Sorin DELASKELA

ABISEX (roman),

Editura BrumaR, Timisoara, 2007

            fragment

Stau tolanit in pat si nu am nici un chef sa ma ridic. In inima mea e o dimineata de duminica. O nesfarsita, interminabila dimineata de duminica. Iar in adancul inimii mele e imaginea sepia, cristalizata si sunatoare a propriei mele vieti. Ar putea fi existenta lipsita de orice vanitate a unei vrabiute pierduta in imensitatea melancolica a padurii. Iar aici, in cele ce urmeaza, despre asta si este vorba. Despre cum vad eu lucrurile. Asa ca trebuie sa va previn. Daca aveti chef de ceva frumusel, cat de cat instructiv, relaxant sau macar coerent, nu aveti decat sa va postati in fata televizorului. Clic. Clic. Puteti alege. Va puteti baga capul intr-o chestie sau alta.

       La 33 de ani Isus rasturnase lumea cu cracii in sus. Eu nu am rasturnat cu cracii in sus decat vreo cateva femei, zece sau cinspe sau douazeci, nici nu conteaza. Singura mea creatie este simfonia celor 20 000 de orgasme minore smulse-n zbaterea fesierilor.

 Poate ca sunt un ratat. Desi termenul acesta nu-mi spune mai nimic. Intr-un fel sau altul, cei mai multi dintre noi suntem niste ratati. Mucosi holbandu-se la crestele pe care ar fi vrut sa se catere. Zdrente cu pretentii de rochii de bal. Ce inseamna sa fii ratat ? Sa pornesti spre ceva si sa te pierzi pe drum. Sa nu ajungi nicaieri. Dar eu n-am pornit spre nimic. Nu am avut niciodata o tinta clara. Din punctul acesta de vedere nu sunt un ratat. Poate un frustrat, un neimplinit, o baba, un bocet cu pula. Doamna Vesa, da, indiscutabil e o ratata. A vrut sa ajunga farmacista si acum face procese verbale de predare-primire a cartilor la sectia Achizitii a Bibliotecii. Undeva la subsol. Cobori scarile slab luminate de doua neoane tampite. Miroase a mucegai. Miroase a oboseala si deceptie. Liu e un ratat. A visat sa fie aviator si este sofer de taxi. O calca nervos si injura. Trofin, cu ochii injectati de alcool. A vrut sa fie Hitler sau Stalin. Ceva imens. Dar toata viata s-a tarsait ca o flegma pe linoleum. Daca mama a vrut sa fie balerina la National, atunci e si ea o ratata, fara discutie.

Cunosc o mie de oameni care nu sunt nimic din ce au vrut sa fie. O mie de vieti mici, reale, concrete, ghemuite in umbra zidurilor peste care nu s-au putut inalta.

Eu nu am avut niciodata vreo intentie de tipul acesta. Cand eram copil si ma intrebau ce vreau sa ma fac cand voi fi mare, nu spuneam nimic. Nu stiam ce sa spun. Pentru ca habar n-aveam ce vreau sa fiu, atunci. Toti erau obsedati de chestia aceasta. Era ca o boala colectiva. O mare fixatie. O forma de terorism. Cum veneau niste cunoscuti de-ai parintilor meii, cum tampenia tasnea in aer. Erau dementi. Blocati in ideea ca trebuie sa devii ceva precis cand ajungi adult. De mic te transformi intr-un dobitoc halucinat de viata. Asa ca inventam si eu ceva. Doctor, spui, resemnat, ca sa te salvezi. Aaaaah, exclama, incantati. Dar nu le ajunge atat. Mai vor. ’’Si o sa ai grija de tanti ?’’ Tanti surade si te ciupe de obrajori. Da, spui. O sa am.

Sincer, mi-ar fi placut sa devin paznic de far. Acum nu mai exista asa ceva. Navele au GPS. Farurile de tarm nu mai ajuta inimile aspre ale  nimanui. Nu mai arata drumul spre casa. Panzele albe nu se mai inalta sub loviturile furtunii.