Alina Musatoiu

Acasa

Sus, pe platforma de smoala, esti deasupra lucrurilor. Vederea ti se intregeste, vocea ti se aude. Pulsul iti devine, din al orasului, al tau. Pleci putin capul, in liniste. Sus, pe platforma, orasul se vede ca in globul de sticla pe care il rastorni ca sa se dea start la magie. Strazile prind sa vorbeasca ceva comun, la unison si organismul urban e intreg, la vedere. In blocuri nu se mai vad ferestre aprinse, cu papusi performand la masa de jucarie din bucatarie. Blocurile doar stau si adapostesc. Gri-uiesc. In cutiutele lor se intampla lucruri ritmice, de labirint al hamsterilor. Stii ca esti si tu tot acolo, dar acum doar stai, tu si cu pietricica gri cu alb de pe platforma si incerci sa prinzi, precum miile de antene din jur, niste semnale. Pe gura de intrare pe platforma intra, de pe scara, mirosul acesteia, asa cum fiecare casa are fiinta ei si mirosul ei si starea ei, asa si scara emana un fel de feromon alcatuit din arome de apartamente, de zeci de feluri de mancare. Miros cumva cald, de casa locuita, cu senzatia linistitoare pe care am avut-o in noaptea aia plina de zapada si urcus, cand am dat in sfarsit peste cabana. Mirosul fiintelor care vietuiesc intre pereti, in timp ce afara se intampla o lumina aurie, care cade fara program peste copaci, peste blocuri, scara cu mancare si peste noi, omuletii. Noua, omuletilor, cand ni se intampla sa intelegem o frantura din aceasta lumina aurie, ni se taie putin picioarele, ni se rupe putin gandul zilnic si atunci se misca ceva cald inauntru, nu intelegem prea bine ce, doar simtim ca suntem egali cu un pahar de apa cu zahar, in care cristalele - odata ce-au fost amestecate, durute in haosul lor - se lasa dintr-odata in jos, in linistirea fortelor lor. Atunci te sedimentezi si tu putin, punand un strat inauntrul tau, ca pietrele.