In anii aceia, cand razboiul trecuse demult, iar oamenii din satul Valea Rea crezusera ca au auzit si vazut totul, singura stire care ar mai fi putut sa socheze a ajuns in sat in seara de marti care a urmat furtunii. Nenorocirea s-a intamplat din vina unchiului meu, cunoscut inca de pe atunci cu numele de nea Gigi, care a observat, la fel ca toata lumea din sat, ca s-a oprit curentul electric. La Valea Rea exista de multa vreme o solida traditie de contemplare pasiva a faptelor, urmata de o decisiva inactiune. Nea Gigi era insa facut dintr-o alta plamada. A socotit repede ca pana ce un electrician va ajunge la Valea Rea, trimis de regionala care asigura intretinerea retelei electrice, ar trece vreo doua zile, rastimp in care satul ar sta fara curent. Atunci a luat hotararea eroica sa-si arunce pe umar funia pe care o folosea la legarea coarnelor vacilor si sa urce pe deal, acolo unde se aflau stalpii magistralei nationale de inalta tensiune. Era hotarat sa se catare el pe stalpul vinovat si sa remedieze defectiunea. Nu se pricepea deloc la instalatii electrice, dar cat de complicat ar fi putut sa fie?
Nu era prima oara cand nea Gigi incerca sa salveze planeta. Cand a ajuns langa stalpul de inalta tensiune si-a facut toate socotelile si a ajuns la concluzia ca-l va escalada folosind o tehnica alpina pe care o mai folosise si in calitatea lui de fost vanator de munte, in unitatea speciala de cercetasi care luase parte la batalia de la Banska Bistrica. Intrucat nimeni nu a vazut scena care avea sa urmeze si intrucat el nu avea sa-si aminteasca niciodata prea bine ce s-a intamplat, zvonurile si opiniile sunt impartite. Unii spun ca s-ar fi urcat pana sus pe stalp si ca acolo a pus mana pe un bec. Altii spun ca defectiunea retelei electrice nu se datora furtunii din seara precedenta, ci ca era o hiba mai veche, mai precis ca un fir se incolacise pe stalp, purtand in el o uriasa tensiune. Alt zvon spunea ca stalpul era oricum ud, iar nea Gigi ar fi fost pe jumatate beat. Singurul lucru cert e ca a rezultat o niagara de scantei si pocnete. Trebuie ca el a pus mana pe o portiune neizolata a cablului de inalta tensiune si de acolo trupul i-a zburat prin coroana stejarului din apropiere, peste capitele de fan, peste prunii batrani si harnici, tulburand cuiburile privighetorilor, si a aterizat pe coasta dealului sub un unghi lin, similar cu cel al avioanelor sosind asupra pistei. S-a oprit din rostogolire pe spate, cu mainile deschise larg, in pozitia omului ideal din gravura lui Leonardo da Vinci. Miracolul e ca nu si-a fracturat decat o coasta, iar din uriasul soc electric si-a pierdut doua degete si a ramas pentru totdeauna cu un aer straniu dublat de porecla neobisnuita chiar si pentru satul Valea Rea; i s-a spus nea Gigi O-Mie-de-Volti.
Uite-asa avea el sa traiasca nouazeci de ani si avea sa povesteasca in momente neasteptate tot felul de ciudatenii pe care ajunsesera sa le stie toti copiii din sat. Pentru ca, dupa ce lumea s-a linistit, rareori l-ai mai fi vazut iesind din curtea lui. Daca vroiai sa auzi o nazdravanie, trebuia sa te duci sa-l asculti. Petrecea zile in sir fumand, band cafea ieftina sau ceai de tei, uitandu-se la cer, trecandu-si mana prin barba nerasa de trei zile. Spunea ca a vazut lumea si ca nu mai are nimic nou de vazut. Avea el teoriile lui, toate dublate de o certitudine simplificatoare si inradacinate intr-o experienta de viata care l-ar fi traumatizat pe orice alt muritor.
Multi ani mai tarziu, intr-una dintre acele zile cand ne jucam pe malul raului, am auzit urmatoarea legenda, pe care mi-a povestit-o un alt copil. Mai exagereaza copiii, dar prietenul meu pretindea ca auzise o balada pe o muzica vesela despre acest subiect incredibil. Se spunea ca o zana a muntelui s-a indragostit de un erou din razboi. Pentru ca el era frumos ca o creasta de munte peste care trec razele amurgului. Legenda spunea ca zana dorea sa-i devina sotie. Vroia sa aiba un copil cu el. Ea era frumoasa ca steaua ce insoteste luna si-si putea schimba chipul dupa cum barbatul care o visa isi schimba dorinta, adica putea fi blonda sau bruna, inalta sau scunda, pururea tanara si frumoasa, ca orice faptura a adancurilor. Dar voinicul a spus nu. El a spus nu si nu, pentru ca nu vroia sa o ia pe ea, ci dorea o anume fata din sat, o fata pe care el o stia din copilarie. Atunci zana padurii, cuprinsa de o criza furibunda de gelozie, a aranjat lucrurile in asa fel incat a trimis spre el zece mii de volti. Eroul din balada a murit cu degetele stranse in jurul unei suvite de par castaniu pe care i-o daruise fata din sat.
Asta era legenda pe care eu am auzit-o pe malul raului. Uite din pricina asta nu poti sa pui nici o baza pe istoriile de la Valea Rea. Cum au trecut cativa ani, cum realitatea incepe sa se imerseze intr-un ocean de inflorituri halucinante si faptele de altadata capata o dimensiune supranaturala. Un lucru e sigur: nea Gigi si-a pierdut doua degete si asta a avut de-a face cu electricitatea.
Clipa de glorie a lui nea Gigi fusese in mai 1945, atunci cand a fost ales sa participe ca purtator de drapel, reprezentand unitatea lui de vanatori de munte, la parada victoriei de la Praga. Misiunea lui a fost aceea de a duce pe umar steagul, un drapel inalt, rosu, galben si albastru, cu emblema unitatii militare si coroana Romaniei, asezat intr-un lung sir de drapele sovietice de lupta, destinate sa defileze impreuna calare intr-un moment emotionant care preceda restul paradei. De la el am auzit eu prima oara despre cel de-al doilea razboi mondial, inainte sa vad filme cu eroi, tancuri, aviatie si John Wayne pe jeep. Fotografiile de arhiva cu nea Gigi au ramas, asa ca partea asta a povestii nu mai e legenda, ca aia cu zana muntilor. In imaginile alb-negru decolorate si trecute de multa vreme in culoare sepia, se poate vedea nea Gigi tanar, frumos ca un inger, inalt, brunet si cu ochii albastri, cu o privire intensa si fixa, invingatorul indiscutabil al unui razboi pe care-l incepuse in cealalta tabara, ca toata armata romana de altfel, dupa cum bine se stie. Adevarul e ca nea Gigi luase parte la ingrozitoarea batalie de la Odessa, apoi la cea de la Sevastopol, apoi la cea de la Iasi, apoi la cea de la Banska Bistrica si scapase cu viata din tot acest carnagiu, pentru a-si pierde doua degete pe dealul copilariei sale, dupa razboi, atunci cand a descoperit experimental forta electricitatii.
Povestile pe care le spunea el erau totdeauna partiale si asta din pricina timpurilor verbale, care dupa accidentul electric nu s-au mai aflat niciodata in acord. Uneori ii lipsea predicatul, alta data numai subiectul, iar altadata nu se mai intelegea deloc ce spune.
Una dintre povesti era de pe vremea razboiului, de la Odessa. Atunci cand armata romana a ajuns acolo, in anul 1941, pentru oras s-a dat o batalie cumplita. Nea Gigi se afla intr-un transeu langa care a cazut o bomba, care l-a acoperit de pamant. L-au dezgropat niste soldati care apucasera sa vada scena. Cateva ceasuri mai tarziu, intr-o batalie care a avut loc intre zidurile unor foste case, maturate vreme de zile bune de un baraj de artilerie, nea Gigi a ramas singur, pentru ca cei de langa el au fost impuscati. Singur si cu foarte putina munitie, a fost luat prizonier de un grup de soldati ai Armatei Rosii. Pentru ca batalia continua si nimeni nu avea timp sa se ocupe de un prizonier, a fost legat cu doua funii si a stat pe sol, intre caramizi sparte si cioburi, vreme de o jumatate de ora, rastimp in care toata batalia a reinceput cu si mai mare furie si cei care vroiau sa-l duca in spatele frontului au fost angajati in interminabile schimburi de focuri. In jurul lui cadeau schijele si gloantele. S-a strans cu genunchii la gura si a inchis ochii. Dintr-o clipa intr-alta astepta sa fie taiat de un proiectil. Dar a iesit altfel: nea Gigi a fost eliberat tot de plutonul lui, care a dat peste el din intamplare. Locotenentul lui l-a gasit printre caramizi, acoperit cu moloz, cu mainile legate si ochii stralucind de febra, soc si lipsa de oxigen, in atmosfera saturata de praf. L-au dezlegat si i-au dat arma unui camarad cazut, dupa care a ajuns din nou in linia intai, la cateva ore distanta de momentul cand pusese cruce la tot si credea ca va merge in prizonierat. Cand ne-a spus noua povestea a avut grija sa adauge ca nu a avut timp sa-i fie frica. Frica, zicea el, spre a-ti intra in oase, are nevoie de timp. Pentru ca frica nu e socul din primele clipe, acea groaza intensa sub presiunea careia actionezi, ci otrava constanta care se aseaza la baza fiecarui gest si te transforma in carpa.
Cateva zile mai tarziu, povestea nea Gigi copiilor, locotenentul care l-a scapat din scurtul lui prizonierat a plecat sa duca o mapa de acte in cladirea comandamentului romanesc. Cum a intrat el in cladire, cum s-a auzit explozia. Explozia aceea e celebra, pentru ca in urma ei au fost executati ostateci si au avut loc tot felul de tragedii in oras. Odessa fusese ocupata de germani si romani, iar unitatea de cercetasi a lui nea Gigi fusese incartiruita intr-un garaj. Comandamentul, se spunea, fusese minat de un comando sovietic. In clipa exploziei nea Gigi se aflase in garajul din apropiere si se pregatea sa stea la coada pentru un pranz tardiv, cand explozia l-a trantit la pamant si a rasturnat cazanul cu supa. Nea Gigi ne-a povestit ca urechile au inceput sa-i tiuie, pentru ca explozia fusese apocaliptica. A inceput sa se bata peste urechi, ca si cum ar fi vrut sa usureze presiunea si nu a auzit nici batalia de aviatie care se desfasura in departari, nici strigatele ranitilor, nici eforturile sanitarilor. Vreme de mai multe zile nu a auzit nimic.
A doua oara cand era sa cada prizonier a fost la finalul bataliei Crimeei, atunci cand trupele germane si romane s-au retras. Dintr-o intreaga unitate, numai nea Gigi a izbutit sa scape, in niste conditii de confuzie si panica pe care niciodata nu le-a putut nara fara un oarecare tremur al mainii. In orice caz, a izbutit sa ne povesteasca fuga, groaza, faptul ca a fost impins cu patul pustii de pe spatele unui camion de un soldat german care i-a strigat ca din pricina tiganilor lui Antonescu s-a pierdut batalia. Ce dobitoc, nu uita sa adauge nea Gigi, rasucind tigara, nu inainte de a consemna faptul ca neindoielnic ar mai fi fost loc in camion. In toata acea nebunie care era razboiul, nea Gigi nu-si propusese nimic altceva decat sa scape cu viata si, daca se poate, intreg. Asta era dorinta care-i dadea taria sa fuga dintr-o suflare kilometri intregi, sa reziste la frig, foame, sete, umilinta si pericole continuie. Pana la urma s-a imbarcat pe ultima fregata care parasea portul cu destinatia Constanta si dus a fost din Crimeea, unde nu planuia sa mai revina vreodata. Ne povestea ca aceea a fost singura lui calatorie pe mare si ca si-a petrecut cea mai mare parte a vremii stand pe puntea arhiplina, uitandu-se inapoi sa vada daca ii ajung rusii. Povestea ca apele Marii Negre sunt intunecate si nesigure, ca marinarii spuneau ca oricand un submarin sovietic i-ar fi putut torpila.
Despre Crimeea, ne povestea ca are cele mai frumoase veri dintre pamant si stele, un cer inalt, curat, pe care Calea Laptelui se vede intreaga, un aer pur si marin, atunci cand nu miroase a praf de pusca. Ne povestea despre un orizont larg si atoate cuprinzator, rarefiat de profilele unor tumuli misteriosi, intunecati.
Adevarul e ca in afara de aventurile lui din vremea razboiului, nea Gigi nu a mai calatorit niciodata. Pentru el, imaginea lumii ramasese fixata in acel valmasag de sange si durere din anii patruzeci, ceea ce nu-l impiedica sa spuna ca a umblat in jurul pamantului. Cum adica in jurul pamantului? il intrebam noi, copiii. Pai parca ziceai ca n-ai fost decat pana in Crimeea si apoi pana la Praga. El ridica din umeri si spunea: mai departe de atat nu se poate, daca te-ai nascut la Valea Rea. Unde vroiai sa ma duc? Si apoi zicea: nu mai e lumea ce a fost. Rusia de atunci nu e ca Rusia de acum si nici Romania de atunci nu mai e ca si cea de acum. Asta era atunci. Gata.
Nea Gigi nu avea o opinie personala despre faptul ca armata romana a luptat vreme de trei ani impotriva Armatei Rosii si ca dupa aceea a intors armele si a luptat alaturi de Armata Rosie impotriva Wermachtului. Chestiunile acestea il depaseau, nu considera ca sunt problema unui simplu soldat lasat la vatra in 1945. Obisnuia sa spuna despre armata romana din anii optzeci ca e echipata precum trupele de elita din anii patruzeci, pentru importantul motiv ca in zilele noastre fiecare soldat are amandoi bocancii de aceeasi masura. Mi-a povestit ca unul dintre secretele supravietuirii pe drumul spre Berlin era sa gasesti de la un soldat german mort doi bocanci intregi care sa fi avut aceeasi masura cu tine. Nea Gigi nu era inalt, dar se nascuse cu niste talpi gigantice, late si impresionante, care trebuie ca i-au dat multa bataie de cap, cel putin in perioada care a precedat tragicele vremuri din primavara lui 1945, cand se gaseau usor incaltari. Iarna dintre 1944 si 1945 l-a invatat ce inseamna frigul, un frig criminal, oribil, care a afectat multe trupuri.
Atunci, in batalia pentru Budapesta, i s-a intamplat de s-a infipt o schija in casca, fara a-l atinge in vreun fel. A ramas cu casca aceea vreme de cateva zile, pana ce noul lui locotenent i-a ordonat sa o schimbe cu alta, fara fisuri. Era la fel de usor sa gasesti si casti, erau pe toate drumurile.
Stii cati locotenenti am schimbat in timpul razboiului? ma intreba el, scuipand in palme, in timp ce despica lemne cu toporul in curtea din spatele casei lui. Opt locotenenti! Si spunea asta cu aerul invingatorilor, pentru ca marile carnagii nu cunosc alti invingatori decat supravietuitorii. Opt locotenenti, domnule!
Si mai spunea: am scapat de trei ori din unitati militare care au fost distruse. Stii tu ce inseamna o unitate distrusa? E ca si cum ar pleca de aici pe coasta asta de munte in sus doua sute de oameni si la sfarsitul zilei mai ar mai fi in picioare vreo zece.
Statea pe o buturuga curbata si fuma tigari fara filtru. Vazuse lumea si acum si-o reamintea si nu vroia sa mai calatoreasca. Ii placeau si lui filmele cu John Wayne, dar cand ajungea la scenele de batalie spunea: cacat! De fapt a fost mult mai urat de cat arata astia aici. Cand il intrebam cum adica mai urat ridica din umeri, ca si cum n-ar fi stiut cum sa povesteasca.
A nu se intelege ca nea Gigi era un las. Dimpotriva, a luat parte la batalii si s-a intamplat ca soarta sa-l arunce acolo unde era confruntarea mai mare. In muntii Tatra, de pilda, a primit ordin ca impreuna cu un alt soldat sa arunce in aer un cuib de mitraliera de pe un versant montan. S-au strecurat cu cea mai mare grija pana la o oarecare distanta de cuibul de mitraliera si acolo, intre tufisuri si resturi de copaci carbonizati de bombarbamente, au dat nas in nas cu doi soldati rusi care fusesera trimisi de capitanul lor ca sa arunce in aer acelasi cuib de mitraliera. Au schimbat priviri. A urmat un moment de tacere. Nemiscati, s-au uitat lung unii la altii si unul dintre rusi le-a aratat grenada si apoi cazemata de beton de pe versant. Totul in cea mai mare tacere, sub niste gramezi de crengi arse. Nea Gigi nu stia rusa si nu stia nici o alta limba decat romana, dar aici era usor de inteles: erau impreuna in aceeasi situatie. Era clar ca nici unul dintre cei patru nu-si dorea sa fie pe coasta aceea rece si umeda, iar oamenii care iubesc viata n-ar merita dusi la razboi. Au inaintat inca zece metri impreuna, in sus, pe coasta, ridicandu-se pe umeri unul pe celalalt, tragandu-se si sustinandu-se, intr-un fel de sir indian tarandu-se spre pisc, pe solul acoperit de reziduuri de vegetatie, ei patru, ca un sarpe compus din trupuri omenesti. La un moment dat, capul sarpelui s-a ridicat cam o jumatate de metru si a scuipat grenada. Dupa aceea s-a facut liniste, mitraliera ucigasa s-a oprit si nea Gigi a mai scapat inca o data cu viata si intreg.
Cand s-a terminat razboiul, unitatea de vanatori de munte a lui nea Gigi a plecat din Cehia spre Romania in mars fortat, pe jos, cate 80 de kilometri pe zi. Pe vremea aceea nu mai mergeau trenurile, nu existau autobuze, nu prea mai erau avioane, iar caii erau rezervati numai pentru parade. Cand ne povestea asta, nea Gigi se lauda: am mers pe jos de la Sevastopol la Praga si inapoi!
Patruzeci de ani mai tarziu, nea Gigi era in continuare fericit ca locuia intr-unul dintre putinele sate din Romania care nu fusesera cooperativizate. Era bucuros ca are propria lui livada, in care spunea ca nu primeste nici un fel de porunci de la nimeni si in care poate face ce are chef. Pentru el era foarte important asta. Nu ii placea sa-i spui ce sa faca. Cam in perioada aceea i s-a intamplat ca un exces de fertilitate in ograda lui sa produca o neasteptata explozie demografica: nea Gigi s-a trezit ca are sapte vaci si ca nu are ce sa le dea de mancare. Nu le putea vinde, pentru ca in Romania socialista nimeni nu era interesat sa cumpere o vaca. Nu le putea taia, pentru ca taierea unui animal asa de important ar fi insemnat o paguba la adresa septelului national. Si uite asa, vreme de doi ani nea Gigi a avut pe cap sapte vaci cu care nu mai stia ce sa faca. Pleca dimineata cu ele spre pasune si le injura de parca ele ar fi fost de vina cu ceva. La gramada, laolalta cu vacile, injura si oranduirea socialista si toata politica idioata care nu-i permitea sa scape de vaci.
Atunci cand revolutia romana a adus eliberarea, primul lucru pe care nea Gigi l-a facut a fost sa vanda cinci dintre vaci. A oprit-o pe cea mai batrana si pe cea mai tanara, pe baza unui rationament care avea sens numai pentru el.
Inainte insa de a fi improprietarit cu livada aceea, pe care o primise in calitatea lui de veteran de razboi, nea Gigi nu avusese nici un fel de pamant. In vara care a precedat improprietarirea, a plecat voluntar pe unul dintre acele santiere ale tineretului unde partidul comunist construia ceva. Era o vale stramta intre Transilvania si sudul tarii, un loc pe unde nici o cale de acces nu existase vreodata si pe unde se construia o sosea si o cale ferata. Muntii erau sparti cu dinamita, cu o temeritate care amintea de bataliile razboiului si pentru care era nevoie de specialisti. Pentru nea Gigi dinamitarea muntilor era o joaca. Intr-una dintre serile acelea a facut o fapta pentru care avea sa primeasca o inalta decoratie romaneasca pentru eroism pe timp de pace.
Se povesteste ca se lasase noaptea si muncitorii s-au pus pe baut. Tabara voluntarilor era pe versantul muntelui, iar jos, in vale, tulbure si negru de carbune, curgea raul. Deodata se auzi un racnet speriat, aaaaau!, urmat de strigatul Traiasca Stalin! Nea Gigi a fost primul care a priceput ce se petrece. Cineva cazuse in vale si, cel mai probabil, s-a dus gramada pana la rau. A aprins o torta si s-a uitat dincolo de stanci, pe coasta, in jos. Acolo l-a vazut pe secretarul de partid al brigazii, ramas suspendat de turul pantalonilor undeva deasupra prapastiei si balansandu-se in voia vantului. Omul era convins ca va muri si de aceea isi incheia de acolo, din semilevitatie, socotelile cu lumea. Striga inca o data, de data aceasta lung si baritonal: Traiasca clasa muncitoare! Nea Gigi si-a legat o funie de siguranta in jurul braului si a inceput sa coboare in prapaste dupa el, deasupra raului involburat. Secretarul de partid nu-l putea vedea, pentru ca atarna cu fata in jos, in intunericul noptii. Era ingrozit si privea sub el stancile si raul, si din cand in cand isi striga testamentul: Fir-ar mama ei a dracului de bautura. Apoi: Traiasca marele conducator Iosif Visarionovici Stalin! Sau, mai personal: Ah, ce doare. Si cu furie si credinta, atunci cand vantul incepea sa bata mai tare: Traiasca victoria socialismului! Pana la urma nea Gigi l-a ridicat de acolo, tragandu-l de acelasi tur al pantalonilor de care pana atunci atarnase, la lumina tortelor si sub chipurile uimite ale celor care asistasera de la distanta la intreaga scena.
Am facut chestii si mai si, zicea nea Gigi, mai cu seama in razboi, dar nu am primit o decoratie asa de importanta ca atunci. De unde concluzia lui: important e despre turul caror pantaloni este vorba.
Cel mai important lucru pe care l-am aflat in viata, spunea nea Gigi dupa ce termina de povestit, e ca cele mai frumoase sunt cehoaicele. Inchidea ochii si vedea aievea momentul lui de glorie cand a purtat pe umar singurul drapel romanesc in oceanul acela de drapele sovietice, in parada victoriei de la Praga. Cehoaicele acelea frumoase (legenda lui personala spune) l-ar fi aplaudat pentru ca el se tinea mandru in sha si era impresionant pe calul acela alb, singurul cal prezentabil pe care statul major il mai avea la dispozitie in ziua paradei victoriei.
Irvine, California, noiembrie 2007 |
