptrul puterii mele. El ingheata, incinereaza... Voi ati spulberat  senzatia.

Iubesc, capturez si ofer cand si cui. Sunt o sulita si adap cu lumina prizonierul florii. Astfel imi sunt contradictiile, faptele mele.

Pe atunci, ii suradeam lumii si la randu-i lumea-mi suradea. In acea vreme care n-a fost nicicand si pe care o citesc in scrum.

Cei care privesc cum sufera leul in cusca putrezesc in memoria leului.

Regelui capturat de un gonaci de himere eu ii doresc sa moara.

INVENTATORII

Au sosit padurarii de pe celalalt versant, necunoscuti noua si, conform obisnuintelor locului, rebeli.
Au venit foarte multi.
Trupa lor aparu la linia de demarcatie dintre cedri
Si campul batranelor recolte de cereale deja irigat si verde.
Indelungul mars i-a infierbantat.
Caschetele sparte le erau trase pe ochi si piciorul lor istovit calca in nehotarare.
De cum ne-au vazut, s-au oprit.
Era evident ca dansii nu presupuneau de-a ne afla acolo,
Pe  fertile tarini si brazde bine rasturnate,
Totalmente indiferenti fata de altii.
Noi am ridicat fruntea, incurajandu-i.

Cel mai mestesugit la vorba se apropie primul, apoi un al doilea la fel de dezradacinat si lent.
Am venit, spusera, sa va prevenim de apropiata navala a uraganului, implacabilul vostru adversar.
Mai mult ca voi, nici noi nu-l cunoastem
Altfel decat din povestiri si marturii din batrani.
Dar de ce eram noi nespus si ne-nteles de fericiti in fata voastra, dintr-o data cazand parca-n mintea copiilor?

Le-am multumit si nu i-am impiedicat sa plece.
Dar mai intai au baut, si mainile le tremurau, si ochii le radeau mijiti.
Oameni de arbori, oameni de securi, capabili a face fata anumitor terori, insa incapabili sa mane-n vaduri apa, sa-nsiruie cladiri si de-a le zugravi-n placute ornamente.
Dansii ignorau gradina de iarna si economia bucuriei.

Bineinteles, i-am fi putut convinge si cuceri,
Asa cum spaima de uragan impresionanta e.
Da, curand uraganul avea sa vina;
Dar oare aceasta indreptatea truda de care vorbeam si iminenta de-a afecta cat de cat viitorul?
Acolo unde ne aflam, nu exista vreo spaima urgenta.

Sivergues, 30 septembrie 1949

DOMNII DIN MAUSSANE

Unul dupa altul, dansii au dorit sa ne prezica un viitor fericit.
Cu o eclipsa a propriei lor imagini si deplina neliniste adecvata noua.
Noi dispretuiram atare egalitate,
Raspunzand cu nu insistentelor cuvinte.
Am urmat macadamul pe care propria-ne inima si-l trasase,
Pana la sesurile vazduhului si neasemuita liniste.
Facuram sa sangere exigenta-ne dragoste,
Fericirea noastra sa lupte cu orice pietricea.

Acum dansii spun ca  dincolo de propria lor privire
Grindina-i  inspaimanta chiar mai mult decat ninsoarea mortilor.

*        *       *
(din grupajul: Lascaux*)

I

OMUL-PASARE MORT

SI BIZONUL TRAGAND SA MOARA

Lung corp care intruchipase entuziasmul exigent,
In prezent perpendicular pe ranitul Brut.

O rapusule ucisule fara maruntaie!
Doborat de cel ce fusese mahar si care, impacat, moare;
El, dansatorul abisului, duh, mereu gata de-a naste,
Pasare si fruct perverse de magii cu cruzime salvate.

II

CERBII NEGRI

Apele susotesc la urechea cerului.
Cerbilor, voi ati sarit spatiul milenar,
Tenebrele stancii la mangaierile vazduhului.

Vanatorul ce v-a doborat, geniul ce v-a vazut,
Ca eu sa le iubesc pasiunea, de pe largul meu tarm!
Si daca as fi avut ochii lor, deodata la ce as spera?

III

NEMAIPOMENITA DIHANIE

Dihania dezgustatoare, precum un ciclop caraghios,
          inchide calea gratioasei turme.
Opt glume proaste ii tin de podoabe, divizandu-i nebunia.
Cu piosenie Dihania prajeste ceva-n vazduhul rustic.
Soldurile-i labartate si revarsatoare o dor, gatindu-se
de-a se despovara.
De la copite la coltii sai fara rost, o-nvaluie duhoarea.

Astfel mi se-arata in friza din Lascaux, mama fantastic deghizata,
Intelepciunea cu ochii plini de lacrimi.

VI

TANARUL CAL CU COAMA VAPOROASA

Ce frumos esti, primavara, calule,
Cand cerni cerul coamei tale,
Acoperind cu spuma stufarisul!
Intreaga dragoste o pastrezi in piept:
De la Doamna alba de Africa
La Magdalena din oglinda,
Idol ce combate, gratie ce mediteaza.
______________
*Lascaux  - pestera in apropiere de Montignac, descoperita in 1940, ornamentata cu foarte multe picturi si     
gravuri parietale, reprezentand unul din cele mai remarcabile ansambluri de arta din paleolitic
(magdalenienul mijlociu, circa 13 mii de ani i. Hr.).