I. PRIMELE INTALNIRI
Cu Hlebnikov mi-a facut cunostinta David Burliuk pe la inceputul anului 1912, la Moscova, la o disputa literara sau, posibil, la o expozitie. Hlebnikov imi intinse iute mana. Intre timp, cineva l-a chemat pe Burliuk si noi am ramas in doi.
Pe atunci avea 27 de ani. Impresionau: statura inalta, maniera de a se garbovi, fruntea lata, parul zbarlit. Era imbracat simplu – intr-un sacou gri-intunecat.
Eu nu gaseam cum sa incep discutia, in timp ce Hlebnikov ma improsca deja cu fraze savante, semn al eruditiei sale, vorbind despre influenta poeziei mongole, chineze, hinduse si japoneze asupra celei rusesti.
– Trece linia nipona, se extindea el. Poezia ei nu are consonante, insa e melodioasa... In schimb radacina araba are armonie...
– Nu-l intrerupeam. Ce-ar fi fost de raspuns? Asa si nu mi-am dat seanma ce anume. Pe cand el continua sa manipuleze necrutator cu fel de fel de popoare.
– Adevarat academician, mi-am zis in sine, rapus de eruditia lui. Nu mai tin minte ce baiguiam, cum intretineam cat de cat discutia.
La una din intalnirile urmatoare, ce avu loc in camera neingrijita si studenteste-goala a lui Hlebnikov, eu am extras dintr-un caiet cu copertele de percal (inlocuitorul gentii) o pereche de file – schita a 40–50 de versuri din primul meu poem Joc in iad. I le-am intins cu modestie. Spre uimirea mea, Velimir prinse indata a-si scrie propriile-i randuri deasupra, dedesubtul si pe marginile celor din textul meu. Aceasta se dovedi a fi o trasatura caracteristica lui Hlebnikov: creator, el se aprindea de la cea mai mica scanteie. Apoi imi arata paginutele impestritate cu scrisul sau marunt. Le-am citit impreuna, discutaram, am mai corectat cate ceva. Astfel, imprevizibil si involuntar, deveniram coautori.
Prima editie a acestui poem a aparut in vara anului 1912, deja dupa plecarea lui Hlebnikov din Moscova (litografie cu 16 desene ale Nataliei Gonciarova).
Curand, cartulia noastra se invrednici de un mare articol semnat de cunoscutul pe atinci S. Gorodetki, publicat in revista solid-liberala „Reci” (Rostirea). Iata un extras: „Intr-adevar, omul contemporan si-ar putea imagina iadul ca in acest poem – domnia aurului si hazardului, pana la urma murind de plictiseala... Pe cand aparea revista „Zolotoe runo” (Lana de aur) si anuntase un concurs cu tema „Diavolul” – fara indoiala ca acest poem s-ar fi invrednicit de un premiu binemeritat”.
Articolul e impanat dens cu citate. Eram uluit: primul poem – dintaiul succes.
Aceasta persiflare a diavolului vetust, modelata in stilul literaturii populare ieftine, se raspandi repede.
Iarasi impreuna cu Hlebnikov, am prelucrat si completat textul pentru editia a doua – cea din anul 1914. De data aceasta, diavolul a fost pictat de K. Malevici si O. Rozanova.
Dar cate eforturi ne-a costat primele aparitii editoriale! Nici nu se putea concepe ca ele sa nu apara decat pe cont propriu, cont care nu era nici pe departe unul gras. Mai bine, spre rau zis – nu aveam nici un ban. Atat Jocul in iad, cat si o alta carte – de asemenea bascalioasa –, intitulata Dragoste veche, le-am transcris eu insumi pentru tipar cu creion litografic. Mina acestuia e faramicioasa, incomoda pentru incondeierea literelor. M-am chinuit cateva zile la rand. Bineinteles ca desenele lui M. Larionov si N. Goncearova constituiau un amical serviciu gratuit. Iar cele trei ruble pentru a plati avansul la tipografie ne vazuram nevoiti sa le adunam copeica cu copeica de prin intreaga Moscova... Bine ca tipograful m-a considerat un vechi client (isi aminti de sarjele si ilustratiile mele postale tiparite de asemenea la el) si se arata generos in creditarea cu hartie.
Insa rascumpararea editiei nu s-a produs fara unele frictiuni. In fine, dandu-si seama ca in cazul meu decontarile nu pot conta si speriat de comportamentul meu de disperat, de infatisarea-mi varvareasca, precum si de continutul cartuliei, patronul neatent spuse:
– Confirmati-mi in scris ca nu mai aveti nici o pretentie fata de mine. Platiti trei ruble si luati-va imediat produsul.
In cautarea bietelor trei ruble trebui sa mai dau o raita prin jumatate de oras. Ma grabeam. Nu cumva tipograful sa se razgandeasca, nu cumva sa-mi esueze afacerea...
Apoximativ cu aceeasi opinteala mi-am tiparit si urmatoarele editii, inclusiv EUI (1913–1914). Cartile grupului „Ghileea”1 apareau gratie modestelor mijloace financiare ale lui D. Burliuk. Juvelnicul juzilor, I si II, le-au suportat pe spezile lor E. Guro si M. Matiusin.
De altfel, Juvelnicul juzilor, I, – acel teanc patrat de hartie sura pentru tapete, cu tiparitura pe o singura fata, cu o nemaipomenita ortografie, fara litera „Ъ” si semnele de punctuatie, – imi nimerise in mana pentru prima oara la V. Hlebnikov. In acest exemplar ferfenitat si rascitit vazui dintaia data Menajeria lui Hlebnikov– o proza neintrecuta, strabatuta de muzica. A fost o revelatie pentru mine si versul nevestezit, de factura orala, din piesa lui Marchiza Dezes, dotata cu rime rare si inventii verbale.
Pentru a ne putea imagina impresiile pe care le-a produs volumul respectiv, trebuie sa ne amintim scopul sau de baza – de a infrunta nimicitor estetismului obscurantist al celor de la „Apollon”2. Si sageata nimeri in tinta. Si nu in zadar, dupa reforma ortografica, apolonienii se agatau de lichidarea autoritarei candva litere „Ъ”, trambitand cu salbaticie (vezi nr. 4–5 al revistei din anul 1917):
– Iar in locul limbii in care a vorbit Puskin, rasuna barbarul argou al futuristilor.
Atat de mult ii inraise bresele facute in butaforicele lor „scuturi de cavaleri”, incat isi amintira chiar si de absenta acestei extrem de amabile buchii „Ъ” din Juvelnic...
Munca mea in comun cu Hlebnikov continua... Eu il trageam insistent mai la o parte de temele sale satesti si de „vechiul dictionar”, aducandu-l spre contemporanietate si oras.
– Pentru ca ce vi se intampla? il mustram eu. „Mumucuta, deja vacutele rag ragusit”. Unde ar fi aici futurismul? – Nu am scris asa! riposta ingenuu Hlebnikov, conformandu-se cu loialitate. La mine e altfel: „Maiculita, de-acum vacusoarele rag ragusit, cer apusoara, sufletelele...” (Zeul fetelor). Sincer vorbind, eu nu percepeam diferenta si persecutam direct „maiculitele” si „vacutele”.
Hlebnikov se supara, se garbovea morocanos, tacea indelung, insa, cu incetul, ceda. De altfel, cu greu.
– Iata, despre oras! ma anunta el odata, zbarlindu-si oarecum parul si intinzandu-mi o fila cu cele scrise recent. Erau versuri despre coada mavkai-vidma care se transforma in ulita:
...iar indarat ramase caldaramul.
Cu urmele furiei de aseara
Paseai pe-ncrestatura turnului
Ca pe ceara,
Pe cand robii,
In piei ude,
Stigau a tristete si adanci umori,
Iar tu suflai cu gloante inspre trecatori.
Indiferenti pana si-n somn
Pe geamuri desenau uzoare de amvon!
Ah asti oameni impromorocati,
Cu ei si mitraliera polca jucati,
Iar dintr-un chistoc de fonta ies tiptil
Ceaikovski-al tau, mazurca si cadril...
Mai apoi, aceste versuri le-am publicat in volumul lui Hlebnikov Izbornik (Intr-alese). O controversa similara iscase inde noi si denumirea piesei sale Olea si Polea.
– Astea sunt cuvinte dintr-o discutie cordiala si nicidecum futurism, ma revoltam eu, propunandu-i ceva mai exact si mai adecvat pesulitei – Mirskonta (Lumeadelacapat), ce-i servi de titlu si cartii noastre din 1912.
De altfel, imi amintesc cum, in acea vreme, Maiakovski ironiza:
– Un nume bun pentru un conte hispanic – Mirskónta, cu accentul pe „o”.
Daca n-as fi avut si alte ciocniri de acest ordin cu Hlebnikov, daca m-as fi conformat mai des melodicitatii vetuste a poeziei sale, noi am fi scris impreuna mult mai multe lucruri. Insa rasparul meu ne impuse a ne rezuma doar la doua poeme, deja amintitul Joc in iad si Revolta broastelor, scrise in anul 1913 (publicate in volumul II al operelor alese ale lui Hlebnikov).
De fapt, am mai elaborat impreuna si oarecare poeme nu prea mari si niste notite despre cuvant.
Pe atunci, ciocniri aprinse cu Victor Hlebnikov (numele Velimir e de provenienta mai tarzie) le avea si Maiakovski. Imi amintesc cum, la scrierea manifestului O palma gustului public, Maiakovski se impotrivea categoric tentativelor lui Velimir de a ingreuna textul cu imagini complicate si bombastice, de tipul: „noi il vom trage pe Puskin de turturii mustatilor sale inghetate”. Maiakovski pleda pentru laconismul si exactitatea expresiei.
Insa de cele mai multe ori conflictele dintre poeti se iscau din cauza spiritului aprins si interminabilei vorbarii ale lui Vladimir Vladimirovici. In atare situatii, Hlebnikov reactiona oarecum comic.
Odata s-a intamplat ca Maiakovski sa ironizeze:
– Fiece Victor viseaza sa ajuna Hugo.
– Iar orice Walter – Scott!3 reactiona momentan Hlebnikov, parand atacul.
Insa atare conflicte nu afectau prietenia lor. De altfel, Hlebnikov era iubit si inalt apreciat de toti budetleanii4.
Nu o singura data, in scris sau oral, V. Maikovski, V. Kamenski si D. Burliuk, intre 1912–1914, afirmasera ca Hlebnikov „este geniu, magistrul nostru, SlavoAs” (vezi, spre exemplu, Palma, prefata la primul volum de opere ale lui Hlebnikov, editat in 1914 s.a.). Budetleanii il considerau pe Hlebnikov drept „conducatorul” lor. Printre altele, insa, ar trebui sa subliniez ca, in epoca lor de inceput, futuristii inaintau intr-un grup atat de unit, de compact, incat titlurile ierarhice nu li se prea potriveau. Pe atunci, printre noi nu putea fi vorba de nici un fel de „napoleoni” sau comandanti supremi...
Cu mult mai strans mi-a fost dat sa conlucrez cu Hlebnikov in sfera retorico-programatica. Impreuna, ne-am zbatut multa vreme la elaborarea manifestului despre cuvant si litera „ca atare”. Rezultatele acelor stradanii au vazut lumina tiparului abia nu demult, in volumul Hlebnikov, needitat.
Mai tin minte ca Velimir a reactionat entuziast si dupa ce a cunoscut si alte experimente euristice de-ale mele. Brosurica mea Diavolul si verbocreatorii am discutat-o in doi. Citind impreuna cele scrise deja, redactam, completam. Era curios ca in aceste cazuri Hlebnikov se arata mai temerar ca mine.
Spre exemplu, eu descriam spaima mic-burghezului in fata obsesiei creatoare. Cum sa procedeze el, sa zicem, in cazul extazierii dostoievskiene? Si aici Hlebnikov propuse o fraza paralizanta:
– Sa fie impuscat, ca Puskin, precum un caine turbat!
Multe din sintagmele propuse de el stralucesc prin acuitate persiflanta si inventivitate lingvistica.
Astfel, catranirea de catre mine a baltirilor sologubiene5 Hlebnikov le consolida cu urmatorul catren:
Urcand pe tron, privesc spre cete
Si-ntreb, copiii mei, dragi rusi:
S-ascult imi va permite Neti6
De bravii verbelor supusi?
Aici este excelenta „Neti” – numele mortii.
Hlebnikov a contribuit si la scrierea lucrarii mele Tainicele vicii ale academicienilor, text de asemenea discutat cu Velimir si in care exista cateva fraze picante ale acestuia.
Insa oricat de pretioasa ar fi fost colaborarea cu Hlebnikov, ea presupunea si unele pericole. Trebuia sa fiu mereu atent. De multe ori, interesul sau dosebit fata de folclorul national ii incetosa receptarea contemporaneitatii. Si, uneori, descoperirile si gaselnitele sale lingvistice, odata publicate din neatentie, ar fi putut fi utilizate de acerbii nostri adversari in scopuri nu obligatoriu literare.
Capacitatea lui Hlebnikov de a se contopi integral cu imaginea poetica facu unele din lucrarile sale inacceptabile chiar si pentru noi, prietenii sai. E greu sa numesti concret atare texte, din motivul ca ele s-au ratacit si, probabil, au fost nimicite. Pe altele din ele, noi le-am supus unei serioase reorientari ideatice.
Si mai categoric se intampla sa ne ridicam contra opurilor unora dintre protejatii care prea de tot se lasau sedusi de frumusetile „sufletului rusesc” al lui Hlebnikov. Astfel, imi amintesc ca redactia Juvelnicului juzilor a respins categoric unele versuri ce aduceau a susaninism7 ale unei autoare pre nume Milita, ce avea 13 ani. Scrisoarea laudativa, cu care Velimir insotise acele versuri pline de presimtirea unor catastrofe sociale, dar foarte aproximativ gandite, am publicat-o abia nu demult in volumul Hlebnikov, needitate, drept mostra de inalta maiestrie epistolara a poetului.
Se intampla sa respingem la fel de transant si interventiile de redactare ale lui Hlebnikov, inspirate de acutele sale atitudini nationaliste din acea perioada. In randurile mele (din O palma gustului public):
Cutit laudaros
privi in jur
si pe masa
ca pe dusumea
rasturna ofiterul –
s-a zis cu el, muri! –
Hlebnikov intrevazu o ofensa adusa armatei, insistand fara succes sa inlocuiesc „ofiterul” cu – „cronicarul” (!).
Orientarea noastra social-politica budetleana, legata organic de directiile revolutionare in arta, niciodata nu era prezentata de noi in mod fatis. Insa ea ne determina continutul lucrarilor. Numai din cauza miopiei unor critici poate fi explicata aparitia legendei despre apoliticitatea noastra de pana la revolutie. Intreaga istorie a conlucrarii cu Hlebnikov invedereaza fermitatea liniei social-politice a budetleanilor. Si daca mai apoi, in anii grei de razboi civil si revolutie, Hlebnikov s-a detasat categoric de istorismul specific, de nationalism si slavofilism, – aceasta s-a datorat in mare parte anturajului colegial in care s-a aflat. In atmosfera de amicitie a grupului nostru, treptat s-au diluat si au disparut sentimentalistele fantome ale „sfintei Rusii” si relictele „fartatilor-slavoni”. Hlebnikov era dificil, insa maleabil. Dupa ce trimisesem la tipar Palma, imprevizibilul, neastamparatul Velimir disparu. La inceputul anului 1913 primii de la el o ampla epistola trimisa – din cate imi amintesc – din Astrahan. Ea ilustreaza pregnant simplitatea relatiilor sincere de incredere reciproca ce domneau intre membrii grupului nostru inca tanar.
In scrisoare se reflectau clar intregul spectru larg de interese si preocupari ale lui Hlebnikov, concomitent remarcandu-se explicit si simpatiile sale panslaviste, inclusiv cautarea idealei Rusii „autotelice”. Dar este adevarat ca, aici, dansul deja vorbeste si despre necesitatea studierii lumii hinduse, celei mongole, versificatiei nipone, – primele simptome ale viitoarei treceri pe pozitiile „internationalistului”, precum se exprimase ulterior insusi Velimir.
Este curios ca, chiar pentru pozitia noastra negativa fata de etichetari si porecle, care ni se atribuiau in mod mecanic din exterior, Hlebnikov avea o interpretare foarte originala (o atitudine depreciativa fata de „isme”, „inghetarea lacasului rusesc” s.a.m.d.).
Aceasta scrisoare a fost publicata in Hlebnikov, needitate, editia a 10-a (1928), reluata in vol. V al Operelor sale alese.
II. IN VALMASAGUL LUPTEI PENTRU CUVANTUL NOU
Eu am colaborat cu Hlebnikov destul de mult timp. Insa imi amintesc doar de un singur caz in care perechei noastre lucratoare i s-ar fi alaturat V. Maiakovski si D. Burliuk. A fost pe cand scriam O palma gustului public.
Eram la Moscova, in decembrie 1912. Ne-am adunat, pare-se, in apartamentul lui Burliuk, scriam indelungat, meticulos, discutand fiece fraza, cuvant, litera.
Cand am propus: „Sa-i aruncam pe Tolstoi, Dostoievski, Puskin”, Maiakovski adauga: „De pe nava contemporaneitatii”. Altcineva: „Sa-i aruncam de pe vapor”.
Maiakovski: „Nu sa-i aruncam – ca si cum ei ar fi fost acolo, ci trebuie doar – sa aruncam de pe nava”.
Imi amintesc de fraza mea: „In imparfumatul desfrau al lui Balmont”. Redactarea propusa de V. Hlebnikov – „Aromitorul desfrau al lui Balmont” – nu a trecut. Si-nca ceva de-al meu: „Cel ce nu-si va uita prima dragoste, nu o va cunoaste pe ultima”. E o intepatura la adresa lui Tiutcev, care spusese despre Puskin: „Pe tine, ca pe-o dragoste dintai, n-o sa te uite inima Rusiei”.
Sintagmele lui Hlebnikov: „Sa stea pe stanca cuvantului „Noi”.
„De pe inaltimile zgarie-norilor privim spre nimicnicia lor! (L. Andreev, Kuprin, Kuzmin s. a.)”.
Insa la incheierea muncii la manifest, Hlebnikov declara:
– Eu n-o sa semnez... Cer sa excludem numele lui Kuzmin – el e tandru.
Pana la urma, am convenit sa semneze si Hlebnikov care, mai apoi, sa expedieze o scrisoare la redactie in care sa-si exprime opinia separata. Bineinteles ca lumii nu i-a fost dat sa vada o atare depesa.
Dupa ce pusem ultimul punct la manifest, ne-am despartit. Eu m-am dus in graba sa iau masa, mancand doua biftecuri la rand, – atat de mult ma extenuase munca dimpreuna cu uriesii!...
Fara a-i permite publicului sa-si vina in fire, noi – concomitent cu cartea – am lansat si o foaie volanta cu aceeasi denumire.
Hlebnikov tinea mult la foaie si, imi aduc aminte, o incleia in ospataria vegetariana (din Stradela gazetelor), amestecand-o printre diverse anunturi tolstoiste. Zambind siret, o lasa pe mese in loc de meniu. Iata textul ei:
O PALMA DATA GUSTULUI PUBLIC
In anul 1918 a aparut Juvelnicul juzilor. In el genialul – marele poet al contemporaneitatii – Velimir Hlebnikov a fost editat pentru prima oara. Belferii petersburghezi insinuau ca „Hlebnikov e un nebun”. Bineintels ca dansii nu au publicat nici una din lucrarile celui care reprezenta prin sine Renasterea Literaturii Ruse. Rusine si dezonoare lor!...
Timpul trecea... In anul 1913, V. Hlebnikov, A. Krucionah, V. Maiakovski, B. Livsit. V. Kandinski, Nikolai Burliuk si David Burliuk au publicat cartea: O Palma Gustului Public.
Deja Hlebnikov nu mai era singur. In jurul sau se adunase o pleiada de scriitori care, chiar daca mergeau pe cai diferite, erau uniti de o singura lozinca: „Jos cu slova-mijloc, traiasca Cuvantul autotelic, suficient siesi!” Criticii rusi, acesti negustorasi, acesti plozi mucosi nascuti de sapte luni, care sufla zi de zi in turluiecele lor, grosi de obraz si neinstare sa inteleaga frumusetea, se revarsara intr-o mare intreaga de indignare si ura. Nimic a mirarii! – Oare chiar ei, cei educati inca pe bancile scolii in spiritul poeziei descriptive, sa inteleaga Marile revelatii ale Contemporaneitatii?
Toti asti Izmailovi sasaitori, Homunculusi ce se hranesc cu resturi de la masa realismului, – dezlantuitii astia Andreevi, Blokci, Sologubi, Volosini si cei asemanatori lor sustin (ce invinuire imunda!) ca noi am fi ultimii dintre „decadenti” – si ca nu am fi adus nimic nou in prozodie – nici masuri, ritmuri, nici rime, nici ceva ce s-ar referi la prospetimea cuvantului.
Parca au fost indreptatite in literatura rusa ordinile noastre – de a respecta Drepturile poetilor:
– de a-si amplifica lexicul prin cuvinte libere, spontane, si derivate! – la o irezistibila ura fata de limbajul de pana la ei!
– de a indeparta ingroziti de demna lor frunte coroana meschinei glorii de doi bani, pe care voi o injghebati din maturéle folosite pentru masaj la baie!
– de a sta pe stanca cuvantului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluieraturi si revolte!”
Pe cealalta parte a foii volante, drept ilustratie si comparatie „in favoarea noastra”, erau inserate textele: contra lui Puskin – al lui Hlebnikov, contra lui Lermontov – al lui Maiakovski, contra lui Nadson – al lui Burliuk, contra lui Gogol – al meu.
Cel mai putin ne-am fi gandit la cine stie ce strengarie. Insa fiece cuvant se nastea in chinuri si in prigoana generala. Noua, participantilor la lupta, declaratiile si cartile nu ni se pareau barbare in ce priveste continutul sau prezentarea lor grafica. Cred ca ele nu ar scandaliza nici cititorul din zilele noastre, care nu prea se lasa incantat de Leonizi Andreevi, Sologubi si Kuprini. Insa paznicii de atunci ce-si luase in grija ocrotirea „temeiurilor culturale”, oplositi la publicatii ca „Timpuri Noi”, „Cuvantul Rus”, „Jucatori la Bursa” s. a., prin atacurile lui Burenin, A. Izmailov, D. Filosofov si altora, incercau pur si simplu sa ne nimiceasca.
Astazi, acea prigoana e receptata ca un fapt social hazliu, obisnuit. Dar imaginati-va cum ne venea noua, la timpul respectiv, sa inghitim atare bolovani de prostie! Totul era cam de asa natura:
– O chinuita aiureala de oameni fara pic de har...
Acea huiduiala fusese initiata de versificatorul A. Izmailov. Nu-i ramaneau mult in urma Anastasia Cebotarevskaia, N. Lavrski, D. Filosofov s. m. a., s. m. a. Toti se conduceau de aceeasi reteta:
„Huligani – nebuni – obraznicaturi!...”
„Intreaga culegere e plina de o varvareasca lipsa de sens, de aiurelile unor psihopati si dementi...” „Cei Burliukci – ca niste turci.
Si Krucionah peste toate
Bun de case rau famate...” s. a. m. d.
Cam astfel s-a intamplat primul nostru „botez de lupta”...
III. IN PAS CU EPOCA
Budetleanii si-au inceput ofensiva in 1911–1912 – anii unui nou val de eliberare sociala a proletariatului. Auzeam pasii epocii, simteam pulsul timpului, asteptam zdruncinari sociale. Deja prin 1912, in O palma gustului public, V. Hlebnikov, prezentand un registru al anilor in care au cazut marile imperii, se opreste la 1917. Calculele intelese numai lui unuia si, inainte de toate, presimtirea sfarsitului i-au ajutat sa determine exact timpul catastrofei.
In anul urmator, 1913, in paginile volumului Uniunea tineretului, Hlebnikov vorbeste si mai concret: „Oare in anul 1917 nu ar trebui sa ne asteptam la prabusirea statului?”
Razboiul impersonal, cunostinta personala a lui Hlebnikov cu cazarma tarista (izolarea in echipa raiosilor) – invincibila logica a istoriei l-au impins pe Hlebnikov fata in fata cu realitatea contemporana, pe care mai inainte el, ca un visator-romantic incurabil, se parea, o privea cu ochi albastri, senini.
O mai realista intelegere de catre Hlebnikov a situatiei de facto l-a scos in strada revolutionara a capitalei.
Atitudinea lui fata de evenimente este clara din povestirea Octombrie pe Neva (1917–1918).
– In aceste zile, scria el, cuvantul „bolsevic” suna a stranie mandrie...
Este curios comportamentul pre-octombrin al lui Hlebnikov. Aici aveau sa-si spuna cuvantul toate particularitatile poetului si pasiunea sa fata de balciul popular.
– Nu exista om pentru care Kerenski nu ar arata ridicol si demn de mila! spunea Hlebnikov despre Guvernul Provizoriu. De Kerenski isi amintea ca de o insulta ce-l privea personal si cu intregul sau nepracticism fantezist elabora proiecte „nimicitoare”:
– Sa li se comande mesterilor de jucarii diavolasi chitcaitori care ar avea capsorul insectei-capetenie (cu incapatanare, Hlebnikov il numea pe Kerenski cu numele tarinei detronate: Aleksandra Feodorovna).
– Ar fi o marfa foarte cautata, spunea Velimir. Kerenskaia se bosumfla si moare chitcaind.
– Sa se faca momaia impaiata a lui Kerenski si, demonstrativ, in mod solemn, sa fie purtata pana la Campiile Elizee, unde, nu departe de mormantul comun, sa fie stropsita in asa fel, incat gemetele sa-i fie auzite si de cei rapusi in revolutia din februarie, avandu-i numele pe buze. (Hlebnikov numea aceasta actiune „biciourlare”, spre a-i oferi situatiei un aer de solemnitate).
In sfarsit, al treilea proiect al „detronarii”, cel mai radical, stipula ca cineva din nedespartita, pe atunci, troika – Hlebnikov, Dm. Petrovski si Petnikov – se va duce la palat si, chemandu-l pe Kerenski in hol, ii va aplica o palma din partea intregii Rusii.
In ajunul evenimentelor din octombrie, Hlebnikov le-a expediat prietenilor sai urmatoarea scrisoare:
„Aici. Palatul Mariinsk. Guvernul provizoriu.
Tuturor. Tuturor. Tuturor.
La sedinta sa din 22 octombrie, Guvernul Globului Pamantesc a hotarat:
Sa considere Guvernul provizoriu drept inexistent provizoriu, iar pe insecta-capetenie A. F. Kerenskaia a o pune sub arest strict”.
Deloc mai putin hazlie fusese si o alta demonstratie de ura a lui Velimir fata de guvernul ghinionist. Odata, el si cu prietenii sai au telefonat de la Academia de Arte:
– Fiti amabili, faceti-ne legatura cu Palatul de Iarna.
– Palatul de Iarna? Vorbeste cooperativa carausilor de fier vechi.
– In ce chestiune? intreaba o voce glaciala, amabila, dar de loc vesela.
– Uniunea carausilor de fier vechi va roaga sa ne anuntati cam pe cand se pregatesc locatarii sa paraseasca Palatul de Iarna.
– Ce, ce ati spus?
– Locatarii vor elibera sau ba Palatul de Iarna?... Le stam la dispozitie...
– Nimic altceva? se aude un chicotit otarat.
La celalalt capat al firului se aude cum, aici, hohotesc Hlebnikov si prietenii sai. Din camera vecina se arata fata fasticita a cuiva.
Peste doua zile au prins a bate tunurile.
Bineinteles ca Hlebnikov nu se rezuma doar la atacuri batjocoritoare la adresa Guvernului provizoriu. El visa sa urce pe baricade impreuna cu muncitorii. Insa, asa cum era cam distrat si nepregatit pentru lupta, prietenii nu puteau sa-l lase la batalie. Nu ca ar fi fost curajos, ci pur si simplu el nu constientiza si nu presimtea pericolul ce ar putea sa-l astepte. La Moscova, de unde venise din Petersburg, in acele zile de octombrie Velimir aparea foarte calm in cele mai periculoase locuri, in plinul luptelor de strada, printre gloante, manifestand un mare interes fata de ce se intampla. Un atare comportament parea cu atat mai nechibzuit, cu cat, in acele situatii, poetul uita deseori pe ce lume se afla, absorbit totalmente de preocuparile sale de creatie. Unele din ele le-a infaptuit ceva mai tarziu, in cateva poeme ample – Prezentul, Noaptea din ajunul Sovietelor, Razia de noapte si multe versuri scrise pentru ROST (Agentia Telegrafica a Rusiei).
Pictorita M. S. povesteste:
– Aceasta s-a intamplat cam prin anii 1918–1919, la vila noastra de sub Harkov. Hlebnikov trandavea, statea lungit in pat, surazand smechereste.
– Sunt cel mai lenes om de pe pamant, spuse el si se incovriga. Era liniste, destul confort.
– Vitiusa, stati in patuc ca un pruncusor. N-ati vrea sa fa infas?
– Da, ar fi bine, ganguri Hlebnikov. M. S. l-a infasat intr-un cearsaf, apoi intr-o plapuma, dupa care l-a legat cu cateva prosoape. Hlebnikov statea cuminte si savura placerea situatiei in care se afla. M. S. ii puse in gura o bomboana.
– Vitea, va simtiti bine?
– Da, foarte bine, rosti el cu voce inceata, scancitoare. Astfel, intr-o deplina beatitudine, dansul statu cateva ore la rand...
Chiar daca toate astea nu ar fi decat niste simple basniri, trebuie sa recunoastem ca sunt bine potrivite.
E o situatie sarjata in care s-ar fi putut pomeni, totusi, Hlebnikov, dar in care este imposibil sa ti-l imaginezi pe Maiakovski, de pilda.
Daca in viata cea de toate zilele si in poezie Maiakovski era un specialist in mitocanie, bubuiala, cuvinte „necioplite”, in schimb Hlebnikov se dovedea a fi un maestru al tandretei, delicatetii, soaptei si cuvintelor umede. Maiakovski – barbatie – oras – uzina. Hlebnikov – femininatate – sat – stepa.
Bineinteles ca futurismul storcea din Hlebnikov surplusul de taranie, rusticitate, insa trasaturile sale naturale se intrezareau inca in multe cazuri.
Cand se intampla ca Maiakovski sa se induioseze sau era cuprins de o moleseala amoroasa, el cadea in stihia lui Hlebnikov. Oare nu din verbocreatiile celui de-al doilea pornesc urmatorii curenti soptiti si lacrimosi ai indragostitului Goliaf:
Vede-se ca, micutul, cumintelul dragut...
In versuri ea va tot mocni incet...?
Si oare nu se aud „umedele” cuvinte ale lui Hlebnikov in aceste versuri ale lui Maiakovski:
Pe lant inlantui-voi zgariat numele Lilino,
Si-n noaptea ocnei saruta-voi lantlul?
Sa comparam la Hlebnikov (versurile de junete):
Lealea pe lebada, Lealea liubire.
Cu cele de mai tarziu:
Venit-a El’ al liubirii, lebedei, liliacului...
Aluneca pe schiuri sunetul El’ – libertate si liubire.
(„Zgarietura pe cer”.)
In pofida importantelor diferente de caractere, pe Hlebnikov si Maiakovski ii unea faptul ca destinul ambilor continea o buna parte de barbarism si vietile lor s-au derulat in mod tragic.
Ambii erau foarte vigurosi si muncitori pana la extenuare. Mizand pe fortele lor, ei nu tineau cont de realitati, pentru ca, pana la urma si destul de prematur, acesti uriesi sa cada istoviti.
Hlebnikov conta atat de mult pe rezistenta sa, incat se intampla sa doarma noptile pe zapada, in padure. Instinctul sau de fiara l-a salvat de multe ori – Velimir credea in acest instinct si nu agrea medicii, nu-i placea sa se lecuiasca. In genere, se cam ferea de cultura si urbanism: intreaga viata si-a manifestat ostilitatea fata de telefon, prefera sa doarma in paie sau pe salteaua goala, cearsaful aruncandu-l jos, pe podele.
In timpul razboiului civil, Hlebnikov a dus-o extrem de greu. Ca pe unul fara pasaport ce era, il arestau deseori (el nu avea nici macar buzunare, si in genere – la ce i-ar fi trebuit unui adevarat peregrin pasaport?!). A flamanzit si a bolit mult (de tifos exantematic). Prietenii il tot convingeau ca ar face bine sa se trateze.
– Am eu cand ma lecui! raspundea Hlebnikov.
Se rupea sa ajunga in capitala, ca sa-si publice lucrarile, in special calculele despre razboaiele viitoare.
Iar in anul 1912 deja imi comunicase despre descoperirile sale, incredintandu-mi taina ca:
– Mult ar da englezii ca aceste calcule sa nu vada lumina tiparului!
Eu radeam, asigurandu-l ca britanicii n-ar oferi barem un sfant, in pofida faptului ca „tablele destinului” ii amenintau cu moartea, razboaie pierdute, nimicirea flotei maritime s. a.
Hlebnikov se supara, insa, totusi, convins probabil de cele pe care i le spuneam, imi incredinta sa fac publice calculele sale. Am pastrat unul din biletelele ce mi le trimise:
„Lui Aleksei Krucionah.
Orologiile omenirii.
Se permite publicarea.
V. Hlebnikov.
10.11.1922”.
Acest text a aparut in volumul Tablele destinului (ed. 1922). La Moscova, Velimir se imbolnavi din nou, plangandu-se ca i se umfla picioarele. Unii fani excesiv de temperamentali au reusit a-l convinge sa plece la tara si de acolo sa ameninte englezii, iar odata cu acestia – pe toti cei care nu credeau in primejduitoarele calcule.
Cu parere de rau, partea materiala a expeditiei era intr-o stare deplorabila: pe drum, Hlebnikov raci (primavara, adormise pe pamantul umed). In sat, ajutorul medical se dovedi a fi insuficient, plus la toate Velimir alungand vraciuitorii din preajma sa.
Cu putin timp pana sa moara, ii scrise doctorului A. P. Davadov (la Moscova):
„Aleksandr Petrovici,
Va anunt, ca pe un doctor ce sunteti, despre amaraciunile mele medicale. Am nimerit la o vila din stanita de gubernie Borovenka, satul Santalovo (40 de verste departare de prima), – venind pe jos pana aici, am dormit intins la pamant si m-am lipsit de picioare. Ele nu ma mai servesc, nu merg. Disfunctia serviciului locomotor. M-au internat in spitalul din Krostetk, la 40 de verste departare de calea ferata.
As vrea sa ma insanatosesc, sa-mi recapat darul mersului si sa plec la Moscova si la bastina. Cum as face-o?”
Aceasta a fost ultima veste din partea lui Velimir Hlebnikov – „presglobpam”8. Boala inainta repede, ducand la decesul sau prematur. Hlebnikov muri la 37 de ani – varsta lui Byron, Puskin si Maiakovski.
[V]. SOSIREA LUI HLEBNIKOV LA MOSCOVA
In aceasta cafenea l-am prins pe Hlebnikov. Era deja tarziu – orele zece-unsprezece spre miezul noptii. Velimir arata destul de obosit, venise cu trenul – din sud, pare-se. Nu mai tin minte daca avea sau ba ceva bagaje, insa se apropiase de reprezentantul administratiei, rugand sa fie lasat sa innopteze in cafenea, deoarece inca nu s-a angajat nicaieri, dar i se spunea ca, poftim, poate sa-si tina aici recitalurile, insa cafenaua poetilor nu e utilata pentru azilul acestora, a ramane peste noapte aici este interzis, de aceea nu au unde il oplosi.
Hlebnikov se amarase nespus, si eu i-am propus sa mearga cu mine. Ne-am dus pe strada Miasnitkaia. Mi-a povestit ca sosise dimineata, a colindat mult prin Moscova, cautand sectia poetilor, insa asa si nu a mai dat de ea; in fine, a gasit-o pe strada Tverskaia, unde nu i-au permis sa si inopteze. Apoi mi-a spus ca a adus foarte multe calcule.
Ne-am dus in curtea casei, unde se afla Vahutemas (fosta scoala de pictura si arhitectura). L-am prezentat unei cunostinte de-ale mele, in acea vreme – administratorul caminului studentesc. Ii pot da doar initialele numelui si prenumelui, M. P., deoarece el nu e poet si e necunoscut in cercurile literare. El cazu de acord sa-l lase pe Hlebnikov sa innopteze acolo (din cauza imbulzelei, Velimir dormi pe masa). Atunci am spus ca sosirea lui Velimir trebuie s-o marcam prin versuri si mi-am scos notitele:
Gam(m)a Es
„Es-ze-te”
sub care am adugat;
Soarele tafni din ceruri spre
Crestetul hlebnikovian:
– Vitia, inceteaza-odata
Sa te tot impotmolesti in cifre,
Mai bine construieste-un ta-to-stan.
(Variantele se pot vedea in Carnetul de note al lui Hlebnikov, M., 1925, pag. [1] 4). Dupa care propusei sa notam ziua sosirii la Moscova a lui Hlebnikov. El spuse:
– Fie, daca e s-o fixam, trebuie s-o facem cu exactitate, – si noi am notat: 28. XII. 1921, ora 1 de noapte, 27 min., 37 sec. (acesta era deja timpul sosirii lui la camin).
Am semnat toti trei – V. Hlebnikov, A. Krucionah si M. P. A doua zi dimineata venii la Hlebnikov, propunandu-i sa mergem la Maiakovski. Am iesit, telefonandu-i familiei Brik – locuia in stradela Vodopianov, – care ne-a invitat in vizita. Pe drum, am cumparat salam uscat, ca Hlebnikov sa aiba ce dejuna. Cand am sosit, acolo ne astepta si Maiakovski. Pe Hlebnikov l-au pus la masa, el mancand cu placere. Ai casei deja dejunasera si discutau ceva intre ei si cu Maiakovski. Dupa care Maiakovski isi aduse un costum de haine si un palton, spunand ca Velimir e cam de aceeasi statura cu el si trebuie sa imbrace vesmintele respective.
Dupa ce mesi, Hlebnikov s-a imbracat, fiind bine dispus. Ai casei si Maiakovski evacuasera undeva hainele vechi, Maiakovski spunand ca, in zilele apropiate, Hlebnikov va trebui sa dea impreuna cu noi un recital poetic – nu mai tin minte, pe data de 29 sau 30, sau poate chiar in ziua de Anul Nou. Curand aparu V. Kamenski, caruia i s-a propus sa se incadreze in recitalul nostru. Acesta spuse:
– Ce bine ar fi sa iesin tuspatru, cuprinsi!
Maiakovski adauga:
– Sa iesim in... dupa care rosti ceva picant. Izbucniram cu totii in ras.
Dupa care iarasi ne indreptaram atentia catre Hlebnikov, propunandu-i sa se duca la frizerie, remarcand ca, chiar daca barba sa aduce cu cea a lui Zeus, oricum ar trebui scurtata. Mi s-a incredintat sa am grija de aceasta operatiune, si eu l-am insotit pe Velimir la cea mai apropiata frizerie. L-au frizat, dar fiindca la tample prea ii scurtase zulufii, i-au ajustat si barba pe din parti, dandu-i forma de lopata.
Spre sfarsitul lunii decembrie, intr-adevar, am dat un recital in unul din amfiteatrele fostei scoli Stoganov. Directorii institutiei erau David Petrovici Sterenberg si Vl. Tatlin. Pe acolo deja se auzise ca Hlebnikov ar fi un geniu, astfel ca atunci cand citea el, in sala se instaura o liniste absoluta.
Hlebnikov citea excelent, ca un intelept si om caruia ii poti crede. In acea seara, toti noi – Hlebnikov, Maiakovski, Kamenski si eu – ne-am bucurat de un mare succes.
1932–1934, 1964
_____
1. Ghileea – cea mai radicala din gruparile futuristilor rusi, fondat in 1910, avandu-l de ideolog pe V. Hlebnikov.
2. Apollon – revista simbolistilor rusi (A. Blok, N. Gumiliov, B. Tomasevski, V. Briusov s. a.).
3. Jocul de cuvinte, in rusa, e urmatorul: scot inseamna pluralul de la vita, bovina, iar prenumele Walter cunsuna cu Vladimir.
4. Budetlean – numele neaos-autohton al futurismuluirus si adeptilor sai (dupa Hlebnikov, de la budet = va fi).
5. Sologubiene – de la numele poetului si prozatorului F. Sologub (1863–1927) .
6. Neti – de la rusescul net = nu.
7. Susanism – de la numele lui Ivan Susanin – un erou din popor care, oferindu-se de ghid, face ca ostirile inamicului sa rataceasca la nesfarsit prin paduri, pierind.
8. „Presglobpam” – prescurtat, de la: Presedintele globului pamantesc (V. Hlebnikov publicase Proclamatia presedintilor globului pamantesc).
Traducere de Leo BUTNARU |
