1
Decembrie… Oricand Am Veghea Noi – ziua sau noaptea, – dincolo de geam e mereu intuneric de decembrie.
Viata – suportare a acestui intuneric.
Un atare intuneric extinde spatiile, ca si cum incluzandu-le in sine, pe cand el insusi – este infinit. E mai mult decat urbea sau noaptea, – te simti inconjurat de o unica si nehotarnicita Tara-Intemperie.
Trebuie sa mai suporti si alte cateva ore de munca in singuratate. Tu esti una din strajile noptii, – spune Kafka.
Insa nu uiti de posibilitatea Tainuirii, chiar – Salvarii, – de la spleenul ce-l trezeste Intemperia-Tara.
In fine, tragi iorganul peste cap, celalalt capat al sau potrivindu-ti-l sub picioare. Si ramai in asteptare ca Visul sa te invaluie. Sa te cuprinda in Domeniile sale. Nu cred ca te gandesti la ce ar semana toate astea... O reintoarcere? La ce? Unde?
2
In hebdomadarul Literaturnaia gazeta – cu litere barosane – apare un titlu: „Elucidarea tainei lui Morfeu?”
Posibil, curand am putea citi: „Elucidarea realitatii?”.
De ce omul e – integral – aievea si real, pe cand visul – nu e numai el, omul, ci si „altceva”?1
Cand „avem de-a face” cu visul, de ce parca ne-am fi straini noua insine?
Vede-se, nu-i putem ierta visului uitarea, „pierderea” „eu”-lui in imensitatile sale, – anume ceea ce noi, concomitent, ravnim atat de mult.
De parca ne-am juca cu el „de-a Moartea”, fara a cunoaste ceea ce ar fi anume esenta Mortii, aidoma copiilor care se joaca de-a razboiul, fara a sti de omor.
3
Insa inainte ca visul interior sa se contopeasca cu cel exterior – cu Intemperia-Vis, – inainte de a deveni, tinandu-te si netinandu-te minte pe tine insuti, – cel existent/existand si ca si cum inca „ne-nascut”, – aminteste-ti de „cei ce isi urmeaza drumul”.
Si aminteste-ti-l, tresarind, pe Nerval: in frig, pe strada pustie... – Nerval ce bate in usa unui azil pentru cei fara adapost. El, care nu-si memorase si nu-si tinea minte mama...
4
Visul-Azil. Visul-Fuga-de-Realitate.
5
Vorbind despre relatiile Poetului cu Publicul, cu Cititorul, noi nu vom avea in vedere decat cele mai tardive timpuri din anumite spatii.
Si, beneficiind de tema data, sa ne intrebam: unde, in ce literatura se afla cel mai mult vis?
E mult in poezia „ne-angajata”.
6
Realitatea e atat de „totala”, incat ei nici nu i-a fost repartizat vreun zeu anume, precum visului.
In acelasi timp, oare n-ar fi vorba doar de un alt unghi de contemplare al unuia si aceluiasi Ocean netarmurit – posibil-si-imposibil - Existent?
7
Exista perioade – de foarte scurta durata, totusi, – in care adevarul poetului si adevarul publicului cititor coincid. Acesta e timpul actiunii sociale a poeziei. Auditoriul traieste anume ceea ce afirma poetul de pe scena, de la tribuna. Si atunci noi il auzim pe Maiakovski.
Adevarul public este adevarul actiunii. Publicul doreste actiune si poetul indeamna la actiune. Ar mai fi aici si loc pentru vis? La futuristi nu exista vis (li se intampla doar stari onirice, de cele mai multe ori – infricosatoare).
8
Visul-Dragoste-de-Sine.
Visul „fara pacate” e posibil, s-ar crede, pe o insula nepopulata. Insa noi stim ca, pe insula sa, Robinson Crusoe si-a aflat/asumat neamanat obligatiuni fata de alte fiinte. Sa nu uitam si de rugile sale catre Atoatecreator.
9
Poezia nu are perioade de retragere si de ofensiva. Ea – exista, se afla. Chiar privata de o activitate „sociala”, ea nu poate fi lipsita de o plinatate umana vitala, de profunzime, de „autocefalie”. Concomitent, ea se poate instapani sensibil si in sferele in care actioneaza atat de vizibil visul. „Moartea” se afla in vis, imbogatindu-se pe seama lui, intercomunicand cu el, – daca vreti, anume in aceasta consta negrabita incredere a poeziei in sine insasi – ea nu are nevoie sa i se „indice”, sa i se „permita” si sa fie monitorizata (ceea ce se refera, respectiv, si la cititorul sau).
In atare situatie, poezia pierde sau obtine ceva? As dori sa ma rezum doar la enutarea interogatiei. Important e ca ea, poezia, supravietuieste. Alung-o pe usa, dansa revine pe fereastra.
10
Si, totusi, la iesirea din vis, de unde porneste acest regret fata de ceva anume?
Posibil tanjim inconstient dupa „materia” vietii care – fara sa stim noi – si in aceasta noapte – deja a mia oara – a ars in rugul mut al Visului?
11
Si iata ca, treptat, adevarul poeziei dispare din auditorii – si pleaca in singuratatea vietilor persoanelor singulare.
Cititorul se schimba, – acum, el nu mai e preocupat de depersonalizata „cauza comuna”, – acum dansul isi retraieste propria viata in raport cu problematicul fenomen al Existentei. Aceasta „cauza” a lui nu trebuie considerata a fi una egoista, – retrairea existentei poate fi una exemplara, de verificare, – ca un model de destin uman. Acest cititor are nevoie de poetul care ar vorbi doar pentru el, doar cu el. In acest caz, poetul este unicul interlocutor caruia i se poate increde.
Se modifica „circuitul” relatiilor poetului cu cititorul. Deja nu mai e unul – de la tribuna – spre sala (auditoriu), rostit cu voce tare, ci dinspre hartie (uneori, chiar ne-tipografica) – spre om, spre vaz. Cititorul nu mai este ghidat, nu mai este indemanat, cu el se discuta de la egal la egal.
12
Starea generala de vis, armosfera lui „in-vizibila” uneori e mai importanta si impresioneaza mai mult decat insusi visul. (Ca si cum atmosfera din sala de cinema ar actiona asupra emotiilor noastre mai puternic decat filmul propriu-zis.)
Nu voi uita nicicand un vis destul de simplu de acum circa douazeci de ani: soarele inclina spre asfintit; intr-o gradina, aproape de pamant, lumineaza petalele rasaritei. Foarte rar am incercat o emotie si o beatitudine atat de osebite, ca atunci, cand „vizionam” acel vis.
Nu am nevoie sa explic oarece „conform lui Freud”. Pur si simplu – nu doresc sa fac asa ceva („lasati-ma in pace”).
„Simbolurile”? – Le-ati putea gasi din abundenta.
Insa in nimbul luminos al acestui vis nu veti reusi sa includeti urmatorii factori importanti (i-ati putea doar lua in consideratie, insa nu si sa-i retraiti, deoarece ei sunt straini): dormeam in casa parinteasca, in satul meu de bastina (dupa care se intindea, ca o Mare a Fericirii, – Campia necuprinsa!), undeva in preajma trebaluia mama (poate ca in aceeasi gradina... poate ca manecile hainei ii erau umede de la atingerea inrouratei Paduri-Ocrotitoare), era o pregnanta dominatie „a prezentei tuturor in toate”! – iar absenta se mai ascundea, – ca de o straveche lumina, – precum talharul in codru...
Vusul-Lume. Visul-posibil-Univers... Nu doar cu propria sa Cale Lactee, ci si cu o mica stea la marginea satului tau natal pe care, eventual, o vede si vazul-suflet.
13
Sper sa nu se creeze impresia ca as considera drept trasartura esentiala a poeziei inalta „frecventa” a visului, despre care este vorba aici. Poezia are multe alte scopuri, si alte „materiale”, – de aceea si este ea „ne-angajata” (deci, nici visului „angajata”!).
Dar odata ce opinam despre vis, trebuie s-o spunem deschis: relatia unui atare gen de poezie cu Cititorul e atat de intima, incat, mutual, dansii pot face schimb de vise.
14
Visul-Poezie. Visul-Convorbire-cu-tine-insuti. Visul-Incredere-fata-de-aproapele-tau.
15
Dar cum ramane cu eroismul, activismul sau responsabilitatea civica a poeziei?
Asadar, sa nu uitam si de faptul ca, undeva, in acelasi timp, in aceleasi spatii, moare activ – cunoscut si necesar doar catorva zeci de cititori – Mandelstam. Lui nu-i arde de vis. Precum scria un alt poet, el nu cunoaste decat „o fabuloasa insomnie”.
16
Visul-Vara.
Referindu-se la Lazar reanviat de Hristos, prozatorul Leonid Andreev spune ca: el a aflat ceva in Moarte, ba chiar cateceva tine minte – ceva care nu poate fi definit in limbaj uman.
Dar poate ca el nu a aflat nimic? (Sa vezi cat de curajosi ne aratam noi in „cunoasterea” Mortii...).
Dupa ce-si revine dintr-un lesin adanc, un prieten spune: „Nu a fost nimic, nu a fost un „acolo”, eu am fost, apoi... – ce ar fi de spus?... – iata, acum eu – din nou – sunt”.
Exista vise asemanatoare acestui lesin.
Visul care, deseori, „cu inexactitatea poetica de rigoare”, este asemuit Mortii.
17
Cand adevarul public este ca si imposibil, locul poetului-tribun il ia poetul estradei. Relatia unui astfel de poet cu publicul se aseamana unei conventii mutuale de a se juca „de-a adevarul” („pai, noi cunoastem adevarul, – l-am lasat acasa; – fiindca nu ne-am adunat pentru asa ceva, – de ce am vorbi despre lucruri neplacute, mai bine sa ne distram”).
De ce ar fi invocat aici visul cu nelinistile sale, cu complicata, tragica Personalitate (deoarece, deloc exclus, anume visul ar fi, – amplificata – confidenta cu sine insasi, provocatoarea, imperativa – Personalitate a omului?).
18
Si, totusi, comparatia Visului cu Moartea (de foarte multe ori, aproape general acceptata) este conventionala si aproximativa. In atare caz, n-ar iesi ca si cum noi am cunoaste ceva despre Moartea-in-Sine (de parca am cunoaste ceva – in Ea)? Mai curand, comparand Visul cu Moartea nu facem decat sa vorbim de aceasta spaima.
Eu unul sunt uimit de Schopenhauer, care sustine categoric ca visul nu ar fi decat un rastimp „luat pe credit de la Moarte”.
19
Caror poeti sa le fi adresat Maiakovski acel „M-am saturat”, rostit chiar la inceputul sau de drum atat de activ? Lui Annenski, Tiutcev, Fet. Anume acelor poeti, in creatia carora – in intreg cuprinsul literaturii ruse – se afla cel mai mult vis.
La Maiakovski nu exista vis (ci doar unele stari onirice, artificiale, „constructiviste”); mult vis e la Pasternak.
20
Dar, in acelasi timp, recunostinta fata de Vis (as fi vrut sa spun: Mama-Vis, – straniu gen – masculin – si in limba rusa, si in franceza, – vede-se, totusi, el e – Zeul-Vis), multumindu-i pentru faptul ca El nu e doar o tainita, un sac de dormit, – imitatia Naturii, – multumindu-i si pentru ca plescaitul valurilor sale ofera ceva auzului, numit „poetic”, – „parca ar coace vafele” – sunete intiparite in memoria sangelui – sunete-cheaguri de intuneric, – aranjandu-le – intre pauze-vid – precum umbrele-jalonari – ale spatiilor de ne-hartie! – care, insa, pot determina si „spatiul poetic”; fiindu-i recunoscatori visului – pentru lumino-cheaguri, straluminande – posibil – chipuri – inca necunoscute (o, omninocturne – in vis – iconite de lumina, – cu umbre-hieroglife!)...
Tulburea activitate „maritima” a visului! – noi credem in ea, precum crede indragostitul in vitalizanta influenta a alesei inimii sale.
Insa – „practic” – nu de putine ori ne adresam Visului (in pofida propriei noastre vointe, – deci, cu o deplina eficienta) dupa ajutor „artistic”. Cu gandul lucid n-am ajunge nici pe parcursul intregii vieti la acele amintiri, in acele profunzimi ale memoriei, pe care visul ni le poate releva intr-o clipita, straluminandu-le. „Fonoteca” si „fototeca” Imparatiei Visului, milostiveniei Visului se afla mereu la dispozitia noastra, si ele contin „fotografiile” si „inregistrarile sonore” ale celor mai complicate sentimente, ale celor mai indepartate in timp – celor mai recente – observatii subtile.
Reamintesc o marturisire pe care mi-a facut-o candva un amic: „Poate parea ridicol, dar trebuie sa recunosc ca ceea ce scriu mai reusit mi se intampla atunci cand sunt gata sa adorm”.
Fireste, acesta ar fu un vis aparte...
Poetul s-ar invoi cu bucurie – daca ar fi „sa se aranjeze” anume asa – de-a se lipsi de hrana. I-ar fi mult mai bine. Dar, Doamne, nu-l lipsi de vis...
21
„Le cred oamenilor care se trezesc devreme in zori”, spune o tanara doamna.
Exista oameni pe care nu-i preocupa materialul visului. Exista cei preocupati de asa ceva, insa dansii lupta contra visului, sunt visopersecutori. René Char. Mandelstam, fara indoiala – „desteptandu-se devreme”.
22
Visul-Soapta. Visul-Vuiet.
Omul – ritm.
Dupa toate, visul trebuie „sa permita” acestui ritm sa fie el insusi (sa nu-si micsoreze frecventa, sa nu se sincopeze sub influenta altor ritmuri).
Visul-Poem-de-la-sine.
23
S-ar putea spune si astfel: omul e chiar visul sau, iar caracterul visului – e insusi caracterul omului.
Visul lui Dostoievski: „Noaptea, ma trezesc de vreo 10 ori din somn, cam la mai putin de o ora, deseori scaldat in sudoare”.
Mi se pare a fi asemeni unui film, la demonstrarea caruia celuloidul se rupe aproape metodic. La fel, parca, precum in romanele lui Dostoievski (mai ales, in partile lor finale) un sir de capitole – la rand – in cascada – se incheie cu o explozie de evenimente.
24
Precum ia anumite decizii referitoare la viata si moarte, la fel omul isi manifesta vointa in raport cu visul.
Visul dat pentru odihna il poate transforma intr-un mijloc de uitare de sine.
Visul-Dragoste-de-sine.
Retrairea propriului tau sine. Desfatarea cu iluzii, cu vise. Suficient – pentru alinare si bucurie – siesi. Omul isi retraieste sentimentele, propria alcatuinta carnala, mai ca propriii „atomi”.
Cat de mult seamana aceasta cu placerea fata de turmentare. (Analog cu afinitatea dintre vis si asa-numitul „delir bahic”.)
25
O tema pentru cercetare: „Visul in literaturile popoarelor sudice si celor nordice”. Unde, la care din ele s-ar afla mai mult vis?
Intunericul nordic, – el insusi invaluie omul precum o tulbure materie a visului.
26
Visul exista la ambii poli ai antinomiei „Fericire-Nefericire”.
Daca e sa restrangem notiunea in cauza pana la antinomia „Bucurie-Nenorocire”, – visul dispare.
Visului ii place sa se instaleze in notiuni ample. Il putem afla in „Razboi”, pe cand in „lupta” – lipseste.
27
„Caci eu sunt dumnezeiesc”, spuse Velimir Hlebnikov in poemul „...Rusii zece ani m-au tot batut cu pietre”, ce seamana unui testament.
Si visele sale – sunt vise ale beatitudinii. Visele unui sfant pacatos (a visului beatitudine de nedirijat).
(...)Spre deosebire de alti futuristi rusi, – Hlebnikov-budetleanul2 e dintre cei dedati „somnului”, – visatorii. Insa, deopotriva, este si veghetor, ca un sfant supus ispitelor. In continuare, vin urmatoarele versuri:
Pasii mei,
pasii muritorului – randuiri de valuri.
Imi clatesc parul muritor in albastrele tale ape
in tihnitele tale cascade si dintr-o data strig,
spulberand vraja: suprafata,
reprezentata printr-o linie dreapta ce uneste
soarele cu pamantul, in 317 zile,
este egala cu suprafata unui dreptunghi,
una din laturile caruia este semidiametrul pamantului,
iar o alta – calea pe care o parcurge lumina intr-un an.
Si iata ca in cugetul meu rasai tu,
sfanta cifra 317, printre norii care
nu cred in ratiune.
Vointa dezamorseaza Visul. Dupa care incep calculele matematice ale Timpului (ele constituie a doua parte a poemului, din care nu am reprodus decat un mic fragment).
28
Visul-Lumina... Visul-Iluminare.
De unde aceasta instantanee Mare de Lumina? Posibil sa existe o revenire „ciclica” a Imprevizibilei Bucurii nemotivate?
29
Visul lui Petia Rostov (romanul Razboi si Pace) din ajunul mortii sale – nu e doar visare, – e o compozitie robusta, temeinic organizata de harul muzical al acestui june. Aici – ca un al doilea strat al visarii – exista Visul-creator, Visul-artist, omul-artist. E o extinsa plinatate a omului (totul s-a „inclus” in ea – „dand glas” de asemenea si visul-artist, visul-om). Iar – ca si cum „deconectata”? – realitatea-om, cateva clipe mai inainte preocupata de lupta (nu de plinatatea Razboi), – poate fi „omul restrans”.
30
Chiar daca ne-am trezit la timp, fara a ne prelungi barem cu o jumatate de ceas somnul in detrimentul celor apropiati, – totuna, – „de cum ne desteptam, parca am incerca un sentiment de jena, – „ca si cum am fi gresit in fata cuiva”, – precum imi spuse nu demult unul din prieteni.
Sa fi fost noi in vis prea dezinvolti, prea de tot preocupati de propria-ne persoana? Sa ne fi permis – „totul”?
Vede-se, acestea sunt visele de genul celor in care constiinta „atipeste” cu adevarat.
31
Nu exista vis in ale mele versuri-roze. Ele sunt diametral opuse versurilor-vise. Realitatea, iubita realitate (eu am scris si despre „periculoasa realitate ce intretine indragostitii”), – e tensiunea infloririi rozelor.
32
Priviti la omul care nu cu mult timp in urma va era antipatic, poate chiar provocandu-va sentimente dusmanoase, – priviti-l cand se afla „in stare de somn”.
Din nu se stie ce motive vi se face mila de el. Mila – de manecile ce-i spanzura, de bratele sale... Nu se stie de ce – mila de vesmintele sale. (In realitate, costumul sau aminteste de niste platose „civile”, „administrative”, – chiar „de familie”.)
Intreaga-i faptura exprima incredere fata de Ceva, fata de Cineva. Bineinteles, fata de cineva Care e incomensurabil mai mare – fata de Dumneata, cel care-l urmaresti cand doarme.
Dar, totusi, – exista aici si incredere – fata de Dumneavoastra.
33
Insomnie. Ne-Somn. Sinistrul Antipod al Somnului ce va dusmaneste. Sosia sa cu determinativul „Ne” („Nu”). Deoarece aceasta nu inseamna numai ca noi „nu dormim”. Si e mai mult ca Pseudo-Somnul. Ca si cum ore in sir ne-ar strabate dezagregarea atomilor „Nu”. Nu e moartea, ci demonstratia distrugerii, dezagregarii, invederarea „procedeelor” prin care se pregateste treptatul, „naturalul” nostru sfarsit.
34
Si iata ca, presupunem, doarme circumspect – omul urmarit, in somn asteptand sa fie atacat, prins, lovit. Fata lui e ca un ecran, – el se va trezi indata ce o umbra cat de usoara va atinge ecranul respectiv. Si prin acest paravan ca si cum ar privi – sufletul.
35
Somnul – cultivatorul spaimelor noastre. Le fortifica, diminuand forta-ne de rezistenta.
36
Dar unde nu se afla amintitul ecran-fata al acestui paravan transparent?
De-a dreptul dezgustator dorm (daca v-a fost dat sa vedeti) dezmatatii. Si aceleasi maneci, aceleasi elemente ale vesmintelor si corpului vreunuia din ei, care in cazul precedent va insufla mila, acum vi se par a nu fi sub influenta puterii Domnului, ci ramase reale, „uzuale”, „gata de a trai”, privindu-va la fel de cotidian; intr-adevar, toata aceasta adunatura de clinuri de haine si proeminente ale corpului nu fac decat sa se odihneasca.
37
O, Vis-Ablutiune! Cine va merita sa-l vizitezi? Spala, aneantizeaza aceste chipuri – materie prima pentru cosmaruri!
38
In versurile despre insomnie cel mai frecvent apare cuvantul „constiinta”. Nu-Somnul (nu pur si simplu „absenta somnului”) patrunde pana in esentele omului.
Si cel mai „constiincios” dintre poetii rusi, care opereaza cel mai frecvent si accentuat cu notiunea de constiinta, – Inokenti Annenski, – este cel mai mare mucenic al Insomniei din poezia universala.
Poemul sau Batranele estoniene parca ar urla de insomnie si are urmatorul subtitlu: Din versurile unei constiinte cosmaresti.
Visele-versuri ale lui Annenski sunt de asemenea chinuitoare, fiind nu atat afundarea in somn, cat iesirea din sferele acestuia, spre a se pierde in nostalgie, in friguroasele inzoriri ale scrutatoarei, chinuitoarei constiinte.
39
Si iata ca, trezindu-te pe neasteptate, in intuneric, fara sa fi reusit inca a te aduna cu gandurile, pentru a incepe cu ele de a te iubi (din nou) pe sine, – dintr-o data vei simti ca un oarecare „tu” – straniu, neomogen si, in virtutea imposibilitatii de a retrai anumite goluri, intr-un loc particular-ilegal;
pe neasteptate vei intelege ca tu nu esti intr-atat – deplin, in toate, cap-picioare – „eu”, constiinta de sine; – dintr-o data, ca pe un anumit loc gol, vei descoperi in tine – „topograficeste” – unele spatii nedeterminate – si „regiuni ale prafului”, si regiuni ale „materialitatii” lipsite de viata, pe care o edifica (precum la constructie!), care – e pentru lopata, pentru ciocan, pentru vantul strazii;
(si iata ca, nu se stie de ce ne-am pomenit in hol, – si ce ar fi daca acesta e chiar – totul, daca de aici tu nu te vei reintoarce nicaieri si la nimic; – vei fi – pe neasteptate – amanat, anulat, – totalmente – vei fi „nu”; curand se va stinge si gandul; si nu va ramane decat holul; – dar cei ce dorm alaturi? – cine le-a semnificat vorbirea, prezenta, existenta, – stare in care vor ramane – si in continuare – la masa – deschizand – de mirare – gura?...), –
astfel esti, in pauzele visului, – tu, cel ce te-ai pomenit pe neasteptate in hol, – parca intr-o fundatura a pustei Nebulozitatii universale.
40
Si totusi – „sa ne afundam in noapte” (3).
Acolo exista oameni. Acolo, in adancimile visului, – e comunitatea viilor si mortilor.
Si oricum ne-am imagina „socialele” sau „nationalele” suflete ale celor decedati, – fie ca barem in vis sa fim increzatori fata de sufletele celor vii, – si pentru aceasta sa ne uram noua insine un vis clar, care ca si cum deja ne-a si iertat.
Pentru ca cine altcineva decat Poezia si-ar putea permite atare indeletnicire?...
Moscova, Oceakovo.
20-24 ianuarie 1975
_________
1. Uneori, Gh. Ayghi utilizeaza o frazare si o punctuatie „nestandard”, in care abunda – cu intentii de anume sugestivitate – cratima; in multe cazuri, traducerea respecta logica si „alogica” auctoriale.
2. Budetlean – varianta „autohtona” a futurismului rus.
3. O expresie a lui Franz Kafka.
Traducere de Leo BUTNARU |
