Liviu ANTONESEI

La Morrison Hotel, in Père Lachaise

Pentru Catalin Elisei, acum brav sef de agentie de asigurari,  in amintirea anilor de frenezie radiofonica

          „Buna seara, dragii mei, eu sint bineinteles si va urez bun venit la o noua editie a emisiunii Punct ochit, punct lovit, ca de obicei, la Radio Hit! In oras, ruleaza saptamina aceasta filmul despre Doors, asa ca astazi vom vorbi despre Jim Morrison, cintaretul, revoltatul, poetul, despre Morrison si despre Doors. Azi, fara muzica la cerere, fara dedicatii muzicale, fara telefoane. Am adus cu mine, aici, toate CD-urile mele cu Morrison, adica chiar toate! Inca o data, Jim Morrison, poet american, cum scrie pe piatra de mormint din cimitirul sau parizian, si astazi nu vom asculta decit asta. Am adus, de asemenea, doua editii din poeziile lui Morrison, una cumparata in toamna lui *90 de la Paris, in engleza si, desigur, franceza, si cea aparuta acum doi ani la Ploiesti, in engleza si romana. Vom vorbi despre Morrison, voi recita din Morrison, vom asculta Morrison. O sa vedeti ca e mai bun decit tot rap-ul si tot hip-hopul pe care le ascultati voi astazi, crezind ca e vorba tot despre muzica... Veti vedea ca, daca amiralii fac razboaie, fiii amiralilor fac uneori poezie revoltata si o muzica superba. Dincolo de minunatele texte, dincolo chiar de exceptionala muzica, fiti atenti la vocea atit de melacolica, infinit de trista, desi grava, virila, a lui Morrison... Daca nu va place vocea, v-o recomand pe-a domnului Iliescu care, aflu din regie, tocmai se adreseaza natiunii pe citeva posturi de televiziune! Ca intotdeauna, e de ales – intre Morrison si Iliescu, de data asta! Dar sa lasam prostiile! Sa trecem la treaba! Trebuie sa precizez, pentru tinerele noastre ascultatoare, ca ele risca sa faca o eroare foarte grava atunci cind isi imagineaza ca vocile vesele, vioaie s.a.m.d. ascund neaparat si alte calitati...”

          Vorbesc intr-una, aproape nu respir, parca-s in delir, parca-s intrat in tunelul timpului, trec de la o melodie la alta, iau cite o gura din sticla de vodca, apoi din paharul cu suc de rosii, n-am vreme sa-mi fac bloody merry, ca pe vremuri, ca atunci cind Morrison mai traia, iar eu eram tinar si ferice. Imi aprind tigara de la tigara, mai pun o melodie, ii mai bestelesc pe pustani pentru incredibila lipsa de gust muzical si de educatie muzicala. Intre melodii, le povestesc experienta mea, a generatiei mele, cu magia pop-rockului, despre spargerea barierei auditive in anii *60 si a celei vizuale in anii *80, despre magnetofoane Majak, casetofoane Philips si videoplayere, despre blugii de contrabanda, despre tigarile de la shop, despre parul lung pe care ti-l tundea Militia, despre fustele scurte taiate de aceeasi Militie, despre libertatea de la Europa Libera si cea din discotecile cantinelor studentesti, despre Cornel Chiriac si primele cintece ale Phoenixului, despre dilema, uneori de-a dreptul contodenta Beatles – Rolling Stones, despre moartea lui Morrison, despre cea a lui Hendrix, cind mi-am obligat colegii sa-si puna doliu la uniforma, desi destul de indoliate erau si uniformele de pe vremea aceea, despre Janis Joplin si sticlele golite in timpul concertelor si trupul ei mort gasit in Soho, despre cehoaicele, suedezele si polonezele de la mare, despre flower-power, despre a face sex, a iubi si a face dragoste... Putini au vazut filmul, asa ca-i trimit in oras inca de miine dimineata, mai au patru zile la dispozitie...Bun, hai sa le pun „When the Music*s Over”, ca e destul de lunga sa-mi fac timp pentru reveriile, pentru fantasmele, pentru amintirile mele...

          Octombrie 1990, vreme destul de inchisa, aproape tot timpul ploua, sint de vreo doua-trei zile aici, mi-am luat banii din bursa, ii am pe toti cu mine, cash, ca nu-s invatat cu bancile, casiera chiar s-a mirat ca incasez toata suma de pe cec, mi-am rezolvat problemele de cazare, m-am instalat destul bine in Cité Universitaire, undeva in sudul Parisului, in camera altui est-european, un polonez plecat la Londra la iubita, dar care-si recupereaza ceva din banii pe chirie. Nici nu mi-a luat mult, poate e prieten cu Visniec, poate e solidaritatea saracilor Europei. E polonez, e solidaritatea pura si simpla, ca in anii *80. Doua saptamini sint asigurat, apoi mai vad, poate la Matei daca reusim sa-l mutam, poate la un hotel mai ieftin, poate-mi ajung numai doua saptamini de stat aici si plec in patrie mai repede cu niste bani in buzunar. Desi, nu cred. In ciuda vremii, Parisul mi se pare fermecator, nu dezminte prin nimic imaginile mi ce s-au fixat inca din copilarie, cu ajutorul filmelor, lecturilor despre avangarde, ilustratelor si nenumaratelor albume pe care le-am tot primit cadou la aniversari. Am mers aproape tot timpul pe jos si asa voi face cit voi fi aici, ca sa ma patrund pina-n plex de acest oras ce ma fascineaza din prima copilarie. Si chiar am ramas fara aer cind l-am privit prima oara, din avionul care se pregatea de aterizare. Nu iau metroul decit pentru a ajunge in anumite zone, pe care apoi le explorez minutios, strazile si stradutele, le marchez la pas ca sa le fac si mai mult ale mele. Ma port cu Parisul precum un ciine cu orice loc pe care il ia in posesie. Ieri, spre seara, am vazut tirfele din Saint Denis, dar nu m-au impresionat cine stie ce, o oferta variata intr-adevar, toate culorile si toate virstele, dar pareau cu toatele cam trecute, daca as fi avut obisnuinta sexului tarifat, mi-ar fi fost greu sa aleg ceva convenabil pentru gustul meu, poate totusi o negresa de vreo 30 de ani, pentru exotism, miine o sa merg sa beau o bere in Pigalle, la mesele de la geam, o sa ma coste berea triplu, dar o sa am o vedere mult mai buna. Oricum, dupa cum spune si Matei, e mai interesant in Montmartre, desi zona s-a comercializat ca dracu*, tot mai vezi ceva prospaturi disponibile pe linga artistii ambulanti. E si mai interesant prin anunturile din ziar ori de pe Minitel, zice el, dar mi se pare stupida aceasta mecanizare a sexului, aceasta prostitutie industrializata, trecuta cumva la banda rulanta, dezumanizata, ca sa spun asa. Prefer sa privesc fetele din vitrinele de la Amsterdam ori Hamburg.

          Dar azi, azi merg sa-mi vad zeii morti. La Proust, Balzac, Enescu si ceilalti, a fost simplu. Nimeni pe acolo, de altfel putina lume pe aleile cimitirului, vremea e prea inchisa, prea cenusie, prea umeda. O umezeala care ti se infiltreaza in haine, in plamini, in oase. M-am uitat putin la pietrele tombale, m-am rugat in gind pentru linistea lor cereasca, am trecut mai departe. Spre Morrison, ca pentru el am venit de fapt. Restul nu e decit politete culturala, cum se si cuvine, nu asta e problema, dar nu pasiune, nu obsesie instalata temeinic la 15-16 ani. Cind Morrison a murit, cred ca eu aveam vreo 18. Sau chiar numai 17? Si ascultasem tot ce se putea asculta atunci. Banda Morrison era de neatins, de nesters. Banda Morrison, alaturi de banda Hendrix, banda Joplin, benzile cu bluesuri, cele cu originile jazzului, selectia din Rolling, singurele BASF, rare si scumpe, pentru restul erau bune si benzile redegiste. Acum nu mai folosesc decit CD-uri ori memoria computerului. Ieri, in Montparnasse, de la „Ochiul asculta”, splendid nume de librarie!, mi-am cumparat poeziile lui Morrison, editia anglo-franceza, comoda, in 10/18, usor de rasfoit, tiparita destul de bine desi pe hirtie comerciala, reciclata cum zic ei, vreo douazeci de franci, nu mai mult decit o sticla de vin acceptabil.
          Surpriza. Printre monumente, pietre tombale, tufisuri desfrunzite, prin ceata usoara si cenusie, vad ca e lume la Morrison. Cinci-sase siluete, in picioare, asezate pe pietrele din jur, in dezordine, dar in acelasi timp, e sesizabil acest lucru, in grup. De la distanta, se aud primele note din „L.A. Woman”. Ma apropii, un caseton e asezat linga discreta piatra a mormintului, pe care o stiam din fotografia trimisa de Gil, doua sticle de Stolichnaya circula din mina in mina – de unde-or fi gasit vodca ruseasca aici? –, sint trei barbati si patru femei. Cam de virsta mea, ii salut in franceza, imi raspund, le spun ca-s roman si-am venit pentru mormintul lui Morrison, ca astept asta de vreo douazeci de ani. Ridem, ne dam miinile, nu-s francezi, ci, nu mai stiu care si cum, unguri si polonezi. Fata singura, dupa nume, e cehoaica. Sint aici din aceleasi motive ca si mine. Ne recunoastem din prima, sint cordiali si amabili in ciuda faptului ca dau buzna in grupul lor. Daca grupul nu s-o fi alcatuit ad hoc. Imi fac loc printre ei, unul mai scoate o sticla dintr-un rucksac si-mi spun s-o inaugurez, chiar asa s-o inaugurez!, ceea ce si fac, chiar aveam pofta de un git de vodca. Pe peretele imens al celui mai apropiat cavou, tot felul de graffiti, versuri de Morrison, numele acestuia cu cele mai variate caractere si culori, promisiuni de neuitare, „forever love”, „forever young”, juraminte de iubire cit cuprinde, cum altfel, nimic obscen totusi, chiar si cele citeva „fuck”-uri mi se pareau acceptabile, erau in spiritul mortului, in fond, nu statea Jim prea mult pe ginduri daca aparea ocazia.

          „Ei, dragii mei, asa ca v-a placut „When the Music*s Over”? Acum, „An American Prayer”! O sa va recit poezia in versiunea mea romaneasca, pentru ca cea de la Ploiesti nu mi se pare cea mai buna posibila. Voi apela si la versiunea franceza, ceva mai izbutita... V-a placut? OK. Pentru cei mai marisori dintre voi, amintesc ca am publicat o alta versiune romaneasca, a unei foarte bune studente de la engleza, prin 1982 sau 1983, in revista Opinia studenteasca, versiune pe care din pacate n-am regasit-o. Va place? Simtiti cum respira Whitmann in acest poem al lui Morrison? Sa nu-mi spuneti ca n-ati auzit de Whitmann ca inchid microfonul, va tai calea, inchid emisiunea si o sterg acasa. Nu-mi place sa-mi pierd vremea degeaba. Si, acum, din nou muzica, din nou Morrison, cu trupa sa, Doors. Nu uitati ca v-am trimis miine dimineata sa vedeti filmul! Saptamina viitoare continuam cu Morrison si o sa va controlez la teme... Deci, Jim Morrison si Doors cu „LA Woman”. (Catalin, pune piesa, ce naiba faci? Vezi ca e tot pe discul 1. Go! Merge! Multumesc, Cataline). Deci, „LA Woman” cu Jim Morrison!”

          Bem vodca, nu prea vorbim, sintem probabil prea patrunsi de solemnitatea momentului, a locului, de finalul in sfirsit atins al unei asteptari de decenii. Generatia mea mai avea, mai are inca sentimentul ritualurilor, sintem poate mai formalisti. Casetofonul imprastie discret muzica in jurul nostru. Nici nu stiu cind, nici nu stiu cine a avut initiativa, dar ma trezesc cu mina dreapta a Jannei in mina mea stinga. Reusesc sa fumez si sa apuc sticla de vodca, cind imi vine rindul, cind cred ca imi vine rindul, pentru ca nimeni nu face legea intre fostii hippyoti, nici n-ar putea sa faca vreo lege, reusesc deci cu o singura mina. Fumez si beau cu o singura mina. O privesc, nu stiu daca e intr-adevar frumoasa, ci doar melancolica si calda, senzuala. O senzualitate de animal adormit, de felina lenevoasa asezata la umbra, dar gata instantaneu de reactie. Ma priveste si ea, printre gene, cu ochii semiinchisi. Ii dau sticla, ia o gura si o pune pe pamintul rece si umed. Mi-a placut cum a prins gitul sticlei intre buze, cum a miscat buzele cind a baut, cum i-a curs lichidul aprins pe git, cum a pulsat jugulara. Nici nu stiu daca gindesc asta, daca nu e un ecou al perceptiilor subconstiente. De acum? De atunci? Din timpul emisiunii? Dintotdeauna? Nu stiu, nici nu conteaza de altfel. Conteaza doar ceea ce s-a intimplat, ceea ce s-ar fi putut intimpla, conteaza doar povestea intimplarii. Ascultam Morrison, bem vodca, fumam, ne tinem de mina. Incep sa simt o caldura tot mai intensa in abdomen. In frigul umed din jur, e chiar placut. Se termina caseta si ungurul cu parul albit inainte de vreme, dar fata inca tinara, o schimba parca in transa. Pune compilatia „Morrison Hotel”. Janna ia cutia in mina si recita incet, parca silabisind titlul. „Mor – ri – son – ho – tel”... A despartit er-urile ori numai le-a lungit pronuntia, dar nu desparte si cuvintele. Era, este foarte excitanta. Ii privesc buzele in miscare, buze splendide, cum aveam sa vad citiva ani mai tirziu, intr-un film, la o actrita careia ii uit mereu numele, Angelina parca, nu insa si gura, nu insa si buzele. Caldura in abdomen creste. Ma uit in jur. Se uita in jur. Parca am intrat intr-o vibratie comuna. Sex vibrant, cum zice Miller undeva, poate in Plexus, nu, nu, nu, nu acolo, o spune in primul roman din trilogie. Habar n-am cine a avut, cine are initiativa, nici cine o va avea. Ne ridicam sub privirile stralucitoare si placide ale celorlalti. Janna a luat o sticla de vodca aproape plina in mina libera. Ocolim printre morminte si ajungem in spatele cavoului. Ne uitam in jur, nimeni, doar cruci, tufisuri golase, pietre tombale. Un lacat ruginit atirna de capatul unui lant si mai ruginit la usa cavoului, dar nu e incuiat, tine doar laolalta capetele lantului. Intram. E intuneric, mai intuneric decit afara, desi de undeva de sus, printr-un fel de inguste lucarne simetrice, intra putina lumina. Ne imbratisam orbeste, ne pipaim, ne sarutam si ne stringem unul in altul de parca am fi fost singuri de la facerea lumii. Scot haina dublata si o intind pe piatra rece. Inainte de a se aseza, Janna ma intreaba de prezervative. Bineinteles ca nu am, doar nu te duci in vizita la cimitir cu prezervativele la purtator!

          Afara incepe o discutie in contradictoriu, insa cu voci destul de domoale. Fetele ne aproba fara prea multe ezitari. Baietii nu, ei cred ca as fi pingarit solemnitatea momentului, ca asa ceva pur si simplu nu se face. Si ce tupeu poate sa aiba, domnule, se vede de la o posta ca-i roman! Asa-s astia, in anii saptezeci, cind mergeam vara la marea lor, ca ma saturasem de lacul nostru, nu lasau nici o pustoaica in pace. Nu se poate! Nu pentru ca aici e un cimitir, sa fie limpede, eu n-am astfel de prejudecati timpite, afirma ungurul, ci pentru ca e vorba de Morrsion. Dar Morrison ar fi facut exact acelasi lucru!, izbucneste una din fete, e tot o prejudecata si ceea ce crezi tu, ceea ce spui  tu. Da, dar el nu e Morrison!, ii soseste rapid raspunsul. Asta cam asa era! Dar, daca as mai fi fost cu ei, m-as fi aparat. Asa este, trebuie sa recunosc, nu sint Morrison, dar invat lucrurile bune de oriunde si de la oricine le intilnesc, nu e nici o crima sa inveti mereu cite ceva. Si ar mai trebui sa se constate cine a avut initiativa. De fapt, e o prostie, nici Morrison n-a avut vreodata initiativa, se lasa pur si simplu dus de val, cum si trebuie, cum a si facut toata generatia aceea de feline lenese, senzuale, cautind caldura soarelui chiar si pe vremea lunii pline. De ce naiba au mai migrat nebunii astia in California, de ce au bintuit India, America Latina si Africa, daca nu de asta? Imi place sa-mi imaginez dialogul lor, care pe nebagate de seama a devenit dialogul nostru, chiar imi place cum i-am pus la punct! De parca as mai fi recuperat odata Transilvania, ce timpenie! Intr-o versiune, aveam sa fim lapidati cu pietre rupte din monumentele funerare la iesire, la reiesirea in lume. Intr-alta, mai optimista, am fost intimpinati cu strigate de hip-hip-ura si aplauze frenetice la iesire, la reiesire. In lume. Cel mai mult imi place varianta in care Morrison insusi, cu vocea sa trista, melancolica, grava, virila, ne-a acordat binecuvintarea. Dar n-o pot povesti pentru ca o sa vi se para neverosimila si nu vreau sa rup pactul realist. De fapt, nu-mi pasa de nici un pact, n-am facut vreo intelegere cu voi, cu nimeni, vreau insa s-o pastrez numai pentru mine. Pentru cine scriu? Pentru mine in primul rind, desigur, asa ca-mi pot pastra largi portii secrete! Si, totusi, vocea lui Morrison, vocea aceea trista, grava, calma si tunatoare in acelasi timp, lansind dintre morminte acel „Bless you...” a fost ceva..., ceva despre care nu vreau sa vorbesc, sa scriu.

          ...ca doar nu pleci in vizita la cimitir cu prezervativele la purtator! Janna imi toarna vodca in palme, ma frictioneaza, ma pune sa le scutur, ma impinge blind pe haina intinsa, imi desface pantalonii si mi-i coboara in jos pe picioare, se aseaza cu capul in poala mea si-mi prinde blind sexul intre buze, pe care le misca incet inainte si inapoi. Imi ia mina si mi-o coboara spre fanta nici nu stiu cind eliberata. Ii masez usor sexul, o mingii pe clitoris, ii string usurel buzele exterioare, ii ocolesc cu miscari incete lindicul, apoi i-l prind usor intre degete. Estimp, ma tachineaza cu virful limbii, da drumul sexului, il loveste cu virful limbii, il prinde iar intre buze. Cu miinele usoare, mingiie testicolele, apoi le prinde pe rind in gura, de parca ar dori sa le inghita. Se intoarce la sex. Vreau sa schimb pozitia, mi se pare nedemocratica, cred ca e frustranta pentru ea, dar imi sopteste ca e bine asa, „c`est bien comme ca, cheri, c`est très bien...”. E haios sa vorbesti intr-o limba straina cind faci dragoste, esti parca mai in voia ta. Se intoarce putin, ca sa-mi faca accesul mai usor si-i introduc aratatorul si mijlociul in vagin in vreme ce-i masez lindicul cu degetul mare. Respira precipitat, gifiie, in timp ce eu simt ca vine momentul exploziei. Accelerez miscarea, ea isi ridica fundul in intimpinarea mea. De afara, muzica se aude  foarte incet, dar se aude. Incerc sa-mi folosesc si mina stinga, dar nu ajung, era cit pe ce s-o las pe Janna fara prada ei si a mormait nemultmuita, pre limba ei, continuu deci cu o singura mina, masindu-i cu cealalta sinii, sini perfecti as spune in ciuda anilor ce trecusera peste ei, pe sub puloverul gros, cu cealalta. Nu ne-am sincronizat perfect, cum se intimpla in prozele proaste, sau in filmele la fel de proaste cu subiecte erotice. In vreme ce explodam, in vreme ce-mi retineam spasmul, ea de-abia se pregatea sa erupa. In vreme ce-mi sorbea lacoma seva, m-am intors brusc, i-am sarutat sexul cu buzele, cautindu-i lindicul cu limba. Degetele mele isi continuau miscarea dus-intors intre pliurile catifelate ale vaginului. Si deodata, am simtit cum tresalta spamodic, cum imi scapa sexul golit din gura ei si am auzit-o cum urla, acesta e cuvintul urla: „Mor – ri – son – ho – tel !” Am ramas minute intregi nemiscati, mingiindu-ne doar sexele reciproc, cu gesturi pline de o anume castitate. Apoi, ne-am ridicat si ne-am imbracat in tacere. Janna a luat sticla, a inghitit violent citeva bune zeci de centilitri de vodca, apoi mi-a bagat-o in mina. Am baut incet, am aprins alene o tigara pe care i-am dat-o, mi-am aprins mie alta. Umar linga umar, sold linga sold, vorba traducatorului roman al lui Bush, pe haina de iarna dublata, fumam in tacere, ascultind muzica aproape neauzita de afara. Am sarutat-o pe frunte, iar ea mi-a sarutat mina dreapta, ceea ce mi-a provocat un mic soc – era slava, e drept, dar, totusi, hippyota, emancipata! Am terminat tigarile, am aruncat chistocurile printre celelalte ce umpleau podeaua si ne-am intins imbratisati pe piatra acoperita. Eram mai degraba goliti decit obositi, cumva, cum sa zic?, post-cataclismici, poate post-traumatici, dar nu obositi. Ne-am lipit infrigurati unul de celalalt, ne stringeam in brate de parca am fi fost iarasi singuri pe pamint de la facerea lumii incoace. A inceput sa fredoneze incetisor, fara cuvinte, cintecul de afara. Ii simteam caldura respiratiei pe pielea gitului, ii simteam sinii lipiti de pieptul meu, ii simteam palmele pe spate, ii simteam, prin hainele amindurora, caldura sexului pe abdomen, putin deasupra sexului meu cuminte, calmat, adapostit pe interiorul coapselor ei. As fi ramas asa pentru totdeauna... Si era atit de limpede, in acelasi timp, ca ne vedem nu doar prima, ci si ultima oara! Ca e o experienta fabuloasa, nu in primul rind sexuala, poate nici macar sexuala, ci esentiala, o veritabila bucla in timp, dar irepetabila...

          „Bun, asta a fost „LA Women”, dragii mei, si pentru ca melodia mi-a trezit ceva amintiri de pe vremea vizitei mele la mormintul lui Morrison de la Père Lachaise, v-am povestit despre mormint?, parca da, daca nu va spun saptamina ce vine, o s-o mai pun o data. Dar nu inca, inainte va recit poezia. Versiunea de Ploiesti e mai buna decit in alte cazuri, asa ca nu ma mai chinui cu o versiune a mea... Acesta e, deci, textul si, inainte de ne lua ramas bun pina saptamina viitoare, cind ne vom ocupa din nou de Morrison si The Doors, va reamintesc ca v-am trimis la film. Deschide-ti usile, fratilor! Saptamina viitoare voi da si melodii la cerere, dar numai din Doors si numai pentru cei care ma vor convinge ca au vazut filmul. O sa fac si un concurs, iar cei mai buni dintre voi vor primi copii dupa CD-urile mele cu Morrison. Putem face asta acum in studioul nostru. Mai sinteti aici? E OK, inseamna ca ati ales Morrison! Cred ca ati ales bine. Cit mergea cintecul, am fost in regie si l-am vazut pe presedinte, vorbea deja de vreo ora poporului. Eu m-am intors aici, linga voi, impreuna cu muzica lui Morrison. Reamintindu-va ca ati fost in compania lui L.A., ce coincidenta!, la Punct ochit, punct lovit, aici, la Radio Hit desigur, va spun la revedere si va las in compania lui Jim Morrison. Cataline, ai pregatit CD-ul? OK! Ascultati „LA Women” cu Jim Morrison si formatia The Doors. Am primit mesajul pe e mail in care sint intrebat de ce nu fac o emisiune dediacta lui Freddie Mercury. O sa fac, fiti linistiti, ca sa vedeti ca nu orientarea sexuala ma interseaza, ci numai calitatea muzicii. La revedere, pe saptamina viitoare. (Cataline, citi crezi ca se duc la film? Toti? Ar fi ceva. Nu esti prea optimist? Sa mai zica nu stiu cine, dobitocii aia de la CNN, pardon de la CNA, ca nu sintem educativi pe aici, pe la postul nostru de radio!)

          Am iesit primul, fara sa privesc in urma, mi-am luat geanta de umar de pe crucea metalica de care era agatata, am salutat in tacere, dind doar din cap si am plecat prin ploaie spre iesire. Cind am intors capul, n-am vazut-o, inca nu iesise in lume probabil. In fata portii, o masina de la „Propreté de Paris” a oprit la marginea trotuarului si trei barbati in impecabile costume alb cu verde, toti cu ochelari cu rame aurii, au coborit. Tipul meridional, maghrebin. Au luat-o alene, vorbind in ritmul Mediteranei intre ei, spre bistroul de vis-a-vis. Le calcam apasat pe urme de parca n-as mai fi baut o bere de mii de ani. Si chiar asa am baut nenumaratele „démi-pression”! Din cind in cind, imi amintesc toate acestea de parca aievea s-ar fi petrecut. Vad, aud, miros, gust, simt aproape totul exact ca si atunci, exact ca si acolo, ca si cum chiar as fi fost.  Si peste toate, vocea aceea incredibila, vocea lui Morrison binecuvintind precum marele oficiant al unei religii disparute. Si chiar e disparuta, ori pe cale de disparitie inca din anii saptezeci. Binecuvintind animalele libere si salbatece, hyppiotii intre doua virste si copiii, bineinteles! Bless you, vrednicule cititor! Si nu-mi purta pica daca am fost, citeodata, indepartat de tine, reticent, mefient. Am relatat, totusi, tot ceea ce se putea relata, poate chiar putin mai mult decit atit!, fara a dauna misterului fara de care nimic nu merita, si nimic nu exista. Sint iertate, totusi, chiar si pacate mai mari si mai grele decit acesta!

Mai 1995 – decembrie 2002

Alte texte din La Morrison Hotel: Ziua in care a inceput sa moara tata