A. E. BACONSKY

René Char e astazi cel mai important poet francez, efortul sau de a revitaliza o poezie devenita de multa vreme panoplie deconcertanta de formule — e cel mai evident si mai dramatic. Spun cel mai important poet francez si nu cel mai seducator, care e fara indoiala Saint-John Perse, poet prin excelenta al mijloacelor, maestru al fastului ritual, profund alexandrin, capabil sa dea retoricii si discursivitatii, atit de carac­teristic franceze, o expresie actuala superlativa. Constructor de piramide verbale gratuite, unde nu doarme nici un faraon, Saint-John Perse ramine in zilele noastre incontestabilul Pontifex maxi-mus al falsei theurgii menita sa consoleze sentimentul de declasare al provincialilor — parizieni in primul rind — umiliti de ano­dinul conditiei lor de poeti pierduti intr-o lume crispata care-i ignoreaza. Efortul lui René Char il situeaza la antipodul acestor iluzii.    
Poetul nascut in iunie 1907, intr-o localitate marunta din sudul Frantei, nu departe de Avignon, unde-si va face si studiile liceale, urmeaza cursurile universitatii din Aix-en-Provence si in 1930, devenit parizian, intra in cercurile suprarealiste, manifestindu-se impetuos si fiind apreciat de capii miscarii. Debuteaza in 1934 cu volumul Le Marteau sans maitre tiparit foarte aristocratic intr-o editie ce numara douazeci si sase de exemplare, si continua sa pu­blice, pina la declansarea celui de-al doilea razboi mondial, fara a se bucura de o popularitate prea mare, volume ce se detaseaza treptat de climatul gruparii lui Breton, orientindu-se spre un anume esentialism metaforic. In anii ocupatiei intra in miscarea de partizani angajindu-se total si, sub numele de capitanul Alexandre, conduce, undeva in tinutul sau natal, o lupta ce avea sa-l treaca in legenda. N-a fost un maquisard platonic si clamoros ca atitia altii, ci om al faptei si-al armelor.
Dupa razboi se retrage oarecum din viata literara pariziana, consacrindu-se poeziei si meditatiei, incercind o intoarcere spre existenta elementara, printre peisajele regiunii sale si lucrurile nesofisticate ale universului agrest, beneficiind si de structura lui de om sanatos, plin de vigoare si energie rurala. Poate ca substratul acestei modificari biografice nu e decit aspiratia spre o restructu­rare existentiala capabila sa suporte viitoarea restructurare a poe­ziei. Experienta literara a tineretii lui surrealiste si aceea a lupta­torului din rezistenta vor fi fost polii acestei intoarceri.
Concentrat asupra poeziei ca mod de a fi al poetului, ca reactie totala fata de datele imediate ale vietii, René Char realizeaza mai intii o abolire a formulei ca atare, straduindu-se sa elibereze poezia de servitutile sincronismului meschin si a prejudecatilor literare. Raminind mereu in perimetrul valorilor intrinseci ale ge­niului francez, el isi propune sa le reparcurga daca nu sa le redes­copere in posibila lor ipostaza contemporana, incercind sa faca opera de primitiv, in sensul consacrat de pictura. Cuvintul aspira la nuditatea lui originara, la functia lui de a numi, de a fi un instrument de revelatie, adjectivul, demult epuizat in poezia franceza, e repudiat aproape programatic. Poetul cauta si tonul orfic al vorbirii hölderliniene, cauta misterele elipsei si ale syntagmelor hermetice, isi refuza placerea atit de frantuzeasca a recitarii, a declamarii care pentru Saint-John Perse, bunaoara, e un regal. Amintirea trubadurilor provensali se incruciseaza in spatiul am­bitiei sale, cu verbul viril si posesiv a lui Hugo, sau cu melodia melancolica apollinairiana la modul:
„Tourterelle, ma  tristesse
A mon insu définie,
Ton chant est mon chant de minuit,
Ton aile bat ma  forteresse".
Aceasta aventura, implicind si o doza de exasperare nocturna pe care calmul poetului o disimuleaza, e insa in mare parte esuata. Poezia lui sufera totusi de raceala si de sterilitatea intregii poezii franceze a ultimelor decenii, René Char fiind poate singurul liric al Frantei de azi care traieste drama unui limbaj secatuit, conceptualizat, cu o nobila autenticitate ce ne aminteste de Mallarmé. Versul sau nu e scutit de acele abstractiuni absconse si obositoare atit de caracteristice poeziei franceze de azi, incit nu o data capata o stranie putere de fascinatie in sferele prozelitilor de aiurea care le mimeaza cu induiosatoare evlavie: „Contradictions persuasives / Qui dévitalisent l'éveil” sau „des certitudes arrivées prés de nous à leur quintessence” sau concetti foarte à la Marino: „Dorinta noastra ii scoate marii rochia ei calda inainte de a inota pe inima ei”. Asemenea metafore coexista cu altele de o banalitate pretioasa, produse ale unui manierism facil si serial: trifoiul pasiunii, lu­cerna vocii tale, transeea recunostintei, arbustul unei noi credinte, cimpul inimii, hectare de Paris, etc. etc. si chiar cu platitudinea (nu simplitatea!) curenta:

„Cet enfant sur ton épaule

Est ta chance et ton fardeau”.
Poezia lui cistiga atunci cind, parasind versurile, migreaza spre aforismul metaforic, adesea foarte acut si sesizant, spre sentinta ce ne evoca traditia marilor moralisti ai veacului al XVII-lea sau
cind se situeaza la confluenta poemului in proza cu eseul liric. Fapt frecvent intr-o literatura unde, de multa vreme, poezia evita versurile: in Noces al lui Camus, de pilda, e mai multa poezie autentica decit in intreaga opera a lui Saint-John Perse, in acele pagini se afla nucleul esential al poeziei lui René Char, acolo poetul invata a trai printre lucruri vechi si totusi mereu noi, uimitoare, acolo isi spune cintul si incearca sa insufleteasca iarasi cuvintele, trezindu-le din somnul lor de piatra sau de cristal.

(Din volumul: A.E. Baconsky, Panorama poeziei universale contemporane, Ed. Albatros, Bucuresti, 1972)